marți, 31 ianuarie 2012

Sometimes it's not necessary to change. But..

Nimeni nu cunoştea pe nimeni, fiecare îşi vedea de treaba lui. Era o zi banală.
Îmi amintesc manualul albastru care stătea în faţa mea. Nu era al meu, dar îmi era frică de paginile lui. Încă îmi este. Îi simţeam parfumul colegei de bancă. N-am avut timp să-mi dau seama cu ce seamănă. Avusesem o temă grea. Toţi eram îngrămădiţi în jurul unei singure bănci.
Şi el, era acolo. Chiar lângă mine. Eram atentă 50% la ce scriu eu şi 50% la ceea ce face el, la scrisul grăbit şi împrăştiat. Lăsa spaţii mari între cuvinte.. să pară o temă mai lungă. Toţi ne folosim de şmecheria asta într-un moment.
Mâinile lui. Mereu mi-au plăcut mâinile lui. Puternice dar delicate. Nu le vedeam decât împreună cu un trandafir roşu, sau în cazul meu cu nişte flori de liliac.
Un sunet ciudat s-a auzit. Se sunase de intrare. Nicio problemă, nimeni nu era în pauză, toţi eram "călare pe problemă". Toţi, numai persoana care-şi scrisese tema nu avea niciun stres. Restul eram complet pe lângă.
Se aud paşi. Vine profa.
Muşuroiul se repede în bănci cu viteza luminii. De parcă nimic nu s-a întâmplat.
Eram la începutul unui început. Nu se aşteptau prea multe de la noi. Eram acolo ca să învăţăm ce n-am învăţat până atunci. Nu ne-am gândit...
Profa intră, îşi asează geanta pe catedră. Era toamnă, dar totuşi hainele ei arătau foarte bine, colorate şi elegante. Nu atăta ca o persoană care e acolo să dea note mici. Ne-a luat ceva să ne prindem de chestia asta...
Se uită la noi şi zâmbeşte.
- A reuşit cineva să-şi facă tema pentru azi?
Linişte.
- Nimeni?
Linişte.
Se ridică şi începe să se plimbe printre bănci. Vede că majoritatea aveam tema făcută. Ne mai priveşte puţin, aşa, în trecere şi porneşte spre catedră.
Se întoarce cu spatele.
- Bine. Cei care au copiat tema, să ridice mâna. Nu mă voi întoarce. Vă promit. Doar fiţi sinceri faţă de voi înşivă.
M-am gândit că glumeşte. Că se va întoarce. Dar până să-mi termin gândul, văd o mână ridicată. Era el. În ultima bancă, la fel ca mine. Era chiar acolo. Cu mâna cât de poate de ridicată. Singurul din clasă. Apoi au început să mai apară mâini. A apărut şi a mea. Dar deja nu mai eram în clasă. Eram blocată. El, singurul. Tocmai el.
- Gata? Pot să mă întorc acum?
Se aude un "da" mormăit.
- Sper că aţi fost sinceri... Azi o să vorbim despre...

Şi aşa ţi-ai arătat adevărata faţă. Aşa mi-ai demonstrat că meriţi. Desigur, asta era atunci. Acum e altă poveste..

duminică, 29 ianuarie 2012

O iubire imposibilă de Mary Jo Putney. (vol 2)

Doamne! Ce poveste!
Asta-i reacţia! Te lasă fără cuvinte şi sunt sigură că oricine, de la ultimele 20-30 de pagini începe să-şi ţină respiraţia.
Coperta este absolut superbă, ca şi a primului volum  dar părerea mea e că acesta este ceva mai interesantă. Mai multă acţiune, mai multe dezvăluiri şi tot aşa..
Cu greu mă abţin să nu divulg finalul, pentru că am văzut că mulţi vreţi să citiţi cartea. Doamne ce greu e! :)
Aşa, în acest volum, Rosalind începe să se acomodeze cu noua ei viaţă, de ducesă de Ashburton dar şi cu oamenii din înalta societate.
Aş putea să vă mai dau câteva detalii, dar îmi e frică să nu-mi scape ceva care nu trebuie spuns.. încă. Este un volum plin de surprize!
Aşa cum am mai spus, chiar te pune pe gânduri şi te ajută să-ţi dai seama câte ai pierdut până acum din cauza orgoliului sau a fricii.
Şi un citat care mi-a plăcut mie foarte mult:   
"- Cred că dacă am şti că lumea e pe sfârşite, străzile s-ar umple de oameni care aleargă spre cei la care ţin, ca să le spună că îi iubesc."

Lectură plăcută! 
Stephen Kenyon, noul duce de Ashburton, s-a comportat mereu după cum i-a cerut societatea, însă gândul că suferă de o boală necruțătoare îl face să fugă de îndatoriri ca să tăiască viața așa cum nu a făcut-o niciodată. Călătorind incognito, întâlnește o familie de actori ambulanți și se îndrăgostește de Rosalind, fiica adoptată de aceștia. În pofida viitorului sumbru, Stephen o cere de soție, cu gândul că va fi o căsătorie scurtă, benefică pentru amândoi. Surprins, descoperă că încă se poate bucura de căldura apropierii familiale și de o pasiune mistuitoare, lucruri care i-au fost refuzate până atunci de propria familie și de firea lui rezervată. Dar fiecare zi perfectă care trece este un memento dulce-amărui că dragostea este singurul sentiment pe care el nu-și permite să-l ofere, iar Rosalind nu-și poate permite să-l recunoască...

Mary Jo Putney este unul dintre cei mai bine vânduți autori americani de ficţiune romantică, bucurându-se de o prezenţă permanentă în topurile New York Times, Wall Street Journal și Publishers Weekly. 

  • Premiul RITA al Asociaţiei Scriitorilor de Romane de Dragoste din America.
  • Premiul Golden Leaf, pentru cel mai bun roman istoric de dragoste.
  • Premiul pentru întreaga carieră acordat de Romantic Times.

Copertă: broşată
Format: 107x177 mm
Editura: Lira, parte a Grupului Editorial Litera
Număr pagini: 240
Data apariţie: 23 ianuarie 2012

joi, 26 ianuarie 2012

You always die when you decide to live!

Erau câteva calorifere calde. Vedeam câţiva oameni îmbrăcaţi destul de subţire. Eram singura care simţea frigul?
Oriunde mă uitam în jur nu vedeam decât oameni pierduţi, care încercau să se agaţe de o ultimă speranţă. Pereţii erau complet albi. Mereu am urât pereţii albi. Nu am renunţat, m-am uitat încontinuu după o persoană, măcar o persoană, care să aibă un zămbet pe faţă, semn că în locul ăla se primesc şi veşti bune. N-am găsit. Între timp, răceala mi-a intrat prin tot corpul, aşa că m-am ghemuit lângă perete aşteptând...
Îmi ţineam capul în mâini. Miros de liliac. Mi-am dus mâinile din ce în ce mai aproape de nas, ştiam eu că era şi crema aia bună la ceva, deşi nu intra atât de repede în piele, cum spunea tipa din reclamă. Dar nu mai conta. Mă scăpase de mirosul ciudat al pereţilor albi. Abia când am deschis ochii mi-am dat seama că eram în faţa unui salon. În pat era întinsă o domnişoară. Brunetă. Avea pe noptiera mică şi uzată un volum din "Război şi pace". Nu era atentă la cei din jur şi nu o deranja culoarea pereţilor. Părea gânditoare. Şi-a întors privirea spre mine. Mă holbam. Niciodată nu îmi iese faza, nu mă mişc destul de repede, sunt întotdeauna prinsă când mă uit "pe furiş". Aşa.. avea ochii verzi, pur şi simplu superbi. Nu a schiţat niciun gest, a stat şi s-a uitat la mine şi eu la ea. Apoi mi-am dat seama de ce era atât de atrasă de imaginea mea. Nu mă schimbasem, rochiţa vaporoasă era singura pată de culoare de acolo chiar şi după ce am sters pe jos cu ea..
Părea atât de tânără, ce căuta acolo?! Puteai să juri că e perfect sănătoasă. Ştiu cum e să ascunzi anumite lucruri dar ei îi era foarte uşor.
Am mai aruncat câteva priviri în jur. Nimic schimbat. Câţiva bătrânei îşi mai schimbaseră locul, în rest..
Uşile s-au deschis brusc şi a intrat. Era îmbrăcat tot în negru. Geaca de piele nu lipsea. Avea un aer atât de sexy. M-a izbit un miros puternic de crini. Mi-am coborât privirile până la mâinile lui. Un buchet mare. Crini roz...
A intrat în salonul din faţa mea. La tipa drăguţă. Şi-a dat geaca jos. Un tricou negru şi tatuaje. Multe tatuaje. Am clipit de câteva ori încercând să-mi dau seama ce m-a uimit atât de tare. Asta era! Zâmbetul. Când a intrat şi a văzut-o pe brunetă a zâmbit şi ea i-a răspuns cu un zâmbet până la urechi. Florile. Un sărut rapid şi a ieşit, tot zâmbind. Am crezut că pleacă. Nu. S-a dus să-şi ia o cafea, apoi n-a mai zâmbit. Ea s-a culcat între timp.
Cineva s-a aşezat lângă mine. Asistenta.
- S-a trezit, poţi să mergi să-l vezi.
- Poate mai târziu...
Mă ridic şi dau să plec..
- A întrebat de tine. A zis că vrea să-ţi faci câteva analize.
- N-am nevoie, sunt bine.
- A insistat.
- O să vin într-o zi, promit.
Se ridică şi ea. Mă fixează un privirea pentru un timp. A ghicit.
- Bine, ce să-i spun?
- Că n-a ghicit niciodată care sunt florile mele preferate..
Iau direcţia uşii. Asistentele se cred aşa deştepte, dar asta cred că se apropie totuşi.
În sfârşit! Aer! Cer albastru! Culori! Viaţă! Văd un mic coş de gunoi verde lângă un stâlp peste stradă de clădire. Îmi scotocesc în geantă. Biletele spre Grecia. Nimic important. Le trântesc lângă celelalte gunoaie. Ar merge un mesaj către cea mai bună prietenă. Mi-am uitat telefonul. Tipic mie. Păşesc pe trecere. Maşina aia are viteză prea mare..

O clădire cu pereţi albi. Doi oameni care împart un zâmbet. Singurul zâmbet.. şi nişte crini.
Adu-mi flori de liliac!

marți, 24 ianuarie 2012

O iubire imposibilă de Mary Jo Putney.

O aveam de mult în vizor pe această autoare şi în ultimul timp, cum m-am confruntat numai cu romane fantasy, am zis că a venit momentul să mă apuc de ceva mai dramatic. Zis şi făcut, după titlu părea o poveste destul de tristă, iar cartea e destul de micuţă aşa că n-am fost ameninţată de momente de plictiseală.
Încă nu am aflat cum se termină deoarece abia azi am pus mână pe volumul 2, dar sper să apara ceva care să le schimbe destinul personajelor principale, Stephen şi Rosalind. Într-un fel, prin ce-au făcut până acum, personajele astea au ajuns la mine şi mi-ar plăcea ca romanul să aibă un happy end.
Despre autoare nu prea ştiu ce să zic, are mult din stilul Sandrei Brown, dacă înţelegeţi unde bat. Dar lectura este uşoară şi relaxantă, nu în sensul că nu e nimic palpitant, din contră..
Cui i-aş recomanda cartea asta? Unei persoane care a uitat să trăiască şi care 100% atunci când o să citească această carte o să-şi schimbe modul de viaţă!
Lectură plăcută! :)
Stephen Kenyon, duce de Ashburton, și-a luat întotdeauna în serios îndatoririle impuse de rang –  asta până când medicul familiei îi dă o veste șocantă: mai are doar câteva luni de trăit. Încercând să își limpezească gândurile și sentimentele și să se împace cu propria soartă, Stephen fuge din lumea exclusivistă și izolată a celor privilegiați în care a trăit până acum, pornind să străbată țara ca om de rând. Întâlnirea cu Rosalind Jordan, o orfană care s-a transformat într-o femeie încântătoare și plină de compasiune, îi trezește din amorțire inima îndurerată. Dar poate Stephen să-și declare dragostea conștient de secretul care l-a făcut să fugă de vechea lui existență? Iar Rosalind poate risca să iubească un om plin de taine, care, deși este pentru ea întruchiparea celor mai  profunde dorințe, totuși nu ar putea niciodată să-i aparțină cu adevărat?
Mary Jo Putney este unul dintre cei mai bine vânduţi autori americani de ficţiune romantică, bucurându-se de o prezenţă permanentă în topurile New York Times, Wall Street Journal și Publishers Weekly. 

  • Premiul RITA al Asociației Scriitorilor de Romane de Dragoste din America.
  • Premiul Golden Leaf, pentru cel mai bun roman istoric de dragoste.
  • Premiul pentru întreaga carieră acordat de Romantic Times.

Copertă: broşată
Format: 107x177 mm
Editura: Lira, parte a Grupului Editorial Litera
Număr pagini: 240
Data apariţie: 16 ianuarie 2012

duminică, 22 ianuarie 2012

Dintr-o altă perspectivă.

Am fost şi eu acolo. În locul unde nu ştiam ce să aleg şi unde orice alegere îmi părea greşită sau pur şi simplu neacceptată de societate. Apoi a apărut el. A fost lângă mine în fiecare zi. Şi acum îmi amintesc mirosul lui puţin înţepător. Mă asculta. Era cel cu care încercam să-mi dau seama dacă iadul este cald sau rece. Am fost prieteni buni până când am crescut. 
L-am băgat într-un sertar şi am uitat de el. A încercat de multe ori să-mi atraga atenţia, să-l iau, să-l şterg de praf şi să îi mai povestesc câte ceva. Nu m-au interesat dorinţele lui, nici nu i le-am ascultat pe toate. L-am luat şi l-am aruncat în alt loc, mai întunecat, mai greu de găsit. Acolo a rămas. 
În dimineaţa aia puteam să jur că îi simţeam parfumul peste tot, că încerca să dea de mine şi să afle ce fac. Mi-am amintit unde l-am abandonat, l-am pus pe birou, am răsfoit paginile câteva minute şi am realizat câte s-au schimbat. Auzeam ceasul din perete cum zbiera la mine că nu mai am timp, că mi-am pierdut şansa. Mi-am încetinit respiraţia şi am pus mâna pe un pix. Am început să-mi scriu regretele, la început cu scrisul meu mic si drăguţ, apoi a devenit din ce în ce mai mare şi mai apăsat.
I-am rănit fiecare foaie. Eram sigură că într-un final o să văd firicele de sânge pe pagini. Dar nu a fost aşa, a rezitat şi mi-a dovedit cât de curajos e. Nu mi-a ajuns. Am început să-i rup paginile una câte una, să-l privesc cum se chinuie. Să-l fac să regrete că nu are darul vorbirii. Aşteptam un sunet. Orice scâncet care să-mi spună să mă opresc, pentru că-i făceam rău. N-am auzit, aşa că am continuat.
Nu mi-a luat mult. Erau câteva pagini pe care nu m-am putut abţine să le sfâşii.
Furia însă nu dispăruse. Parfumul.. nici atât. Am simţit cum mă ustură ochii şi cum lacrimile încep să-şi facă loc. Lacrimi de furie. Un simplu jurnal poate să fie mai controlat decât un om. 
I-am mâzgălit ceva pe copertă şi l-am aruncat în partea opusă a camerei. N-a avut nicio reacţie. A aşteptat jos, pe podeaua rece, până când am venit la el şi l-am strâns în braţe. Mă cunoaşte atât de bine. De atunci parfumul foilor care-au mai rămas, este din ce în ce mai dulce.

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Pentru început..

Mă intereseză viaţa mea şi tot ce ţine de ea. Sigur că am planuri mari pentru viitor, dar cine nu are? Dar cu siguranţă nu mă văd peste 10 ani înconjurată de mulţi prieteni. De fapt, nu mă văd în general cu haita după mine. Asta e, unii oameni sunt şi aşa. Desigur aş putea s-o bag pe aia cu oamenii care sunt minunaţi şi care merită dar aşa sunt eu. Nu am fost mereu aşa. Dar dacă e să stau să mă gândesc la ce-am făcut până acum şi să găsesc o realizare de care sunt oarecum mândra, atunci aia e că mi-am dat seama cât de falşi sunt oamenii. Cum cei la care te aştepţi mai puţin te injunghie pe la spate şi cum oricât ai încerca să vezi ceva bun într-o persoană, câteodată este imposibil. Aşa am fost, o persoană naivă, mereu acolo pentru majoritatea celor la care ţineam. Genul care dă şansă după şansă chiar dacă ştie că nu se schimbă nimic. Da, partea bună.. nu mai sunt aşa şi sper să nu mai fiu vreodată. Cei care vor să rămână în viaţa mea sigur o să găsească o cale, nu sunt absurdă dar deja am încasat prea multe.
Era mai simplu când eram copii şi cel mai trist lucru era când nu aveam câte o jucărie nou apărută, apoi au apărut dramele cu care ne tot confruntăm zi de zi şi parcă nu se mai termină şi parcă sunt mereu aceleaşi.
Dar pe lângă asta, eu sunt în căutarea sentimentului perfect. Am trecut de ideea cu persoana perfectă sau povestea de iubire perfectă pentru că nu există. Dar aş fi fericită să ştiu că măcar un sentiment se poate apropia de perfecţiune...