luni, 30 aprilie 2012

To be or not to be.

Well recunosc că îmi place să mă uit la diferite emisiuni de scandal. Nu neapărat din curiozitate față de scandalul în sine, cât pentru a vedea ce mai face lumea pentru a ajunge pe micul ecran. De fiecare dată apare câte-un personaj nou care mă uimește cu povestea lui/ei.
În seara asta mă uitam la ”Un Show Păcătos” (neimportant) și este o tipă, asistentă a emisiunii dacă nu mă înșel, care are în jur de 25 de ani - apreciez neelegant - și acum i-a venit ei geniala și neegalabila idee să-și amintească de unu care a violat-o la 11 ani. Da, un lucru oribil, nu asta e ideea!
Cică maică-sa este acum în spital pentru că x și y au adus diferite jigniri la adresa fetei ei. Acum, întreb eu, de ce simte - tipa - nevoia de a ne împărtăși nouă această problemă a ei? Mai ales de ce acum? Da, pentru audiența emisiunii (deși nu înțeleg de ce i-ar interesa pe unii în mod special cazul ei) și pentru a-și face fața cunoscută. Și cum de maică-sa nu are altă treabă în spital decât să vorbească în emisiune? :) Just asking.
Mă rog, poate e o șmecherie pe care n-o înțeleg eu; se mai întâmplă.
Încerc din ce în ce mai mult, să ma detașez de lucrurile de genul ăsta. Chiar dacă ele se întâmplă la TV sau la școală sau oriunde pe lângă mine. Dar unele sunt chiar deranjante. Da, știu, o să spuneți ”Păi ce treabă ai tu? Nu te interesează, sau te enervează, nu te uiti!”. Corect. Numai că în ultimul timp, oriunde te uiți vezi așa ceva.
Cu toate astea, vreau să fiu o persoană care acceptă societatea așa cum e, cât se poate de mult. Și pot spune că-mi iese cât de cât. Dar totuși este o problemă când o cur*ă zice că e virgină. Cât timp fiecare știe cine e și de unde a plecat și nu încearcă să fie din negru alb sau invers, nimic de zis, chiar respect persoanele care sunt împăcate cu ceea ce fac. Păcat că sunt foarte rare cazurile.
Oricum nu vă faceți griji, oricât de varză sunteți, mereu o să aveți ceva de făcut. Emisiunile o să aibă nevoie de audiență și peste 2 și peste 20 de ani. Be relax!

P.S. Nu știu cine e tipa, nu mă interesează, este doar un exemplu.

LONDON DRY GIN

Părul îmi miroase a fum de țigară. Îmi împletesc ușor degetele prin firele împrăștiate pe umărul stâng, în timp ce privesc ecranul calculatorului. Trebuia să-mi verific mail-ul acum patru zile. Nu-mi amintesc exact motivul, dar S. mi-a zis că urmează să primesc o invitație; sau așa ceva..
Răsfoiesc mail-urile și încep să mă întreb de ce mi-am făcut atâtea conturi, pe atâtea site-uri. De multe nici nu am auzit, dar se pare că ele au auzit de mine pentru că-mi trimit poze cu destinații de vacanță pe toate gusturile. Și pozele astea sunt încă unele bune. Nu stau să mă uit la mail-urile de la spam. De fapt nici nu e indicat..
Anyway.. observ în vârful listei adresa care mă interesează. Titlul mesajului este ”Gustă și ghicește”. Deja îmi e frică să mă gândesc ce mă așteaptă.
Îl deschid și dau e un anunț ciudat, făcut de cei de la XII F care organizează un concurs în stilul celor de la minunatul pub Cub.a. Este vorba - desigur - de multă băutură. Parcă nu m-aș băga. Ultima dată când cei de la XII F au organizat ceva s-a terminat în aplauzele poliției, dacă înțelegeți unde bat. Plus că îmi tot promit de câteva săptămâni bune alegerea unui stil de viață mai sănătos.
Mă ridic de pe scaun și mă îndrept spre bucătărie, după ce mă lovesc în colțul mesei, ca de obicei.
Trebuie menționat că nu gătesc. Sunt cel mai mare dușman al bucătărie și prefer s-o recunosc decât să dau foc - așa cum s-a întâmpla acum câțiva ani - casei. Frigiderul meu e ca o gaură neagră, așa cum îmi poate fi denumit și stomacul.
Încep să mănânc alune (care se află mereu pe masa din bucătărie) dar nu ține mult și usturimea buzelor mele devine insuportabilă, deci renunț.
Deschid frigiderul - care este ca nou, fiind aproape nefolosit - și încerc să găsesc ceva comestibil. Nu se arată nimic interesant după unu/două minute de holbat în interiorul lui. Mda.. iau o sticlă de Hayman's, una de Garrone, caut două masline verzi și mă apuc de prepararea unui martini.
Zgomotele care se aud din direcția stomacului meu mă deranjează așa că decid să comand o pizza. Dar asta.. mai târziu..

P.S. Așa cum spunea una din autoarele mele preferate - Margaret Mitchell - ”La urma urmelor, e și mâine o zi”. Stilul de viață sănătos o să-l încep de mâine. Promit!

duminică, 29 aprilie 2012

She doesn't mind.

”Unicul gând al vieții mele este el. Dacă totul ar pieri și n-ar mai rămâne decât el, eu aș continua să exist; iar dacă totul ar rămâne și el ar fi nimicit, Universul s-ar transforma într-o uriașă lume străină mie și mi s-ar părea că nu mai fac parte dintr-însa. Iubirea mea pentru el e asemenea stâncilor eterne de sub pământ: nu prilej de încântare, ci necesitate. Eu sunt EL. EL e mereu, mereu în mintea mea, nu ca o plăcere, așa cum nici eu nu sunt o plăcere pentru mine însămi, ci ca propria mea ființă.”

La răscruce de vânturi de Emily Bronte.

sâmbătă, 28 aprilie 2012

Your love is like a shadow on me.

Te-am sunat de dimineață. De mai multe ori. Așa cum ți-ai format obiceiul în ultimele trei zile, nu mi-ai răspuns. Am renunțat. Ți-am spus și ție asta. Gata, să te sune altă fraieră, care deși știe că sună degeaba.. tot sună..


Stau pe marginea lacului și privesc o bancă. O bancă părăsită. Exact așa cum mă simt eu acum, numai din cauza ta, cel care crezi că ai cine știe ce putere asupra mea. Greșești. Nici nu știi cât! 
Deasupra mea se întind semețe crengile unui liliac înflorit. Aici stăteam mereu, atunci când..
Nu știu de ce, dar azi nu îmi e frică de nimic, poate pentru că nu observ ce e în jurul meu. Decât banca, lacul și florile de liliac. Nothing else matters.
Îmi amintesc că ai fost singurul care nu mi-a adus trandafiri, niciodată. Pentru că nici ție nu-ți plac. Este un motiv pentru care-mi placi. Îmi placi.. atât?
Banca mea singuratică este acum strivită de doi îndrăgostiți. Știu că puteam să mă ridic și să mă așez eu pe ea, așa cei doi porumbei și-ar fi găsit alt cuib. Îmi place să mă gândesc cum unii pot schimba ceva în viața altora, chiar și lucruri mărunte, cum ar fi o bancă. Poate dacă s-ar fi așezat pe banca mai apropiată de lac, tipul i-ar fi dat iubitei, un nufăr. Acum se întinde să rupă câteva lalele. Mă rog..
Nu mai privesc în direcția lor. Nici nu știu de ce m-am întors spre partea cu parcul și nu privesc, liniștită, lacul?!
Culoarea apei este de un albastru verzui care-mi amintește de ochii tăi. Ciudat că simți nevoia să porți mereu ochelari de soare, ai niște ochi superbi. Dar este alegerea ta, chiar dacă este pierderea mea..
Îmi strâng picioarele la piept și ascult.. 
Nu aud nimic. Nu mă întorc. Închid ochii.
Frunzele fășâie în spatele meu sub greutatea a două picioare. 


Vezi? Încă o dovadă. Atunci când simți că mă pierzi încerci să mă recâștigi. Asta crezi tu că e puterea ta asupra-mi? Ei bine dragule, nu! Asta e naivitatea cu care tu crezi absolut orice spun eu. Este capacitatea mea de a te aduce într-un parc (departe de casa ta), numai pentru că știi că-mi place să stau sub liliac. Este dorința ta de a rămâne împreună. 


Îmi întorc fața spre tine și te privesc. Ai ochelari. Și, în brațe, un buchet imens din flori de liliac. Frumos, ca de obicei. Oare?! 
Mă ridic și mă apropii de tine. Ochii-mi sunt ațintiți asupra florilor. Zâmbești. Zâmbesc. Îmi așez brațele în jurul gâtului tău. Aș da orice pentru un sărut, aș da orice să fim noi porumbeii de pe banca. Dar nu suntem. 
Îți cuprind fața în palme, te privesc cu drag. 
Încet, dar sigur, îți scot ochelarii, negri, desigur. Îi las să cadă la picioarele noastre. Te mai privesc câteva secunde, vreu să-mi amintesc mereu ochii tăi. Poate și zâmbetul... dar nu.
Iau buchetul și-l miros. Încerci să-mi iei mâna în a ta. Mă feresc. Strâng florile în mână câteva secunde, apoi le arunc în lac. Florile mele..
Îți surprind uimirea de pe chip. Te lămuresc..
- Nu mai miros ca la început. Nu-și mai au farmecul. Poate e prea tâziu pentru ele.
Îți mai dăruiesc un sigur zâmbet și pășesc pe alee, spre ieșirea din parc. Mă opresc..
- Să știi că ai ochi frumoși.
Plec.


Ei bine, pe lângă asta, sunt singura fraieră care ȘTIA că, atunci când o să plec, o să mă urmezi, o să mă oprești, o să mă săruți..


(da, nu are sens, dar florile de liliac încă plutesc...)

Forever's gonna start tonight.

Întoarce-te, spune-mi că mâine plouă.
Pleacă, smucește clanța.
Clipește, praful o să-ți intre în ochi.
Deschide, lumea te așteaptă.
Zâmbește, e cald.
Gândește, ai câștigat la loto.
Strigă, ești fericit.
Așteaptă, semaforul este încă roșu.
Grăbește-te, e deja prânzul.
Privește, toți se învârt în jurul tău.
Strănută, atrage atenția.
Găsește, motivul nu e niciodată departe.
Atinge, totul este fin.
Iubește, n-ai ce pierde.
Plângi, vei fi mai ușor.
Acceptă, greșelile sunt firești.
Păstrează, dar continuă-ți drumul.
Cazi, învață să te ridici.
Salută, cunoști mulți oameni.
Promite, oricum o să uiți.
Luptă, contează să ai cu cine.
....
Întoarce-te, lasă umbrela pe masă.

Agnes Grey de Anne Bronte

Am ales-o pentru că aveam chef de o poveste liniștită și știam că surorile Bronte au astfel de romane.
E una din cărțile pe care nu prea știu cum s-o recomand, poate pentru că am citit-o într-un timp destul de lung, chiar dacă ea este foarte micuță.
Anne Bronte ne prezintă mai mult decât o poveste, ne dezvăluie întâmplările prin care a trecut ea, pentru a-și ajuta familia care ducea lipsa banilor. Cartea poate fi considerată un jurnal, așa cum ne indică autoarea...
Însă ce nu mi-a plăcut, poate chiar motivul pentru care am lălăit-o atât de mult, este nesiguranța lui Anne, față de opera sa. Grijile pe care ș-i le face și scuzele pe care i le adreseaza cititorului pentru felul ei de a scrie. Îi este teama de plictiseala care l-ar putea acapara pe acesta în timp ce traversează pagină cu pagină istorisirea ei. Dar prin această grija, omite multe detalii care mie una mi-ar fi plăcut să le aflu. 
Citat(e): ”- Of, mama e așa de cicălitoare! De parcă n-aș fi în stare să-mi port de grijă singură. (...) Și i-am zis să aibă încredere în mine. Nu-mi uit niciodată rangul și situația, nici pentru cel mai fermecător bărbat din lume. (...) Of, ce mă mai enervează! Să creadă că sunt așa de neghioabă, încât să mă îndrăgostesc! Așa ceva e sub demnitatea unei femei. Dragoste, auzi! Detest acest cuvânt!”
”Să dorești frumusețe e o neghiobie. Oamenii înțelepți nu și-o doresc niciodată, nici la ei înșiși, nici la alții. Dacă ești cultivat în spirit și dacă ai sufletul deschis, nu-i pasă nimănui de înfățișare. Așa eram învățați în copilărie. (...) Dar oare viața dovedește că aceste afirmații sunt nișe adevăruri?”
Romanul de debut al lui Anne Bronte, inspirat din viața scriitoarei, urmărește destinul unei guvernante a cărei familie este ruinată. Protagonista se izbește de greutățile și nedreptățile întâmpinate în epoca victoriană de femeile care vor să razbească prin propriile forțe. În cele din urmă Agnes reușește să-și deschidă o mică școală împreună cu mama ei și își găsește fericirea  alături de bărbatul de care îl iubește.

marți, 24 aprilie 2012

Remember december.

Nu, după o zi nasoală, să te văd online nu mă făcea să trec peste. 
Nu, zâmbetul tău nu putea lumina un oraș întreg.
Nu, nu-mi făceai realitatea mai bună decât un vis.
Nu, sinonimul tău nu era ”Prince-Charming”.
Nu, nu erai în extaz când își trimiteam câte-un mesaj.
Nu, să stau lângă tine nu era cel mai important lucru.
Nu, nu m-ai impresionat niciodată.
Nu, nu mă înțelegeai mereu.
Nu, nu plângeai cu mine.
Nu, nu eram curioasă cum mă vezi.
Nu, nu mi-ai spus niciodată ce-ți place la mine.
Nu, tu ai putut alege de cine să te îndrăgostești.
Nu, nu ai încercat niciodată să o iei de la început.
Nu, nu-mi spuneai texte expirate.
Nu, nu-mi aduceai trandafiri.
Nu, niciodată nu ți-ai părăsit calea.
Nu, niciodată nu m-ai pierdut.
Nu, nu mă întrebai dacă mă gândesc la tine.
Nu, n-ai fi fugit cu mine pe o insulă pustie.
...
Nu, niciodată nu... pentru că nu ai fost un clișeu.

Te iubește atunci când în loc de ”ești a mea” începe să spună ”sunt al tău”.

luni, 23 aprilie 2012

Și am început cu dreptul..

Am ajuns la școală într-un final. Așa adormită cum eram, am nimerit sala de clasă în care aveam prima oră (dacă nu ne mutăm de 10 ori în săli diferite degeaba ne-am mai apucat) și m-am trântit în prima bancă. Colega, A., a scos un catalog de la AVON și uitatul prin el a fost preocuparea mea principală până dna. S. (profa de română) a intrat în clasă.
Spre bucuria mea și a alor mei colegi, și-a dat seama că suntem varză după vacanță și ne-a pus să copiem ceva din manual (sperând că noi o să conspectăm) timp de două ore. Trebuie să menționez că orele au trecut chiar repede spre surprinderea mea. Două ore în care am aflat ce au făcut în vacață ceilalți și tot restul chestiilor care se pot vorbi într-o oră (aaa da, am și scris).
După cele două ore de română, urmează una de mate. (gen) Fasole cu ciolan.
Să mă repet și să spun că nu am notă și sunt super stresată? Nu. De ce? Pentru că am o profă super funny. Chiar dacă vorbește o limbă diferită de a mea, she's always funny! (chiar și când îmi trece câte-un 4 și face fața de ”iar ai reinventat matematica”)
Am rezistat cu brio și acestei ore, dar apoi mi-am dat seama că deja sunt la școală de trei ore și totuși... 
Cum urmau niște ore (hmm..) plictisitoare și fără rost, am luat-o pe A. și am sters-o de acolo! 
Mâncarăm o pizza să merserăm acasă! Așa se termină o adevărata zi de școală! 


P.S. El a rămas la fel de drăguț. Iar hanoracul grena a fost la locul lui! :)

Șarpele înaripat al dimineții

Visam ceva legat de vacanța de vară. Parcă eram la mare, sau poate la munte. Nu-mi amintesc exact.
Stau cu ochii închiși, iar mâna-mi caută cu disperare telefonul. Chiar s-a întâmplat, a venit ziua de luni și a început și școala. Unghiile mele lovesc ceva rigid. Ridic cărămida și privesc ceasul. 8:41. Nu m-am mai trezit la ora asta de mult timp... (nu-mi place ora asta, e atât de.. dimineață!)
Deși vreau să-mi mai lungesc somnul cu 10 minute, mă ridic știind că o să fiu adormită toată ziua. Până acum nu e nimic nou, până la urmă la ce să te aștepți?!
Stau în picioare și privesc în jur; ceasul este cel care mă deranjează cel mai tare. Încep să-mi culeg cărțile/caietele cu care am adormit în pat și să găsesc materiile de care am nevoie azi. Nu-mi ia mult până confecționez un morman drăguț care stă să cadă. Să-l ia naiba, îl ridic eu după ce cade. :)
Mă așez pe scaun, îmi pun coatele pe birou și îmi țin capul în mâini. Îmi e atât de somn..
Ca un beculeț care se aprinde, îmi amintesc de orele pe care le am mâine. Numai plictiseli. Dar știu că aseară nu găseam caietul de fizică, știu că mâine, disperata aia, o să vrea să ne asculte pe ăștia fără notă, știu că nu o să găsesc caietul...
Alerg prin toată casa căutând caietul roșu, cu un șarpe imens pe copertă (dacă mă întrebați pe mine, pot să jur că șarpele e rudă cu profa). Așa cum mă așteptam, nu se lasă găsit, nu e nici între reviste, nici prin sertare, nici în/sub/pe lângă pat.
Mă rog, îmi sun colega (care răspune la fel de adormită și chinuită de gândul școlii ca mine) și o rog să-mi aducă și mie al ei caiet că al meu și-a luat zborul în timpul vacanței. Se făcu!
Nu-mi mai rămâne decât să mă îmbrac, dar e abia 10:10.. prea devreme.
Nicio problemă, mă bag ușor sub plapumă (care întotdeauna este foarte răcoroasă și fină atunci când trebuie să mă dau jos din pat!!!) și aștept să-mi aducă mama, cerealele cu lapte..

P.S. Vreau vacanța înapoi!

duminică, 22 aprilie 2012

Când Moromete se plimbă (fără Anna)

Canapeaua din piele este atât de rece încât aș putea jura că mai sunt două zile până la Crăciun. Dar din păcate, asta nu-i adevărat. Este aprilie așa cum urlă toate calendarele deși majoritatea, nu le credem.
Lângă canapea îmi stă drept companie aragazul. Încălzește lapte pentru mine. Așa se întâmplă când deschid bufetul mare din bucătărie și găsesc pliculețe de ciocolată caldă. Nu sunt atentă la starea laptelui, scriu, scriu așa cum n-am mai scris de o lună și o săptămână. Trebuie să recunosc că mi-am pocit scrisul, se întinde în toate părțile și mă face să-mi doresc să rup toate foile scrise până acum. Dar oricât de mult aș vrea asta, nu pot. Mâine este luni, iar foile acestea, mâzgălite cu picioarele și cu orice alte părți ale corpului exceptând mâinile, sunt foarte importante. Se presupune că trebuie să le învăț, sau cel puțin să le pricep. Eu nu fac nici una, nici alta. Doar le scriu, câteodată încet și cu grijă, câteodată... nu.
Dar e ceva ce nu-mi place la ziua asta. E cald, lumină, oameni peste tot. Privesc pe geamul decorat cu lăbuțe - așa se întâmplă când închizi câinele unde nu trebuie - și văd trecâd pe stradă tot felul de persoane. Mă întreb dacă și ele mă văd; dacă ar trebui să-mi las capul mai în jos pentru a nu fi observată.
Bătrâni, copii, adolescenți, adulți, chiar și câțiva foști colegi, traversează lungimea gardului meu apoi îmi dispar din vedere. Sunt curioasă de ce se plimbă oamenii ăștia tocmai azi. Ei nu știu că mâine e luni? De ce nu se odihnesc? De ce au chef de plimbări în timp ce eu stau și păzesc aragazul, cu un caiet în brațe?!
Imaginația începe să-mi contureze viitorul. Cum o să mă plimb și eu ca o bătrânică și o să observ copii scriind. O să țin minte să nu râd de faptul că ei sunt acolo, iar eu sunt liberă pe stradă. Hmm.. dar pe cine păcălesc? O să mă bucur de libertatea mea, n-o să-mi pese de treburile altora. O să mă plimb cât pot de mult și o să profit de fiecare zi de bărtână fără griji. Cel puțin așa spune imaginația mea..
Se pare că laptele a dat în foc. Ciocolată caldă. Imediat, mai am de scris două rânduri despre Moromeții.

BIC2300

I. Trezirea e întotdeauna cea mai grea. Ochii îmi cad pe ceasul roșu din perete, nu-mi place ce văd. E abia 10:08. Avea planuri diferite pentru ziua de azi, în special mult somn. Trebuie să mă bucur de asta cât mai pot. De mâine începe iar școala. Ce păcat.
Seara trecută mă gândeam destul de calmă la treaba asta. Mă consideram chiar nerăbdătoare. Prostii. Acum imagini cu orele plictisitoare, cu unele persoane neplăcute la vedere, sau pur și simplu cu momente stupide întâmplate în anii trecuți, îmi vâjâie prin cap.
Mă ridic încet, îmi pun o pernă sub spate și privesc în față. Îmi văd imaginea în ecranul închis al televizorului. Privesc prin el. Încerc să-mi amintesc ce orar am mâine și mai mult de atât, cât timp a mai rămas din iubita mea vacanță?!
Se pare că timpul nu este de partea mea, ca întătdeauna, trece mult prea repede. Însă orarul de mâine mă înspăimântă și mai are. Prea multe ore.

II. Mă așez la masă. Nici nu știu ce mănânc. Îmi plec ochii spre castronul care-i prezintă pe Tom&Jerry. Observ cerealele care plutesc deasupra laptelui. Nu mi-e foame. Mâine, la ora asta (11:00) o să încep deja să mă pregatesc de plecare. Trebuie să-mi caut bugii negri și hanoracul acela grena, care îi place lui atât de mult. Dar asta o să se întâmple mai târziu, deocamdată mănânc.

III. Privesc descumpănită spre teancul de caiete de pe birou. Văd un manual îndoit, care presează un șervețel, la fel de îndoit. Încep să-mi așez încet cărțile, pixurile și celelalte lucruri care au făcut biroul nefolosibil până acum. Dintre paginile vechi ale manualului de fizică - neatins - alunecă un bilețel. Recunosc scrisul împrăștiat a lui A. și scrisul meu micuț și înghesuit. Se dovedește a fi o fițuică. Îmi amintesc de testul ăla, am luam amândouă 8/2. Chiar dacă pentru unii pare o notă mică, atunci când vine vorba de ora noastră de fizică, este ca un 10.
Teancul de caiete se micșorează, iar sertarele de lângă pat devin din ce în ce mai grele.
Termin de aranjat hârțogăria și deschid caietul albastru care stă pe marginea mesei de cafea (nu-mi mai amintesc cum a ajuns acolo). Mă înfig în paharul plin cu pixuri și aleg unul negru, care scrie gros, cum îmi place mie. Mda.. tocmai realizez câte lecții am de scris pentru mâine (motivul pentru care nu le am? rubeola care m-a ținut acasă).

sâmbătă, 21 aprilie 2012

Help me (1)

M-am hotărât să fac o nouă rubrică. De multe ori când termin o carte, cum este în cazul de față ”Agnes Grey” de Anne Bronte, nu mă pot decide ce să aleg apoi din mormanul de cărți necitite care mă așteaptă. Așa că, atunci când am această problemă, o să pun pe blog câteva poze, cu cărțile care aș vrea să le citesc, iar voi o să mă ajutați să aleg. (sau pentru că ați citit cartea ”x” și va plăcut, sau pentru că e coperta interesantă, sau vreți doar să vedeția recenzia cărții)
Please HELP ME!

vineri, 20 aprilie 2012

Cartea neagră a secretelor de F.E. Higgins

Trebuie să recunosc că am citit această carte acum mulți ani, dacă nu mă înșel prin clasa a 7-a, eu fiind acum în clasa a 10-a. Deci nu îmi mai amintesc atât de bine acțiunea, ca și cum aș fi citit-o ieri, dar trebuia să vă pălăvrăgesc despre ea!
Nu vă pot face un rezumat satisfăcător, pentru că detaliile cărții s-au șters de mult din mintea mea, dar îmi amintesc perfect cât de mult mi-a plăcut și ce atmosfera înfricoșătoare mă înconjura de fiecare dată când o deschideam.
Personajul care ne este prezentat în această carte, se numește Ludlow Fitch. Părinții lui sunt niște oameni ticăloși, care își obligă propriul copil să fure orice găsește pentru a mări suma de bani pe care aceștia o dădeau pe băutură. Dar calicia lor nu se oprește aici și vrând din ce în ce mai mulți bani, îl trimit pe tânărul Ludlow la un dentist, pentru a-i scoate și cumpăra dinții. În acel moment, băiatul nu mai suportă tortura la care este supus și cu ajutorul unor pumni buni, plasați acolo unde trebuie, scapă și se urcă într-o căruță care speră să-l ducă departe de locul acela de coșmar.
După un timp el ajunge în Pervus Pagus și îl întâlnește pe misteriosul Joe Zabbidou, care îl face pe Ludlow ucenicul său. Postul de ucenic, consta în scrierea păcatelor locuitorilor din Pervus Pagus, în Cartea Neagră a Secretelor, Joe fiind păstrătorul ei. În carte de aflau acțiuni oribile săvârșite de localnici, cum ar fi profanări de morminte, omoruri sau alte fapte înfricoșătoare și foooarte bine descrise. Dar cum lucrurile nu puteau rămâne așa, Jeremia Rachet, persoana care le împrumuta oamenilor din sat bani numai pentru a-i putea șantaja, află de Cartea Secretelor și vrea să devină posesorul ei pentru a avea mai multe moduri prin care să-i supună pe ceilalți.
Mie una, îmi place atât coperta cât și titlul foarte mult, pentru că, ținând cont de atmosfera cărții, sunt perfecte. Iar când aveți parte de o pauză de vampiri/vârcolaci, vă sfătuiesc s-o citiți pentru că merită!
Lectură plăcută!
Am dat într-un mod destul de ciudat peste Cartea Neagră a Secretelor a lui Joe Zabbidou și peste Memoriile lui Ludlow Fitch. Ambele erau rulate strâns și ascunde în interiorul unui picior de lemn. Când le-am desfăcut, am observat că paginile erau foarte fragile și pătate din pricina apei, iar scrisul era aproape ilizibil. Fragmentele și extrasele sunt reporduse în această carte exact așa cum au fost scrise. În privința pasajelor lipsă, cum altfel le-aș fi putut completa, dacă nu folosindu-mi propria imaginație?
”Extraordinară... un debut remarcabil” - The Times

”Captează atenția cititorului de la primul până la ultimul rând” - Eoin Colfer

”Am pus cap la cap această poveste așa cum m-am priceput mai bine. Nu pretind că sunt autoarea ei, ci doar persoana care încearcă să o dezvăluie lumii întregi” - F.E. Higgins

joi, 19 aprilie 2012

Made in Turkey.

Mă consider o persoană nonconformistă, indiferentă atunci când vine vorba de personalitatea celorlalți. Nu judec niciun stil de viață, nu am nimic cu persoanele emo, punk, vegetariene sau alte etichete de genul ăsta. Am mulți prieteni care fac parte din aceste categorii și pot spune sincer, că sunt super OK și ne înțelegem perfect. Însă într-un moment al vieții mele, am început să consider persoanele emo (de exemplu) ciudate. Apoi am început să analizez ce anume mă deranjează și mi-am dat seama că nu găsesc nicio problemă. Neavând nimic cu stilul acesta, am început să studiez persoana de la care mi-a pornit mie ideea de ”ciudățenie” și am descoperit că nu stilul avea ceva ce mă deranja, ci persoana respectivă.
De ce? Falsitatea care era atât de evidentă nu a putut să nu-mi sară în ochi. Nu neapărat în sensul că individul nu era trist sau nu avea stări puțin exagerate aș putea spune, ci felul de a se autocontrazice. 
Respect oamenii care au propriile păreri, nu contează care sunt ele, dar să fie ale lor și să nu se schimbe după cum bate vântul. Disprețuiesc însă inșii care spun că strugurii sunt acrii pentru că nu pot ajunge la ei, apoi își iau o scară, mănâncă din ei și dintr-o dată sunt mai dulci ca nectarul Zeilor. Da, sunt sigură că și voi cunoașteți persoane asemănătoare.
Sunt curiosă de ce mulți au o părere proastă despre colegi/prieteni/vecini numai pe la spate? Și dacă răspunsul este: din orgoliu; de ce unele persoane care par atât de inteligente și se înțelepte, apeleză la ogoliu atât de des? 
Culmea este că tot acești indivizi devin curioși de ce sunt ”loviți din toate părțile” atunci când adevărul iese la iveală. Pentru că ipocrizia nu se poate opri aici, majoritatea dau vina pe societate pentru frica lor de a recunoaște ceea ce cred. Dar să fie așa? Eu zic că ei sunt niște singurei, fiind respinși de ceată și consideră orice om direct/sincer, rău sau îl iau în brațe pe ”nimeni nu mă înțelege”. Da, știu, sunt o mulțime de clișee despre înțelesul gândurilor celuilalt, dar nu vreau să apelez la ele, pentru că nu-și găsesc locul aici. Vreau să spun numai: te-ai gândit vreodată că poate nu e vina lor și poate tu chiar ești de neînțeles?! 


P.S. Profitați de ultimele zile de vacanță! Iubiți!

miercuri, 18 aprilie 2012

Când ”nu” este decât o invitație pentru ”da”

Zilele aste am vorbit mult cu B. și dezbăteam un subiect, sau mai bine zis un obicei, care îl întâlnim la majoritatea oamenilor. Așa că m-am gândit să scriu despre el pe blog pentru a afla și părerea altora. Acest ”obicei” constă în autodesconsiderare (dacă pot să mă exprim așa) numai pentru a scoate din gurile unora niște complimente.
În caz că nu ați înțeles nimic din exprimarea mea ”sofisticată” vă dau un exemplu (sau chiar mai multe) care sunt sigură că o să vă pară cunoscut(e):


O tipă frumoasă: Sunt așa urâtă! :(.
Prietena: Nu-i adevărat, ce n-aș da să am părul tău sau mâinile/picioarele/ numărul de kg/inteligența.. etc.
Tipa frumoasă: Da, știu :)


sau ceva mai soft:


Tipa inteligentă: N-am făcut nimic la test!
Prietena: Cum nu? Că ai zis că ai învățat..
Tipa inteligentă: Da, dar am uitat tot.
Vin testele si ia 10.


Acum presupun că ați rescunoscut specia de om care se hrănește din laude și aprecieri, iar atunci când nu le aude destul de des, le provoacă prin afirmații false și autodisprețuire. Este jalnic, cel puțin asta este părerea mea. Pe lângă faptul că mi se pare un comportament de clasa a 2-a, nu-mi explic cu ce-i poate ajuta pe unii o laudă venită în felul ăsta. Dacă o persoană, fie ea cunoscută sau nu, vrea să te admire sau să scoată în evidență o calitate a ta, cu siguranță o va face înainte să te gândești tu. Atunci când acea afirmație, cu rolul de laudă, apare după ce forțezi puțin nota, este 100% falsă, fie pentru că persoana care ti-o spune are prea mult bun simț, fie pentru că nu-și bate capul cu tine; sau, din păcate, mai sunt și cei care-i slujesc pe cei atât de ”nesiguri”.
Așa cum se întâmplă și în filmele care ne sunt servite mereu, tipa populară are întotdeauna două prietene idioate. De ce? Pentru că ele n-ar îndrăzni niciodată să n-o ridice în slăvi.
Sfatul meu? Atunci când cineva încearcă să scoată un compliment de la voi, prin metoda asta din ce în ce mai folosită, chiar dacă îi sunteți prieten sau nu, fiți pe aceeași lungime de undă cu respectivul/respectiva. În caz să sunteți prea finuți ca să-i țipați în față ”Da, așa e! Ești urâtă!” găsiți un mod mai drăgălaș de a i-o spune (gen) ”Lasă că te faci frumoasă până te măriți”. După ce vede asta, persoana în cauză o să se afle într-un șoc inimaginabil, adică tocmai i-ați spus că e urâtă?! Asta e partea funny și singura la care trebuie să ajugeți, în niciun caz să vă înjosiți și să dați impresia că aveți rolul celor două prietene idioate.

marți, 17 aprilie 2012

Leapșa.

Am primit această leapșă de la Ramona Alexis. Mulțumesc! :)

1. Prenumele meu.
Anna (prefer)
2. Culoarea preferată.
Verde închis
3. Filmul preferat.
Apel misterios (When a stranger calls). I just love Camilla Belle!!!
4. Piesa preferată.
”Once upon a December” - Aaliyah
5. Ultima piesă ascultată.
”You got me” - Colbie Caillat
6. Prima recenzie făcută.
”Prințesa ghețurilor” de Camilla Lackberg
7. Prima carte fantasy/YA citită.
”Harry Potter și Piatra Filozofală” de J.K. Rowling
8. Ultima carte citită.
”Agnes Grey” de Anne Bronte
9. Cea mai tare carte citită până acum.
Sincer, chiar nu pot să aleg numai o carte, dar să zicem ”Jocurile foamei” pentru că este cea mai recentă carte care mi-a făcut nopți albe.
10. Ultima carte cumpărată.
Pachetul cu 5 cărți scrise de Agatha Christie, de aici.
11. Ultima carte primită (cadou/sponsorizare etc.).
”Cadoul” de Cecelia Ahern
12. Autorul/Autoarea preferată.
J.K. Rowling
13. Câine sau pisică.
Pisică
14. Biblioteca ideală (poză necesară).
15. Cea mai bună continuare a unei cărți.
”Harry Potter și Camera Secretelor”
16. Cea mai proastă continuare a unei cărți.
Nu știu, pentru că de obicei atunci când continuarea este proastă și primul volum este, așa că nu ajung să citesc continuarea. Logic, nu? :)
17. Vampiri sau vârcolaci?
Mă întrebi (tu leapșă) ce aleg între un mort-viu și un cățeluș pufos (rău, dar are blăniță)? Vârcolaci! 
18. Filmul sau cartea?
Cartea și apoi filmul
19. Editura preferată.
ALL
20. Cine vă mai primi această leapșă?
Am văzut că majoritatea o aveți, așa că oricine o dorește poate s-o ia! :)

Frankenstein de Mary Shelley

Am citit această carte vara trecută și mi-am dat seama că nu știam nimic despre Frankenstein. Întotdeauna l-am confundat cu ”Dr. Jekyll și Mr. Hyde”, dar după ce am terminat romanul mi-am dat seama că pe lângă faptul că nu au nicio legătură, povestea de față, poate fi considerată una sensibilă și chiar o lecție de viață. Cu tot cu confuzii, nu cred că e cineva care să nu fi auzit de Frankenstein (măcar din desenele animate).
Mary Shelley a scris acest roman la o vâstă (19 ani) la care era considerată încă ”necoaptă” iar acest lucru mă face să apreciez cartea și mai tare.
Subiectul cărții ni-l prezintă pe tânărul elvețian Victor Frankenstein, care încearcă să realizeze un om artificial cu ajutorul științei. Într-un final, acesta reușește (iar etapele prin care trece sunt descrise în așa fel încât să capteze citiorul) și este foarte mândru de el, condiserându-se un egal a lui Dumnezeu.
Partea interesantă începe când Victor, se sperie de propria creație și își dă seama ce monstru hidos a adus la viață. Atunci încearcă să-l îndepărteze, iar monstrul se simte respins de creatorul lui, de la care se aștepa la dragoste și înțelegere, vrând să se răzbune. Poate asta ar trebui să ne facă și pe noi să gândim atunci când spuneam/facem ceva ce îi poate afecta pe alții; chiar dacă nu sunt monștrii, niciodată nu se știe cum poate reacționa un om la o jignire.
Lectură plăcută!
Citat: ”Am văzut apoi întruchiparea hidoasă a acelei creaturi, un bărbat, ale cărui semne vitale au început să să funcționeze puse în funcțiune de o mașinărie puternică. L-am urmărit cum se trezește încet la viață și începe să existe. Înspăimântător trebuie să fie! Căci nimic nu e mai înfricoșător decât o ființă umană care batjocorește prin creația sa opera Creatorului lumii.”
Frankenstein sau un Prometheus modern este un roman al scriitoarei britanice Mary Shelley, publicat prima oară în anul 1818. Se presupune că scriitoarea s-a inspirat la crearea monstrului din roman după numele cetății Frankenstein. Romanul relatează viața tânărului elvețian Victor Frankenstein, care studiază la universitatea renumită din Ingolstadt și care reușește să realizeze un om artificial.
Romanul este prezentat în forma actuală a epocii, ca un roman sub formă de corespondență, evenimentele fiind relatate de Victor în scrisori adresate persoanei care conduce activitatea de cercetare. Victor îl atenționează în relatările sale pe cititor că omul trebuie să-și recunoască și să respecte limitele posibilităților sale fără a căuta să-și măsoare puterile cu Creatorul divin. Figura lui Victor Frankenstein se aseamă cu caracterele personajului Faust sau a eroului din mitologie, Prometeu.
P.S. Că tot a venit vorba de Jekyll și Hyde, am găsit un clip drăguț. ^^


luni, 16 aprilie 2012

Proaspăt scoase din colet (3)

În primul rând... Hristos a Înviat!

Așa, cărțile care urmeză, nu sunt chiar scoase din colet, sunt ”scoase” din Diverta. Am menționat vreodată cât ador librăriile Diverta? Deci, azi am avut zi de mall, m-am învârtit la două filme, The Hunger Games și Mirror, mirror. O să povestesc despre ele într-o altă zi, probabil.
Ca întotdeauna, nu pot să plec de la mall fără să iau măcar o carte, cât de mică, dar să știu eu că am luat. După ce m-am plimbat prin librărie 30 de minute (fără să exagerez, am stat chiar puțin) și am pipăit fiecare carte ce-mi pica în mână, am pus ochii pe un set/pachet care conținea 5 cărți scrise de Agatha Christie:

 ”Vânătoarea de crime”
 ”Răul sub Soare”
 ”Jocuri de oglinzi”
 ”Cum bate valul”
Și ”Martorul mut”, carte pe care am citit-o, dar era împrumutată de la Sophia, așa că acum mă bucur s-o am și eu în bibliotecă, pentru că mi-a plăcut foooarte mult!

Voi ce ați mai cumpărat? (în materie de cărți)

miercuri, 11 aprilie 2012

Leapșa muzicală.

Ce melodie vă descrie cel mai bine starea de spirit ce o aveţi acum ?

Gimme your guns and keep your stupid roses

Ce melodie ascultaţi când vă simţiţi prost ?


Ce melodie vă aduce la viaţă ?


Ce melodie v-a transmis cel mai puternic mesaj ?


Care e cea mai veche melodie de care vă aduceţi aminte că aţi ascultat-o când eraţi mici ?


Ce melodie aţi recomanda unui tânăr ce află că e pe moarte?



Ce melodie aţi recomanda prietenei/ prietenului care are inima frântă ?


Ce melodie aţi vrea să vă fie cântată într-o seară sub balcon ?


Care e cea mai funny melodie pe care aţi ascultat-o ?


Leapșa o dau mai departe tuturor celor care nu am completat-o. :)

Jocurile foamei de Suzanne Collins

Și așa am intrat și eu în rândul fanilor acestei serii. Cartea aștepta să-mi demonstreze cât de bună e, dar eu tot o amânam și tot o mutam de colo-colo. Până când m-am săturat să găsesc pretexte pentru a nu o citi. Este o carte grozavă! Are absolut tot ce ți-ai putea dori de la acțiune care te ține cu sufletul la gură, până la câteva scene ușor romantice.
Personajele, ei bine, nici ele nu se lasă mai prejos. Sunt foarte bine descrise, în așa fel încât niciun personaj nu poate fi uitat. Eu îmi amintesc numele tuturor și trebuie să precinez că de obicei eu uit repede.
La început, înainte să citesc primul volum al seriei, eram în rolul cititorului de recenzii. Nu citeam decât părerea personala a celui care poseda site-ul. Dar ”rezumatul” nu l-am citit. Am crezut că Jocurile Foamei se întind pe toate cele 3 volume, dar nu-i așa. Jocurile, țin de primul volum. Eu cel puțin sunt super curioasă ce se mai poate întâmpla. ^^
Pot spune că am trăit cartea asta! Mi-am pierdut multe nopți datoriră ei și în același timp mi-am făcut o grămadă de probleme pentru Katniss și Peeta! Dar m-am gândit și la ce aș face eu în locul lor. Nimic. Zău. Nu cred că aș supraviețui nici măcar o zi într-un loc în care trebuie să-mi vânez mâncarea.
Subiectul cărții poate fi considerat o lecție de viață. Ne ajută să vedem cât de sclifosiți suntem de fapt și cum sacrificiile pe care le-am face noi într-un astfel de joc ar fi minuscule pe lângă cele făcute de personaje.
Nu vă lăsați împiedicați de multele sau puținele detalii (nesemnificative) care nu vă atrag să o citiți, în caz că găsiți (poate nu vă place coperta, sau editura sau numele.. etc). Recomand cartea asta tuturor, pentru porții de râs/plâns și nopți luungi petrecute în arenă alături de personaje.
Lectură plăcută!
Într-un viitor postapocaliptic, peste ruinele unui continent cunoscut odată ca America de Nord se întinde naţiunea Panem. Ca simbol al puterii Capitoliului asupra celor douăsprezece districte conduse cu o mână de fier, în fiecare an este organizat un concurs sadic şi sângeros - Jocurile Foamei. Douăzeci şi patru de adolescenţi sunt răpiţi de lângă familiile lor şi aruncaţi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, televizată şi urmărită cu frenezie. Doar unul dintre ei se va întoarce acasă faimos, bogat şi... viu. Cine va câştiga cursa nebună pentru supravieţuire?

luni, 9 aprilie 2012

Leapșa.

Am luat această leapșă de la Niahara.


1. Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?
Semne de carte, desigur. Urăsc să îndoi paginile! Aveam obiceiul ăsta când eram mai mică, iar acum îl regret.
2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi dacă “da” care a fost aceasta?
Da, de Crăciunul trecut. Se numește ”Cadoul” de Cecelia Ahern.
3. Citiţi în baie? 
Haha! :) Trebuie să recunosc că da! Este mereu multă liniște! :D
4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi dacă “da” care ar fi fost aceasta?
Da, de multe ori. Am și început una, un thriller psihologic, pe care din păcate o să mai dureze ceva timp până il termin. Nu pot spune exact despre ce e, dar se referă în mare parte la identitățile pierdute. :)
5. Care este cartea preferată?
Dacă e vorba de o carte fantasy atunci ar fi Harry Potter. Dacă e vorba de una normală, cred că P.S. Te iubesc.
6. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?
Da, dar nu neapărat să le recitesc din scoarță-n scoarță, câteodată îmi ajunge să citesc câteva pasaje. Am recitit cu drag Harry Potter, P.S. Te iubesc, Cronicile Wardstone și altele..
7. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?
Asta chiar ar fi ceva imposibil de uitat! Le-aș pune tot felul de întrebări despre cărțile lor și i-aș ruga sa-mi dea autografe! :x
8. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?
Da, ador să găsesc persoane cu care să-mi împart părerile despre diferite cărți. Aceste persoane le-am găsit cu ajutorul blogului dar am și câțiva prieteni care sunt cititori înrăiți, plus Sophia!
9. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?
Coperta și titlul. Chiar dacă nu trebuie judecată o carte după copertă, până la urmă după ce o poți judeca la prima vedere? Nu citesc de obicei ce scrie pe spatele cărții pentru că nu-mi place să aflu acțiunea înainte s-o citesc. Așa că.. tot coperta e de bază.
10. Care credeţi că este o lectură “obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie să o citească?
Depinde și de vârstă. Dar acum îmi vine în minte numai ”Pasărea spin” de Colleen McCullough. (Există și un film, în mai multe părți, care este pur și simplu minunat!)
11. Care este locul preferat pentru lectură?
În pat, în cadă, oriunde este liniște și pot fi singură.
12. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?
LINIȘTE!
13. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?
Nu, îmi obosesc ochii, plus că nu înțeleg de ce nu pot să citesc o carte adevărată în loc să stau cu ochii într-un ecrănaș.. ?!
14. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?
Cumpărate. Rar împrumut, pentru că prefer să le am în biblioteca mea.
15. O carte este pentru mine… Cum aţi descrie o carte?
O carte este pentru mine asemenea poantelor, pentru o balerină. 



Leapșa merge mai departe la:
Rose
Noi 2 și un blog
Pages from books
I'm wide awake
Sayuki

Proaspăt scoase din colet (2)

Și am revenit cu această rubrică. Din păcate nu prea am mai avut timp de dat comenzi, nici de luat, așa că azi m-am trezit cu un reaviz și am dat fuga să le iau. 

De pe site-ul LIBRIS:
 O familie de mucenici de Rodica Pătcaș 
(am cumpărat-o nu pentru că sunt cine știe ce credincioasă, ci pentru că este despre Romanovi si sunt interesată de tot ce ține de istoria Rusiei in general și Dinastia Roamnov în special) 

 The woman in black de Susan Hill
(deși am cartea și in limba română, filmul mi-a plăcut atâââât de mult încât nu m-am putut stăpâni să n-o cumpăr; plus fața lui Daniel Radcliffe pe coperta! )

De pe site-ul Prăvălia cu cărți:
 Năluca și Năucul de Stacey Kade 
(despre care am auzit numai de bine și conține o fantomă, așa că nu se putea să lipsească din biblioteca mea)
și ultima achiziție Chimie perfectă de Simone Elkeles
(chiar mai trebuie să explic de ce? Uitați-vă la copertă! )

Realitatea așa cum nu vrem s-o vedem.

Râvnim fiecare la o viață cât mai selectă, cât mai ”din povești” care să ne facă să avem propriile aventuri, care să ne ajute să apărem într-un mod impresionant, prin fast și strălucire, în fața celorlalți. Ne place să citim cărți în care personajul principal feminin, își găsește mereu jumătatea, după ce sfidează realitate și ”bate filmul”.
Dar cum au ajuns de fapt majoritatea adolescenților din această generație și cum o să fie generațiile viitoare? (îmi e frică să mă gândesc)
Trăim fix în mijlocul ”schimbării”. Câteodată mă întreb cum de le-a venit unora în cap să inventeze ”placa” sau ”unghiile cu gel” și de ce pe la vârste apropiate de 12-13 ani, un copil trebuie să aibă legătură cu ele.
Apreciez oamenii învechiți, care se respectă și care au propriul punct de vedere, care nu se lasă frecați când la stânga când la dreapta de ”majoritatea amatoare de nou”. Îmi place să privesc diverși indivizi, care își văd de treaba lor, care scot o carte și-o citesc în mijlocul unui grup de pițipoance, fără să audă chicotelile și fără să observe coatele date în grabă. Pentru că (nu-i așa) puține sunt pițipoancele care pot să-și susțină ideile fără ajutorul ”fanilor” numiți de unii și de alții cocalari (cocalar, cocalari s. m. 1. țigan bișnițar. 2. șmecheraș de cartier. 3. (peior. – între rromi) țigan de cea mai joasă speță.).
Adevărul e că trăim într-o lume care e din ce în ce mai ”degradată” în care cu cât ești mai panaramă penală, cu atât mai multe șanse ai. Oare de ce este atât de cool când cineva îți spune că ești înclinat spre fapte rele, sau mai pe limba tuturor, pervers. Da, este un alint drăguțel alături de alte drăgălășenii: pisicuță, iepuraș, poponeț, puișor.. și altele pe care le auzim peste tot. Dar ce înseamnă de fapt să fii un om pervers? Citez: PERVÉRS, -Ă adj. Corupt, depravat; anormal din punct de vedere sexual. ♦ Perfid, fățarnic; înclinat spre fapte rele. [< fr. pervers, cf. lat. perversus – întors, în sens contrar]. 
Așa că dragi fetițe șmechere, care sunteți voi trecute prin viață și care aveți un grad de ironie foarte ridicat, să știți că nu e o chestie foarte scumpică atunci când iubi al vostru vă numește așa. Și sunt sigură că nu e vina lui, probabil nici n-a fost vreodată curios să vadă ce înseamnă de fapt acest cuvânt. L-a auzit și el la tipii populari de prin liceu și a zis că el de ce nu l-ar folosi cu iubițica lui? 
Corect, așa face toată lumea. Emisiunile de felul ”În puii mei” sau ”Mondenii” sunt făcute pentru a ironiza prostia care ne este servită mereu pe micul ecran. În niciun caz pentru a ne vârâ nouă în vocabular cuvinte noi și expresii ”la mișto” care până la urmă o să devină ceva firesc.
Au început să nu mă mai mire multe, atunci când vezi cât de disperați după atenție și sex sunt unii. Nu știu dacă sunt eu nebună sau nu, dar mi se pare că sexul în general a devenit ceva foarte obișnuit, la orice vârstă. Nu contează cu cine, când și de ce. Contează să fie, că doar rău e și când te apucă poftele. Să zicem că ești un om negâdilat la parter de mult timp, sau că ești negâdilat.. deloc. Bine, într-o zi te apucă salivatul după un tip și îți vine ideea să-l întrebi dacă oferă servicii de gâdileală la domiciliu, dacă ești una bună și dotată sigur nu o să spună nu. Și își oferă serviciile tooooată noaptea. Apoi, după o săptămână, te trezești că, hopa, nu mai vine ”scufița” și știi tu din telenovele și alte d-astea, că asta e semn rău. Iei un test de sarcină și descoperi că ești ”2 în 1”. Minunaaat! Ce faci? Păi cam nimic. Există variante, dar n-o să le iei în calcul, pentru că nu există cu*vă penală care să nu fie sensibilă și iubitoare față de rasa umană. Așa că îți stă scris pe frunte ”mama la 15 ani” (e și un film) și mai mult de atât, nu ți se pare nimic ieșit din comun.
Pentru ce s-o fi inventat prezervativul? PREZERVATÍV, prezervative, s. n. Remediu folosit pentru prevenirea unui rău. ♦ Mic tub elastic închis la un capăt, folosit de bărbați ca protector împotriva bolilor venerice sau ca mijloc anticoncepțional. – Din fr. préservatif. 
Tocmai d-asta. Pentru că ”mie nu mi se poate întâmpla” este la ordinea zilei, uite că niște oameni zic că ți se poate întâmpla și ție și altora. Dar nu, fiți șmecheri și la modă, dați cu fierul de călcat prin cap, că doar ceee (?!) Gigica să fie îndreptată și voi nu? Rușine! Să ieși din casă cu părul pieptănat și aranjat, greu, mai repede îl îndrepți cum ți-o veni și gata, out.
Ei bine, aici se termină lecția mea de om învechit care nu vede nimic drăguț în obiceiurile pe care adolescenții le adoptă azi de la mondenitățile (prea)Pițiponcite.

duminică, 8 aprilie 2012

Altfel de îngeri de Lili St. Crow

Am terminat cartea asta cu ceva timp în urmă, dar am tot amânat recenzia. De obicei, regula spune (despre unele cărți), că primele 100 de pagini pot fi plictisitoare, iar apoi intri în acțiune și n-o mai lași din mâini. Ei bine, spre surprinderea mea, la mine a fost tocmai invers. Primele 100 de pagini le-am citit repede, înecându-mă în curiozitatea care-mi era sporită cu fiecare rând. Apoi, am început să dau de acelaș tipar, cu vampiri și vârcolaci. Nici asta nu m-a făcut să cred că este o carte proastă (pentru că, nu este) dar am început să citesc mai rar din ea.
Părerea mea sinceră, este că încearcă să fie o carte amuzantă, personajele să fie ironice și reticente, în momente în care chiar nu este cazul.
Dru este până la urmă o tipă care se luptă cu tot felul de personaje ciudate și fantastice, eu mă așteptam să aibă o altfel de personalitate, să aibă niște ”glumițe” mai inteligente, să știe să ia peste picior într-un fel mascat, dar din păcate autoarea folosește un vocabular ușor pueril, care nu prea se potrivește cu situațiile în care este pusă Dru.
În altă ordine de idei, atunci când vine vorba de personajele fantasy, vampirii de exemplu, totul este descris puțin cam complicat, cu nume ciudățele și vampiri care sunt de 100 de tipuri și fiecare cu încă o grămadă de subspecii. Eu nu sunt obișnuită cu această categorie de cărți. Îmi plac vampirii, vârcolacii și alte personaje asemănătoare, dar descrise în felul clasic sau cu câteva lucruri noi, dar sincer (părerea unui om care încă nu a citit ”Academia vampirilor”) personajele acestea cu caracter fantezist, au început să devină din ce în ce mai complicate și să-și cam piardă din farmec. Eu vă urez lectură plăcută orice ați citi și aștept părerile voastre! :)
Dru Anderson călătoreşte prin toată America alături de tatăl ei, vânător de creaturi supranaturale: zombi, vampiri, vârcolaci, poltergeisti… Iar  Dru îl ajută câteodată, dar mult mai puţin decât ar vrea ea. În definitiv, e doar o adolescentă obişnuită, de şaisprezece ani – de fapt, nu chiar obişnuită, căci nu toate fetele de şaisprezece ani se pricep să mânuiască o armă şi nici nu ştiu prea multe despre Lumea Reală, lumea creaturilor întunecate. În plus, are ceea ce bunica ei numea „har”.Când, într-un orăşel cufundat în zăpadă din Dakota de Sud,  tatăl lui Dru încearcă să distrugă un vampir puternic numit Sergej, el este transformat într-un zombi.  După ce îl împiedică pe tatăl ei să o omoare, Dru  îşi dă seama că a devenit următoarea ţintă a creaturilor nopţii şi trebuie să facă orice ca să-şi salveze pielea. Iar dacă vrea să supravieţuiască, trebuie să se bazeze pe ce au învăţat-o tatăl şi bunica ei: să înceapă să aibă încredere în oameni.Alături de Graves, un coleg de clasă care este muşcat de o fiinţă stranie şi transformat într-un loup-garou (pe jumătate vârcolac), şi de Christophe, un djamphir (vânător de vampiri, pe jumătate vampir şi el), Dru se angajează într-o luptă pe viaţă şi moarte cu maleficul Sergej.
Altfel de îngeri este primul volum din seria care poartă acelaşi nume, şi aici facem cunoştinţă cu personajele principale. Deşi Graves pare să fie cel preferat de Dru, este clar că amândoi băieţii sunt suficient de atrăgători pentru a promite o anumită tensiune a relaţiilor în volumele viitoare. Iar Dru Anderson este o eroină fascinantă, credibilă, care aduce un suflu proaspăt în literatura de gen, puternică, îndrăzneaţă şi nicidecum perfectă, dură, dar în acelaşi timp vulnerabilă.