duminică, 30 septembrie 2012

End.

Fiecare are nevoie de lumea lui, de perspectiva lui asupra vieții, de acel lucru, oricât de mărunt, care să-l ducă departe de realitate. Și, de multe ori, acel lucru este speranța - prostească uneori, dar bună în majoritatea cazurilor. Apare în momentele alea în care știi ceva, dar totuși până nu îți este dovedit, refuzi să crezi, refuzi să alegi altceva și să lași totul în urmă pentru că totul a fost fals și.. inutil.

Partea proastă e că sunt implicați oameni, oameni la care ții enorm, oameni de care știi că nu te vei putea despărți niciodată și totuși n-ai dreptul să alegi pentru că, aparent regulile sunt făcute cu mult înainte să le descoperim noi.
Și atât. 
People always leave.

sâmbătă, 29 septembrie 2012

To be alive at all is to have scars

Chiar mă întrebam cât o să mai aștept până o să mă prindă și pe mine o mini-răceală. Odată cu nasul înfundat și tusea seacă, a venit și dorul de iarnă! Dar, de data asta n-o să vă mai spun cât îmi doresc să vină Crăciunul mai repede, să beau ciocolată caldă, să mă uit la mia oară la Singur acasă și să fac tot ce se face pe frig - adică mă înfofolesc într-o pătură și nu mai ies decât în situații de urgență. De data asta vă spun numai că mi-e poftă de un vin fiert, băut într-un pub călduros timp de câteva ore, iar după, voi dansa îmbrățișată de aerul rece și curat al iernii. ^^
Mă rog, până una alta, va trebui să mă mulțumesc cu zilele de octombrie, care vor veni în curând și tare mi-e teamă că vor fi la fel de călduroase. Vorbeam ieri cu D. care-mi spunea că nu e nicio diferență între zilele de vară și cea de ieri - de exemplu - și dacă ea spunea asta, imaginați-vă ce spun eu, care sunt condamnată la șase ore de stat într-o bancă, la geam, în căldură! :)

Cât așteptăm noi să se mai răcească vremea - oricât de drăguțe ar putea fi sandalele, cizmele au și ele rostul lor! - cei de la Adevărul Shop ne mai tentează cu niște reduceri de până la 50% la următoarele serii de autori:





În caz că vă atrage ceva, cumpărături plăcute! Pe mine m-ar tenta „Soareci și oameni” sau „Jurnal rusesc”. Hmm.. weekend-ul e făcut pentru a aduce cărți noi în bibliotecă! :)

P.S. Până la vinul fiert, va trebui să mă mulțumesc cu un ceai...

joi, 27 septembrie 2012

Too much liberty spoils all

În timp ce-i răsfoiam paginile, încercam cu greu să nu folosesc cuvinte goale, ce ar putea oferi o impresie greșită. Pe lângă asta, făceam abstracție de orice altă carte, cu subiect asemănător, ce ar putea să-i fure din strălucire celei ce-o îmbrățișam. Imaginile din primul sezon al serialului, îmi umblau prin cap, fără voia mea.

Încet dar sigur, s-a conturat o părere bună, greu de răsturnat, dar, pe lângă aceasta, o oarecare antipatie față de orice altă lucrare literară asemănătoare. De ce? Pentru că cea pe care o parcurgeam, era atât de bine scrisă, încât orice altă lucrare, părea un simplu kitsch. Știu că probabil că grăbesc cu concluziile, dar zău dacă multe cărți nu mi s-au părut exagerate când au încercat să imite universul  creat de Cecily von Ziegesar. Asta se întâmplă când oamenii vor să revoluționeze un stil și apoi se pierd în ideile și convingerile altora. Neștiind exact de ce parte a baricadei a fost Cecily în anii ei de liceu, tind să cred că, sau a fost una dintre fițoase sau a fost atât de afectată de „lumea bună” încât a ajuns s-o cunoască mai bine decât și-ar fi dorit - zic eu. Asta în cazul în care, un autor chiar își pune în fiecare carte, o bucățică din viața personală - ar fi frumos să se aplice regula asta peste tot. ^^

Una peste alta, am vizitat lumea celor bogați - excesiv de bogați - și mi-a plăcut luxul în care trăiesc oamenii ăia. Felul în care-și trăiesc viața, fără griji, numai din petrecere în petrecere. Da, veți spune că asta e destul de ușor de prezentat publicului și probabil că nu este cine știe ce greutate, dar pe lângă zâmbete, bani, perfecțiune, mai există și viața reală în care - mai devreme sau mai târziu - toți își dau seama că au propriul rol. Gândindu-mă la Blair, chiar îmi place perspectiva din care vede ea viața; cum fiecare mișcare pe care o face este scoasă din filme. De fapt, ea își vedea viața ca pe un film, un film pe care numai ea îl poate regiza.

Cât despre Serena, mereu o să fie personajul meu preferat. Dacă stau să mă gândesc, chiar am reușit să mă regăsesc în „revenirea” ei. Este un personaj pe care îl apreciez pentru efortul pe care-l depune în afvoarea schimbării. Nu mulți ar vrea să-și schimbe viața zbucimată dar luxoasă, datorită... greșelilor. Pe lângă asta, în această serie nu găsim genul de copii fițoși pe care-i vedem azi. Sunt mai mult decât atât, sunt tineri singuri, care au avut parte de prea multă libertate, care sunt înconjurați de prieteni falși - sau nu, după caz - dar care învață câteva ceva pe parcurs și noi avem ocazia să învățăm de la ei.

Da, despre Gossip Girl am vorbit eu aici. Știu că primele volume sunt aproape imposibil de găsit, știu că serialul a fost deja vizionat de majoritatea, dar în caz că dați peste cărți, nu le ocoliți, s-ar putea să vă uimească! :)

miercuri, 26 septembrie 2012

Bewölkung

Să zicem că nu-mi place să joc la loto. Că nu am încredere în vânzătorii ambulanți care te pun să alegi un plic în care se presupune că este scris viitorul tău. Că nu cedez tentației de a citi horoscopul din alt motiv decât amuzament și curiozitate. Că niciodată nu am apelat la ghicitul în cafea. Dar, atunci când dintr-o simplă întâmplare toate îți indică aceeași idee, începi - conștient sau nu - să crezi în iluzii.
Să presupunem că facem partea din categoria care joacă la 6/49. Jucăm de patru ori și pierdem de cinci - în cazurile bune. Așa că, din motivul mai sus menționat și altele cât de poate de existente, renunțăm. Chiar și atunci când toate numerele de potrivesc, le ținem pentru noi, refuzăm ideea că am avut dreptate, că am câștigat și așa.. pierdem.

Știu că aș fi putut să nu o las să se așeze lângă mine. Aș fi putut aștepta până când el ar fi venit și aș fi descoperit cine este posesorul ghiozdanului negru, ce a apărut misterios lângă geanta mea. În momentul de față prefer să mă gândesc că „așa a fost să fie” și că mai am doi ani la dispoziție să îmi găsesc norocul printre băncile acelea melancolice, vechi, suporturi perfecte pentru ghiozdane misterioase.

Posibil ca mâine să nu mi se mai pară important, să uit, să ignor, să îmi găsesc alt subiect. Dar azi, ai fost clar centrul... centrul.
Pe mâine! :)

luni, 24 septembrie 2012

Undress me everywhere

Urăsc căile întortocheate ale vieții și ale gândirii noastre. În astfel de zile mi-aș dori să fiu iar mică și să nu-mi mai pese decât de joacă și ieșitul pe afară. Să nu știu/vreau să interpretez priviri, să nu-mi închipui semne și motive pentru orice lucru ce se întâmplă! După atât de mult timp ne-am gândit și noi să ne intersectăm și tocmai acum. Logica vieții nu încetează să mă uimească!

Pe de altă parte, viața are și părți mai ușor de înghițit. Cum ar fi că testul inițial la mate s-a amânat, editura Leda a scos Magie de doi bani pe care o aștept de secole - fană Kelley Armstrong!!!! - și orarul care se presupune că rămâne așa arată bine și e.. trăibil!

Acum după o zi 14-20 nu mai pot să fac nimic decât să merg în pat, să-mi termin de băut ciocolata caldă și să citesc din GG. Genială carte! Genială!

duminică, 23 septembrie 2012

Without X

Duminică. Mereu am urât zilele de duminică. Treceau prea repede și întotdeauna aveam ceva de făcut și lăsam totul pe ultima sută de metri - altfel parcă nu mă concentram destul.

Azi e o zi de duminică. În casă e frig, iar afară - cică - e cald. E aiurea.
Mă uit la vița de vie și nu-mi place nuanța de verde pe care o are. Totul în jur este portocaliu, iar frunzele acelea verzi, pur și simplu nu-și au locul. Abia aștept să cadă și să fie toamna instalată complet. Să mă plimb pe covorașul portocaliu, ce fâșâie la fiecare pas, covorașul care era subiectul principal în compunerile din clasele I - IV.

Așa cum am spus, ieri m-am apucat de curățenie. Am scăpat de toate revistele, foile, caietele, manualele, care nu-mi trebuiau pe-aici și am făcut loc pentru cele noi.
De obicei, la începutul fiecărui an, schimbam caietele chiar dacă numai prima pagină era scrisă, pentru că știți și voi că după vacanță scrisul este pocit. Ei bine, anul ăsta nu mai fac așa. Păstrez tot. La fel cum mi-am propus să fac și pentru blog. Nu mai șterg nimic! Oricât de tâmpă mi s-ar părea o postare, rămâne! 

Azi, azi mă gândesc că mâine e luni. Că intru la 14. Că mă așteaptă un test inițial la mate. Că o să ies la 20. Că trebuie să citesc câteva ceva din La țigănci/Ion/Harap-Alb/Moromeții pentru că nu mai știu nimic!

În rest.. un film, o carte, o melodie (cine și-o amintește?).

sâmbătă, 22 septembrie 2012

Nothing burns like the cold

Îmi miroase a toamnă, a aer rece, acel aer rece de după o ploaie bună! Sunt îmbrăcată cu 100 de chestii, toate groase, toate pufoase și totuși frigul se face simțit. Ce-mi mai place! :)

În sfârșit gata cu vara, se simte toamna mai mult ce niciodată! E frig, e tocmai bine pentru o ciocolată caldă și e acea atmosferă plăcută ce te face să stai în casă, unde miroase a căldură. Știți voi, căldura caloriferului care se împrăștie peste tot și e atât de.. bine!

Citit, curățenie, un film bun și poate o cană de ceai. Le amestecați pe toate și o să aveți o zi frumoasă de sâmbătă! ;)

vineri, 21 septembrie 2012

People love and let go!

Stă așezat pe spate, nemișcat, de parcă timpul și spațiul n-ar mai exista pentru el. Mâinile îi sunt întinse pe lângă corp. Piciorul stâng este urcat pe cel drept. 
Dacă ai fi doar un vizitator al peisajului, probabil ar părea că se odihnește la lumina lunii. Totuși, zăpada care-l înconjoară, culoarea pielii care este ușor albastră și stratul subțire de nea ce s-a așezat pe trupul lui, ți-ar spune că ceva nu este în regulă.
Mă aplec deasupra sa și îl privesc zadarnic, hotărârea a fost deja luată. Jumătate din creierul meu cere o prelungire însă mâinile-mi caută deja pânza, împăturită cu grijă, ce stă în geantă.
O scot încet și încep s-o despăturesc. Simt duritatea materialului și parcă regret că l-am ales tocmai pe acesta; chiar și așa, această banală pânză lungă și îngustă, mă va scuti de multe complicații.
Parcă grijulie cu somnul tău, încep să te înfășor puțin câte puțin în materialul satanic, blestemat de timp. Poate e mai bine că nu simți minutele trecând, că nu trebuie să renunți la ele, că nu mai contează. Picioarele îți sunt îmbrățișate de asprimea pânzei. Picioarele care mereu erau acoperite de aceeași blugi albaștri, alături de aceeași pereche de adidași, neagră, decorată cu câteva dungi albe.
Șoldurile și abdomenul sunt deja sufocate iar mâinile urmează. Mâinile acelea puternice, întotdeauna reci - sunt acum mai reci ca niciodată. Și dispar și ele sub albul murdar la materialului, ornat ici și colo cu câțiva fulgi de zăpadă ce sunt pe cale să se topească și să dispară pentru totdeauna.
Ajungând la gât, îți ridic încet capul și continui procesul, fără resentimente. Rar, degetele-mi înghețate îți ating pielea  perfectă, sensibilă, și un fior exploziv îmi străbate coloana. Ochii.
Banda se apropie de final și ochii sunt singurii neacoperiți. Păcat că sunt închiși. Păcat că vor rămâne așa pentru totdeauna. Și parcă îi văd, timizi dar totuși hotărâți. De un albastru unic, ce ar putea fi confundat cu un negru adânc, diabolic. Ai fost atât de singur încât mi se rupe sufletul.
Acum, încerc să ghicesc ce-ai văzut ultima dată, ce imagine ți-a rămas întipărită pe retină. Putea fi albul zăpezii, copacii goi și înghețați, cerul negru, încoronat de micuțele stele, sau ar putea fi o imagine cu familia, un prieten, o reflexie proprie, o amintire pe care eu n-o voi cunoaște niciodată. Amintindu-mi de realitate, îți acopăr nasul și ochii cu ultima parte a pânzei, făcând un nod ciudat și spontan, un nod pe care n-am crezut că-l voi putea face. Un nod ce nu va mai fi dezlegat niciodată. 
Te privesc și încerc să conștientizez ce-am pierdut și de ce. 
N-am timp. Începi să te zbați...

joi, 20 septembrie 2012

Oferte pe ADEVĂRUL SHOP!

Întotdeauna am fost de părere că nu există ceva ce cumpărăturile nu pot rezolva! AdevărulShop parcă mi-a ghicit gândurile așa că avem parte de reduceri de 50% la următoarele categorii:









! Magie de-a dreptul ucigătoare este o carte absolut genială, plină de umor! Am citit-o și eu acum ceva timp și chiar merită, mai ales la un așa preț. Ca să nu mai spun că are coperta pufoasă! :o3

Spor la cumpărături! :)


XOXO, Gossip Girl

Erau 98% șanse ca azi să nu scriu pe blog datorită internetului buclucaș care s-a gândit el să mă părăsească ieri. Deci, aseară am fost ca în epoca de piatră - exceptând telefoanele, televizoarele și restul, înțelegeți voi.

Școala este încă un inamic tăcut ce-și așteaptă rândul la poligonul de tragere. Parcă nu mai pare totul atât de lipsit de sens ca acum câteva zile - mai ales azi că a plouat și au fost nori și mi-a plăcut mult atmosfera. Ca să nu mai spun cât de dor mi-a fost de ciocolata caldă pe care o beam în fiecare zi - am reluat acest obicei de ieri. 

Partea proastă sunt profesorii noi. Nu că ar fi cine știe ce balauri cu trei capete - deși sunt - dar e destul de dificil să te lași cunoscut și să cunoști iar. Gândindu-mă la eforturile pe care le-au depus balaurii cei noi pentru a ne cunoaște în primele ore - în care oricum am stat degeaba - vizualizez un viitor neinteresant. Îmi vreau vechii profesori! Mai ales pe profa de mate care era genială și acum, în locul dânsei a venit un mestecător de gumă. NOT FAIR!

Aș vrea să pot spune ceva despre anul care urmează dar n-am nici cea mai mică idee ce o să se întâmple. Desigur, știu că o să mă plâng în fiecare zi că nu pot să intru pe ușa principală pentru că așa s-au gândit niște genii, că trebuie să-mi rup picioarele + tocurile pe un asfalt din ăla plin de pietre și alte rahaturi când puteam să urc ca tot omul de trei scări normale, ce duc la o ușă normală și nu să ocolesc tot liceul! Nu luați asta în seamă, eu greșesc, conducerea școlii are dreptate, totul este atât de logic încât mă pierd în detalii. ;)

Mâine.. mâine n-o să fie drăguț. Sau cel puțin imaginația mea nu anunță nimic bun. Nu am încredere în ziua de mâine. Materii urâte. Două ore de română, o să fie un chin! Și da, îmi place materia, alta e problema! Ar mai fi mate, dar mă gândesc că o să ne lase în pace ținând cont că am petrecut împreună 50 de minute. Apoi freedom! Limbi străine - fără stres - și o chestie legată de laborator - mai puțin stres. Orele de română fac diferența..

Acum vă las. Azi la bibliotecă am dat de primul volum al seriei Gossip Girl și abia aștept să-l încep/termin! 

Știți că mă iubiți,
Gossip Girl

miercuri, 19 septembrie 2012

Change your scene

Acum o oră m-am trezit pe Justin Timberlake - My love dar ceva s-a schimbat totuși la modul de trezire. Parcă alarma nu mai sună atât de disperată ca altă dată și eu parcă nu mai regret atât de mult că trebuie să mă dau jos din pat.

Da, probabil că ceva nu e în regulă. Pe lângă asta, m-am trezit în fața laptopului și am dat fuga pe blog vrând să scriu ceva ce mi-a fost șters din memorie între timp. Nu-i bai, acum că a început școala, subiectele sunt peste tot - și nu afirm asta ca pe ceva rău, din contră.

Ieri m-am plâns că am un program destul de aiurea și că orele au tot fost sucite iar și iar până am turbat. Poate în semestrul doi o să-mi doresc să fi avut ore de dimineață, dar deocamdată am decis să mă bucur de un ultim an în care voi ieși pe întuneric; în care voi coborî pe scările unde nu există lumină și va trebui să-mi iau lanterna, la fel ca anul trecut. Ca să nu mai spun de ultimele ore pe care probabil nu le voi face datorită oboselii tuturor. 

Hmm.. poate nu am aberat prea tare de fapt. Poate chiar mi-a fost dor de liceu într-un fel. :)

marți, 18 septembrie 2012

Sleepy start

Și am ajuns și aici, ziua în care a început școala în adevăratul sens al cuvântului. Pe cât regretam că s-a terminat clasa a 10-a, pe atât regret că a început a 11-a!

Cu cât mă uit mai mult la profesorii mei, cu atât îmi doresc mai tare să fiu în locul lor, să pot da note unor copii pe jumătate adormiți, să-i pot înspăimânta cu o programă îngrozitoare și toate celelalte lucruri pe care le mai fac oamenii de stau la catedre. Câteodată mă întreb ce-și mai amintesc ei din vremurile când erau în locul nostru și tare mi-ar plăcea să aflu cum era viața lor pe atunci și la ce materii o dădeau în bară.

Speram la fețe noi anul ăsta și dorința mi-a fost îndeplinită, numai că am uitat să menționez că era vorba de sexul masculin! Însă, cele două colege sunt bine venite, orice lucru nou e bine venit în zile atât de plictisitoare cum a fost cea de azi. Parcă nu mai trecea timpul, totul a părut așa aiurea - poate pentru că așa a fost!

Anul acesta, fiind clasa a 11-a, trebuia să am ore de dimineață. Da, este o mare problemă pentru o persoană care cu greu se trezește la 10 - așa cum s-a întâmplat azi - dar pe parcursul vacanței mă obișnuisem cu ideea. Apoi, în ultimele două săptămâni, aflu că de fapt o să am program de la 14 la 20. Poate nu aveam ce face după-masa pe lângă mersul la școală! Apoi începe anul și am ore de la 13 la 19. Dar știți ce, de fapt s-au răzgândit, de săptămâna viitoare rămâne 14-20! ;)

În rest oamenii au rămas la fel. Toate sunt exact cum le-am lăsat în iulie, după practică. Nimeni nu s-a schimbat, nimeni nu și-a dat seama că liceul nu mai e chiar grădinița - sau poate e, dar nu asta este ideea. Cine știe, poate anul ăsta o să se schimbe ceva, pe parcurs, încet dar sigur. Lăsând speranțele mele, nimic nu se compară cu tocurile de zece! Nu contează ce zice x sau y, unii sunt făcuți să fie la înălțime! (da, modestie se numește)

http://www.libris.ro/carti/manuale-carte-scolara
Că tot a venit vorba, știți ce e cel mai enervant la clasa a 11-a? Că toooate manualele trebuie cumpărate pentru că statul e sărac și nu poate să ne mai dea, bietul. Așa că trebuie să ne punem pe cumpărat. Eu una n-am primit încă listele cu edituri, autori și tot ce mai trebuie pentru că nu s-au decis profesorii ce doresc. Ei bine, nici noi nu ne-am decis dacă ne-am săturat de vară sau nu, dar toamna oricum a început.

Deci, site-ul LIBRIS ne ajută atât de noi cât și pe cei din alte clase, cu reduceri considerabile, de 20% + un cupon de reducere în valoare de 25% la orice carte achiziționată în luna cadourilor! Așa că e un loc tocmai bun pentru cumpărături, eu cel puțin de pe site-ul lor o să-mi cumpăr manualele (și nu o spun doar de florile mărului). Sincer, reducerile sunt tot ce-mi trebuie în momentul de față! A observat cineva cât poate să coste un manual? Zici că e poleit cu aur! 

P.S. Baftă în noul an școlar! Și sfat: profitați de fiecare minut în plus de somn! 

luni, 17 septembrie 2012

Cioplitorul în piatră de Camilla Läckberg

Pentru că vacanța de vară s-a sfârșit, am revenit cu o nouă carte oferită de Librăria Online Libris. Nu uitați de nenumăratele cărți în limba engleză pe care le puteți găsi pe site-ul lor! 

Abia așteptam să pun mâna pe volumul ăsta - mai exact al treilea volum din seria Fjällbacka, apărut după Prințesa ghețurilor și Predicatorul. Îmi era dor de Erica și de Patrik, iar până voi citi următorul volum îmi va fi dor și de Maia, fetița lor. Da, așa cum ați aflat dacă ați citit al doilea volum, Erica a născut o fetită! 

Camilla nu ne lasă nici de această dată să respirăm prea mult. Ne trântește câte-o surpriză - dacă o crimă poate fi numită și așa - atunci când ne așteptăm mai puțin. Dar pentru asta e autoare de romane polițiste nu-i așa?

Pescuitul nu va mai avea aceeași semnificație pentru Frans Bengtsson, care într-o zi obișnuită, în timp ce inspecta captura zilei sperând ca un număr cât mai mare de homari să se fi prins în capcanele lui, găsește pe lângă mult doriții pești, cadavrul ușor înghețat al unei fetițe. Ca orice cetățean model - ca să citez  o persoană inteligentă - cere ajutorul poliției. Cazul este preluat de Patrik și colegul lui Martin - care mereu mi s-a părut mai bleg, no reasons.

Crima în sine nu m-a zguduit foarte tare - chiar dacă este un lucru groaznic - dar ideea că Patrik, proaspăt tătic, încă înspăimântat de această nouă „slujbă” va trebui să le spună părinților fetei respective, că aceasta este moartă, mi se pare crud. Surprizele făcute de Camilla nu se opresc aici; privind fetița cu mai multă atenție, Patrik își dă seama că o cunoaște. Că mama sa este Charlotte - noua prietenă a Ericăi, care o ajută pe aceasta din urmă și încearcă să-i ridice moralul.

Pe lângă misterul în sine, întrebări legate de criminalul care ar fi putut să facă o asemenea faptă și greșelile care au dus la această alegere, în paralel decurge viața Ericăi, ca nouă mamă. Autoarea nu apelează la clișee și spune lucrurilor pe nume, riscând să-l deranjeze pe cititor - sau nu. Erica intră într-o depresie postnatală și nu se înțelege foarte bine cu rolul de mamă. Oboseala și stresul își spun cuvântul din ce în ce mai mult, iar pe zi ce trece apropiații ei încep să-și faci griji în legătură cu starea de sănătate a acesteia.

Acum, dacă stau să mă gândesc, ținând cont de comportamentul lui Lilian - mama lui Charlotte - mi-ar fi plăcut ca ea să fie în locul fetiței! N-am văzut mamă mai enervantă și mai nemulțumită ca ea. E genul acela de om pe care-ți vine să-l arunci pe geam! Ideea e că, vecinii au observat asta. Faptul că poliția tot apare la ușa lor datorită unor nemulțumiri ale lui Lilian ar putea fi un motiv pentru crimă? (mai ales că Sara, fetița, era nepoata preferată a bunicii sale)

Probabil vă veți întreba ce legătură au toate acestea cu un cioplitor în piatră. Pare ceva destul de banal, nu-i așa? Ei bine, nu. Gândiți-vă numai la precizia de care are nevoie un cioplitor în munca sa. Poate exact precizia de care are nevoie un criminal pentru a-și ascunde urmele. :)

duminică, 16 septembrie 2012

Proaspăt scoase din colet (11)

Hello folks! 

Tocmai ce-am primit un colet de la Adevărul Shop, ce conține următoarele cărți:


Marele Gatsby de Francis Scott Fitzgerald 


Vise spulberate de Karin Slaughter (roman polițist! abia aștept!)


Litera stacojie de Nathaniel Hawthorne (de care am auzit în filmul Easy A - și nu numai - și sunt tare curioasă ce ascund paginile romanului!)

În rest.. știu că școala este mai aproape decât ar trebui și vreau să vă urez un an școlar cât mai frumos și roditor (sau dacă nu, măcar multe surse de luat scutiri). Sper să nu vă oprească temele din citit și să aveți parte de cărți cât mai bune și mai interesante! :)

P.S. postarea este făcută azi, luni, 17 septembrie; dar postată pe data de ieri, pentru că oricum nu scrisesem nimic. :D

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Last saturday



Aș sta să scriu ceva, dar sunt mult prea obosită pentru asta. Așa că, în seara asta, mă voi mulțumi cu „Cioplitorul în piatră”! Acum câteva zile am primit această carte de la libris și abia aștept să vă povestesc despre ea - cred că mâine! 
O ultimă sâmbătă a vacanței frumoasă!




P.S. Profitați de ultimele zile de vacanță!!! Mie o să-mi fie tare dor de ele! 

vineri, 14 septembrie 2012

Goana nebună a lumii de Colum McCann

Sincer, nu am văzut în viața mea o copertă mai ciudată. Dar cum tot ce e ciudat e tocmai bun de descoperit, coperta a picat la fix. Dacă stau să mă gândesc, oricât mi-ar fi plăcut coperta, titlul m-a făcut să dau înapoi. Mereu am crezut că e ceva scris strict pentru oamenii mari și plicticoși; poate chiar ceva legat de politică. Ei bine, nu.

Începutul te poate păcăli, de fapt, chiar o face. Nu știu dacă este pus acolo intenționat pentru a induce cititorul în eroare, dar pe mine nu m-a ajutat să ghicesc ce o să se întâmple în continuare și cu cât înaintam în lectură, cu atât eram mai bucuroasă că n-am știut nimic.

Cel mai mult mi-a plăcut la acest roman felul în care este scris. De-a lungul paginilor se întinde aceeași poveste, spusă de mai multe persoane. Fiecare perspectivă este atât de bine scrisă încât ai putea jura că literele acelea mici, ce formează cuvinte bine alese, te hipnotizează. Te-ai putea numi chiar un prizonier, torturat zilnic de realitate cărții.

Da, ați citit bine. Poate vă așteptați la o ficțiune, sau un roman haios - având în vedere tipul de pe copertă - dar nu. Este o dramă; Colum McCann ne prezintă realitate în cea mai dură formă a sa. Ne lasă o cheie de la ușa Universului său, iar noi intrăm din curiozitate; greu e atunci când ne regăsim în faptele oribile comise de oamenii străzii.

Cei care dau viață acțiunii în primă fază, sunt doi frați cu o viață aparent normală, Corrigan și fratele său mai mare - nu vă voi spune numele său, tocmai pentru a-l descoperi singuri. Totul începe cu adolescența lui Corrigan, în care acesta se bazează pe „în viață trebuie să încerci de toate”. Își petrece majoritatea timpului beat, iar fratele său are întotdeauna misiunea de a-l aduce acasă, unde mama lor îi așteptă. Lucrurile o țin așa destul de mult timp, până când ceva se întâmplă și Corrigan renunță la viața zbuciumată pe care o trăia pe străzi, alături de amicii lui drogați.

După un timp, Corrigan ne este prezentat ca un om credincios, care-și folosește fiecare zi din viață pentru a-și ajuta semenii. Știu că ăsta sună drept un lucru bun, dar nu diferă mult de ce se întâmplă în general în astfel de situații. Oamenii încep să profite; iar Corr, crezând că atât timp cât e sărac și îi ajută pe ceilalți va ajunge să-și cunoască dumnezeul, se lasă folosit. Locuiește într-un apartament - ca să nu-l numesc o cutie de chibrituri - cu o saltea, o baie, un scăunel pentru rugăciune și alte lucruri de genul ăsta, într-un cartier parcă uitat de Divinitate, unde curvele și peștii acestora fac legile.

Una peste alta, poate fi considerată și o carte de cultură generală, fiind inteligent scrisă, dar și folositoare ca o lecție din care se învață o grămadă de lucruri. Sunt curioasă cum îl veți vedea pe Corrigan la final, un fraier, sau un erou neînțeles al străzilor?

joi, 13 septembrie 2012

I don't fuck much with the past (she lied)

Picioarele albe, indolente, stăteau întinse pe un scaun micuț din lemn. Lătratul unui câine se auzea din depărtare, iar mirosul puternic al teilor din fața casei, avea efectul unui drog ușor, prielnic celor doi.
El, așezat pe un colțar, chiar în stânga ei, îi privea sânii perfect rotunzi, perfect așezați în decolteul generos. Lacom din fire, abia se îndura se clipească. Râvnea la tot ce putea ea să-i ofere. Ținea trabucul în mâna dreaptă, iar pe aceasta din urmă, relaxată pe unul dintre picioare.
Ea, acoperită numai de rochia albă, din dantelă, scumpă și totodată greu de găsit în magazine, își ținea picioarele întinse pe un taburet. Sandalele roșii, lăcuite, stăteau pe podea, chiar la picioarele ei. Îl privea pe străin cu mult interes, dar și cu o frică bine fixată undeva intre iris și pupilă.
El, se ridică încet, veni lângă ea și îi mângâie piciorul, calm și controlat. Îi atinse obrajii cu ambele mâini, înrămându-i fața între acestea. Se uită în ochii ei în timp ce își coborî încet palmele și le înțepeni pe pieptul generos, amator al dezmierdărilor.
Ea, îl privea melancolică, încercând să soarbă energia fiecărui moment. Își trecu mâna prin părul lui amintindu-și că atinge o fantomă a trecutului. O fantomă ce va dispărea odată cu mirosul toxic, doreros de plăcut, al teilor.

miercuri, 12 septembrie 2012

Too little to late? Hurts.

Și se spune că mai bine mai târziu decât niciodată. Dar, așa cum i-am spus lui C. ieri, se aplică mai mult inversul: mai bine niciodată decât mai târziu.

Din păcate, există acel moment în care îți dai seama că e prea târziu și că oricât te-ai baza pe diferite proverbe, acel mai bine mai târziu, a fost degeaba, numai un moment irosit, plin de ură care se varsă puțin câte puțin în fiecare zi, care te omoară încet și dureros în timp ce te privește în ochi - apoi îi scoate și pe aceștia simțindu-se amenințată.
Și gata, renunț. Oamenii nu pot fi înțeleși. 

Că tot vă spuneam de regrete, regret acel „mai târziu”! Câteodată e mai bine „niciodată”.

marți, 11 septembrie 2012

To make one, there must be two

Lumina gălbuie a dimineții îmi inundă camera. Ochii mi se deschid cu greu deși mă simt plină de energie.
Un frig puternic îmi acoperă trupul deși este abia începutul lui septembrie. Mă întreb dacă nu cumva ne-am înșelat toți; poate anotimpurile o să revină la normal până la urmă. Clipesc des parcă vrând să opresc timpul în loc. Pipăi cuvertura până când dau de romanul ce-mi bucură serile și nopțile, îl așez lângă mine în timp ce-l răsfoiesc fără chef. 
Paginile nu-mi mai oferă aceeași tensiune ca noaptea, ca atunci când e liniște completă, când totul parcă prinde viață în capul meu chiar dacă eu vreau, sau nu.
Și-mi arunc ochii spre ceasul rotund, din lemn, ce stă spânzurat la mijlocul peretelui, chiar lângă tabloul cu flori de liliac. Nu conștientizez ora, nici nu mă interesează în mod special; știu că trebuie să fiu undeva. Știu că cineva mă așteptă și oricât de frumoasă ar fi lumina dimineții, trebuie să-mi continui viața.
După un duș cald, puțin fixativ și un ceai îmi arunc pe mine blugii negri, tricoul alb pe care scrie Guns'n'Roses și după ce mă izbește frigul de afară, mă întorc după hanoracul mov, moale și cald de care am uitat acum mult timp.
Nu durează mult, în zece minute sunt într-un hol lung, modern, proaspăt renovat. Îmi las botinele lângă ușă și pășesc ușor pe covorul pufos.
După câțiva pași timizi, îl văd chiar acolo, pe canapeaua maro, lucioasă, așezată în fața televizorului. Nu este atent la ecran, caută ceva într-un teanc de DVD-uri. Poartă o bluză neagră, mulată și blugii albaștrii pe care-i vedeam mai mereu, sau cel puțin, eu așa îmi amintesc. 
Dacă n-ar fi trecut atât de mult timp, probabil că aș sări pe el fără nicio problemă, dar parcă totul în jur anunță un nou început, un nou ceva care nu mai lasă loc de continuare. Chiar și așa mă apropii de el. Zâmbește când mă vede și îmi face semn să mă așez lângă el. Nu mă împotrivesc. Parfumul lui! Cât de dor îmi era de parfumul lui! 
Face o pauză, lasă DVD-urile și se întoarce cu fața la mine.
- O zi proastă?
Ridic din umeri și îi zâmbesc trist.
Se întoarce la DVD-urile lui și între timp pot să-l analizez mai bine. Nu s-a schimbat chiar atât de mult, cel puțin aspectul fizic nu trădează nimic. Părul este ceva mai lung decât îmi aminteam și nu o spun ca pe un lucru rău, din contră. Ochii, ochii sunt aceeași. La fel de calzi și iubitori; însă, nu pentru mine. În stânga și în dreapta televizorului sunt așezate două fotografii înrămate. El și o fată brunetă, drăguță, ce privește timid către aparat. Nu pot să spun că nu mă încearcă gelozia, dar mă bucur pentru el.
Mă privește iar.
- Mă bucur că m-ai sunat.
- Da, a trecut ceva timp, nu?
- Poate exagerat de mult timp. Dar știi cum se spune, mai bine mai târziu decât niciodată.
- Știi, asta merge și invers. Mai bine niciodată decât mai târziu.
- Bine că nu se aplică și în cazul nostru.
Tușește. Ridică o carcasă a unui DVD.
- Dirty Dancing?
- Perfect! 
Ia telecomanda și apasă play.
- Dar era deja băgat, ce căutai printre celelalte dacă știai deja ce vom vedea?
- Încercam să par ocupat.
Râd cu poftă în timp ce pe ecran apar diferite reclame și avertismente privind piratarea.
Începe filmul și fiecare privește ecranul. Din când în când îmi întorc privirea către el și încep să înțeleg că întotdeauna va spune „Nobody puts Baby in the corner!” atunci când voi avea nevoie de el. 

luni, 10 septembrie 2012

Regrets are bootless?

Azi am început să mă uit la un serial genial, recomandat de profa de chimie. Din moment ce este serial, trebuie să aibă dramă, simțul umorului și câteva probleme din realitate combinate cu soluții fantastice. Este genul acela de serial, care te face să îți reevaluezi principiile și să spui „hmm și eu am trecut prin asta!”.

Lăsând asta, personajul pricipal se luptă cu regretele - ca majoritatea oamenilor - dar diferența este că le recunoaște. Eu una nu mai înțeleg exact ce este cu regretele. Adică unii le văd  ca pe o scuză, ca o frică ce apare sub alt nume sau ca o lecție pe care trebuie s-o țină minte. Fiecare are altă variantă.

Nu știu dacă pot să retrag ce-am spus despre regretele mele - că nu le am - dar voi încerca. Da, poate nu le am sau pur și simplu nu le simt acum, însă ele mă au pe mine și așa cum s-a dovedit de nenumărate ori, nu o să plece prea curând.

Cert e că niciodată nu o să ne iasă ceva exact așa cum ne dorim, ca să apelez la legile lui Murphy „dacă ceva poate merge rău, va merge rău”. Așa că viața e plină de regrete, iar noi întotdeauna ne vom dori o mașină a timpului care să ne fie alături la greu, însă, ocupați să ne plângem de milă, uităm să o construim. Înțelegeți? Chiar dacă pare un clișeu, lucrurile întotdeauna se întâmplă cu un motiv chiar dacă motivul nu e așa de evident pe cât ne-am dori. Câteodată trebuie să-l căutăm, dar există situații în care trebuie să-l lăsăm pe el să ne găsească.

duminică, 9 septembrie 2012

Women and cats will do as they please...

...and men and dogs should relax and get used to the idea.

John Gardner a spus: „Viața este arta de a desena fără radieră” iar eu nu mă pot abține să-i dau dreptate.

M.S. îmi spune că mă schimb prea des și că uit cine am fost de fapt acum două zile. Mi-ar plăcea să-i argumentez că greșește dar nu pot. Până la urmă, nu e vina mea că sunt greu de mulțumit, că îmi place să selectez până când rămân cu o singură variantă. Nu recomand nimănui să facă așa, pentru că, din momentul în care nu mai ai din ce alege se termină jocul, nu există posibilitate de a suna un prieten deci e destul de dificil. Apoi, fiind o persoană care întotdeauna alege, cum poți împărți o perspectivă în două - de fapt da, se poate, dar e destul de complicat.

Ieri mă gândeam că am fost cam tot ce poate fi un om pe parcursul vieții sale și după capitolul cu încercarea fiecărei variante, nu-mi rămâne decât să aleg sau să le accept pe toate. Asta cu acceptatul tuturor mi se pare greu de realizat. E ca și cum te-ai întâlni într-o zi cu trei prieteni și pentru fiecare ar trebui să ai altă personalitate; te-ai zăpăci din primele câteva minute.

Sau poate degeaba caut ceva, poate e doar vremea ce se joacă - voit sau nu - cu mintea mea, vina noului anotimp. Dacă toamna e în stare să amorțească natura, eu de ce aș face excepție? Gândind așa ar trebui să las timpul să-și facă datoria; așa cum spunea o carte de-am citit-o mai de mult „e o prostie să-ți eviți soarta” și ca să mai adaug și eu ceva e și obositor - te seacă. Sau să zicem că reușești - te transformi din pisică în cățea și invers, iar apoi poți alege una din ele fără s-o amesteci pe cealaltă. E posibil?

Așa cum am menționat în altă postare M. insistă că nu-mi stă bine măicuță, că nu sunt făcută pentru a-mi cere scuze sau pentru a înțelege oamenii din jurul meu. El crede în puterea obișnuinței, din moment ce întotdeauna au profitat de ceilalți nu te vei opri dintr-o dată numai ca să faci pe Sfânta Ana - că tot vorbeam de mine. Sincer și eu am simțit la fel dar trebuia să bifez și capitolul ăla. Întrebarea e: pot fi amândouă? Sună ca o provocare dar nu este chiar așa. O simplă întrebare.

Recitind ce am scris înțeleg bărbații care au renunțat la ideea de a mai intra în lumea femeilor. Dragilor, nici să nu încercați, nu vedeți că noi nu știm pe unde să ieșim?
Trebuie să vă las, C. a adus niște mere și spune că vrea compot. Oare nu-și mai amintește ce s-a întâmplat când am stat amândoi în bucătărie? Anyway, voi rămâne zen și chiar cred că ziua de azi se anunță a fi una bună - spun asta după mirosul de pepene ce intră de afară. Nu e frumos când toți se înțeleg? ;)

sâmbătă, 8 septembrie 2012

vineri, 7 septembrie 2012

You're mine!

Îmi propusesem ca azi să vă vorbesc și despre Vrăjitoarea din Portobello dar au intervenit alte subiecte și m-am răzgândit. Dar, dacă ar fi să o recomand pentru un motiv ar fi faptul că, după ce o citești realizezi cât de mult poate schimba un om viețile altora fără ca măcar să-și dea seama. E destul de interesant! ;)

Azi a fost o zi lungă! De dimineață - și da, chiar vreau să spun dimineață - am fost până la bibliotecă să o duc pe Brida și m-am întors cu Să mori frumos! și Goana nebună a lumii. Despre ultima dintre ele am mai auzit câteva păreri - toate de bine - dar despre primul titlu chiar n-am nicio idee ce vă pot spune, poate numai după ce termin de citit cartea. Și da, eu aleg cărțile la nimereală, nu stau să caut; pe ce pun mâna aia iau. Simplu și fără stres. M-am întâlnit azi și cu A. care mi-a dat o idee pentru o postare și care mi-a dovedit că atunci când te aștepți mai puțin, atunci îți cade o cărămidă în cap - logic de unde nu te gândeai.

Apoi ar mai fi dorul de școală - da, chiar vreau sa spun dorul de școală. Chiar dacă o să am un program tare sucit și o să fie un an tâmpit rău de tot - o să vă povestesc eu pe parcurs - totuși îmi e dor de acel sentiment de a merge la școală, de a aștepta o notă mică la un test nasol, de a chiuli în parc și restul lucrurilor pe care le tot fac eu. Mă rog să am același profesor la engleză ca să pot chiuli ca anul trecut când am fost prezentă la - în jur de - zece ore tot anul și nu exagerez. Nu o spun pentru că nu-mi place engleza, dar oricum nu pierd mare lucru la oră dacă înțelegeți unde bat - vulpoi bătrân. 

Aș mai sta la povești dar mi-e somn - sau oricum s-o numi starea asta - așa că mă bag în pat cu cele două cărți și văd eu pe care o încep. Vă anunț mâine. Bye folks! 

P.S. Pentru cunoscători - tu ăla de citești asta!!! (R.M.) - gelozia este ultimul lucru pe care o să-l simt în viața asta. Roșcata aia să-și țină bine părul în cap! ;)

Brida de Paulo Coelho

De multe ori, din cauza unui gest nechibzuit pe care l-am făcut față de cineva, am ajuns să mă îndepărtez de oameni și locuri care-mi erau dragi.

Într-un timp eram fascinată de acest autor, mi se părea singurul care trece prin toate problemele existenței într-un mod voalat, inteligent. Și în momentul de față mi se pare imposibil să nu te regăsești în rândurile oricărei cărți ce-i aparține. Eu cel puțin, m-am regăsit în cele pe care le-am parcurs până acum - și vor urma altele.

Mărturisesc că nu mi se mai pare totul la fel de interesant ca la început. Parcă fiecare cuvânt este exagerat și cu greu mă abțin să nu strig la carte „ceva concret nu ai de spus?”. Chiar și așa, este un autor ce trebuie citit, măcar pentru cultura generală - cum a spus și Sophia. Sau ca să fiu răutăcioasă ca un om inteligent, bine cunoscut de pe micul ecran, este un autor ale cărei cărți merită citite pentru momente în care vrem să o ardem filosofi. Până acum, tot ce-am răsfoit scris de nenea ăsta mi s-a părut ca un vârtej de informații, fără cap și fără coadă, care se termină cu un curcubeu.

În aceeași situație m-a pus și cartea de față. Ca să încep cu prima reacție, trebuie să vă spun că sunt înnebunită după copertă. Nu pot spune că e cea mai frumoasă copertă văzută vreodată, dar sigur este in top trei. Transmite mister, frumusețe și încă ceva, ceva ce n-am reușit încă să descriu cu ajutorul unui singur cuvânt. În caz că vă uitați cu un ochi cercetător asupra pozei, nu vă faceți griji, nu destăinuie nimic din conținutul propiu-zis al cărții - dar nici nu ați vrea să aflați ceva important numai privind o carte.

Ca și în alte romane, Coelho ne vorbește despre cele patru arhetipuri clasice cu care se identifică femeile pe parcursul vieții: Fecioara, Martira, Sfânta și Vrăjitoarea. Brida, personajul central al poveștii, este în cautarea sensului vieții. Vrea să afle toate răspunsurile la toate întrebările posibile și imposibile așa că apelează la un Mag, care o poate învăța tainele Universului. Dacă e să mă întrebați pe mine, nu sunt un fan al Bridei tocmai datorită curiozității excesive de care dă dovadă; adică toate lumea știe că mereu vor fi mai multe întrebări decât răspunsuri. Aveți noroc că nu mă voi face Mag niciodată, pentru că îți trebuie multă răbdare așa cum ne arată rândurile cărții. Brida este invitată în lumea misticului și învățată Tradiția Soarelui de către Mag și Tradiția Lunii de către Wicca - o cunoștință care e mai mult decât pare a fi.

Pe lângă filosofiile care sunt întinse pe zeci de pagini, veți vedea cum știința și magia au un punct comun - întrebările fără răspuns -, cum iubirea înseamnă mai mult decât ni se arată în filme, cum niște banale cărți de tarot pot schimba destinul unei persoane și cum, dacă acea persoană este cea potrivită, poate schimba la rândul ei viețile celorlalți. Așa că da, sfatul meu este s-o citiți; chiar dacă nu mai pot spune „pe plajă” - acum cu venirea toamnei - nu contează locul ci ceea ce extrageți din ea.

P.S. Sigur citatul de aici vă va face să citiți măcar ultimele capitole.

joi, 6 septembrie 2012

Happy that I once had you

„- Asta m-a învățat pădurea. Că tu niciodată nu vei fi a mea, și din cauza asta te voi avea pentru totdeauna. Tu ai fost speranța zilelor mele de singurătate, neliniștea momentelor mele de îndoială, siguranța clipelor mele de credință. Știind că Cealaltă Parte avea să vină într-o zi, m-am dedicat învățăturii Tradiției Soarelui. Numai pentru că am fost sigur de existența ei am continuat să exist. Și atunci ai venit tu ai am înțeles tot. Tu ai venit ca să mă eliberezi de sclavia pe care eu însumi am creat-o, pentru a-mi spune că sunt liber - pot să mă întorc la lume și la lucrurile din lume. Am înțeles tot ce trebuia să știu, și te iubesc mai presus decât pe toate femeile pe care le-am cunoscut în viața mea, mai mult decât am iubit femeia care m-a trimis, fără să vrea, în pădure. Îmi voi aminti mereu că dragostea înseamnă libertate. Mi-a luat mulți ani ca să învăț lecția asta. A fost lecția care m-a exilat, și acum tot ea mă eliberează.”
(Brida de Paulo Coelho)

miercuri, 5 septembrie 2012

Midnight is for regrets

- Trebuie să recunosc că a ținut mai mult decât mă așteptam.
- Da, și pe mine m-am uimit.
- Anna, o să-mi lipsească sentimentele.
- Sentimentele nu duc la nimic bun.

Revin la filosofia cu timpul care nu rezolvă nimic. De fapt, timpul ne lasă pe noi să încercăm fiecare viziune asupra vieții care ne trece prin cap. Iar noi, biete ființe rătăcite, încercăm fiecare variantă, ne contopim cu fiecare personalitate ce pare a fi a noastră, dar nu este.
Mulți insistă pe ideea cum că oamenii se pot schimba; și nu-i mai contrazic. Cu greu - sau nu - se pot schimba dar nu pentru mult timp. Obișnuința face regulile la acest capitol și nimeni nu le poate schimba, poate tocmai pentru că nimeni nu-și dorește.

- Dar cum de tocmai acum te-ai trezit?
- Știi doar că îmi place să dorm. Că opresc ceasul de fiecare dată când sună.
- Dar de data asta a fost diferit.
- Nu, de data asta a fost totul cenzurat.
- Poate pentru un timp, dar te va urmări toată viața.
- Nu aș paria pe asta.
- Anna, nu încetezi să mă uimești.
- Nici nu mi-am propus.

Pe lângă toate astea, cu comentarii sau fără, C. spune că i-a fost dor de mine și că nu-mi stătea bine măicuță - astea puteam s-o spun și eu acum ceva timp. Posibil să fie toamna de vină, sau doar plictiseala față de drăgălășenie dar gata cu cea nouă, este mult prea complicată. Cea veche revine în lumina reflectoarelor - unde îi este locul.

- Anna, ești așa de rea.
- Mi s-a mai spus. ;)

P.S. Nu, nu retrag ce am spus până acum. Chiar mi-a părut rău, chiar mi-am cerut scuze, chiar mi-a păsat, chiar am încercat pentru că așa am simțit atunci. Observați că toate sunt spuse la trecut? I can learn to live with guilt. I don't care about being good.

marți, 4 septembrie 2012

Jurnalul lui Bridget Jones de Helen Fielding

Nu sunt multe cărți pe care mi-am dorit să le citesc și n-am reușit să dau de ele, dar, din păcate, Jurnalul lui Bridget Jones a fost una din aceste cărți. Cel puțin atunci când o tot căutam eu, nu mai era în stoc pe nicăieri; nu știu cum mai e situația acum. Cert e că era pe lista „nu o voi mai citit niciodată pentru că n-o găsesc”.

Din fericire G. a găsit-o pe rafturile bibliotecii și mi-a împins-o în fața ochilor ca pe o carte oarecare, neștiind că este mai mult de atât. De multe ori am vrut să văd filmul, am tot dat play și l-am oprit după câteva minute gândindu-mă că cine știe cum o să fac rost de carte și-o să regret că am văzut ce se întâmplă între paginile ei. Bine am făcut! Acum câteva zile vorbeam cu F. și îmi spunea cât de mult se potrivește filmul cu acțiunea cărții. Zău.. această carte chiar trebuie citită fără să știi absolut nimic din ea - este genială!

Hmm... Bridget Jones este acea femeie realizată și parcă totuși nu, cu o mamă cicălitoare și băgăcioasă care decide să-și trăiască tinerețea la bătrânețe, cu un șef ușor afemeiat dar irezistibil. Ei bine, amestecați toate astea și o să iasă un roman pe care ar trebui să-l citească orice femeie.

Helen Fielding atinge un subiect tabu - singurătatea la o vârstă la care toți și-au găsit deja perechea ideală. Și sigur știți cum e. Atunci când toate cunoștințele voastre au pe cineva și vă privesc ca pe un monstruleț ciudat și singur care are nevoie neapărat de un iubit/o iubită. Mai mult decât atât, de multe ori încearcă să vă prezinte diverși indivizi care mai de care mai ciudați. Dacă ați trecut prin asta, sigur cartea de fața va deveni preferata voastră pe o perioadă nelimitată.
Pe lângă realitatea cu care ne servește fără ocolișuri, fără clișee, Helen presară umor în fiecare situație penibilă - sau nu. Spun „sau nu” pentru că, în locul lui Bridget oricine s-ar simți ca de pe altă planetă, dar, din rolul cititorului sau al privitorului obiectiv, lucrurile nu mai par așa urâte. Cred că asta este și ideea cărții de a arăta cum oamenii se schimbă atunci când și-au găsit perechea.

Dar dacă ar fi un lucru pe care mi-ar plăcea să-l subliniez după ce am citit cartea, acela ar fi că degeaba ne facem nenumărate planuri, toate se vor întâmpla pe dos, dar ne vor plăcea mai mult așa.
Nu mă împiedică nimic să vă fac un scurt rezumat dar nu vreau. De data asta va trebui să mă credeți pe cuvânt și să cumpărați/împrumutați cartea fără să știți ce presupune ea mai exact. Desigur, există Google dar sfatul meu e să nu căutați informații, doar citiți-o! :)

luni, 3 septembrie 2012

Whatever words I say, I will always love you!

Există oameni care merită, oameni care atunci când ne părăsesc - sau când îi părăsim - totul devine dureros și fără sens. Dar se întâmplă să ne confruntăm cu o fire orgolioasă și plină de clișee care nu fac nici doi lei; aici începe partea complicată.

Mda, dacă e să fac un top al sfaturilor pe care le-am dat cel mai des, pe primul lor ar fi „încearcă să te pui în locul lui/ei”. Consider că este cel mai constructiv sfat pe care l-am putea primi, numai că am face bine să-l și ascultăm. Cum spuneam, eu îl împărțeam în stânga și-n dreapta dar uitam să mi-l dau și mie, ceea ce intră în topul lucrurilor idioate pe care le-am făcut la viața mea. L-aș pune chiar pe locul doi - despre locul întâi voi vorbi altă dată.

Revenind la ce spuneam câteva rânduri mai sus - între timp am pierdut ideea de câteva ori - există oameni care merită mult mai mult decât o certăreață dar karma nu se ocupă și de acești oameni. Și sincer în cazul în care ești o tipă întotdeauna nemulțumită, care dă vina pe cineva și pentru vremea de afară, atunci prietenia cu oamenii care merită ceva bun - muuult mai bun - este dificilă. Pentru că realizezi că ești înconjurat de persoane speciale și tu strici atmosfera. Mai mult decât atât, întâlnești acea stare de liniște și vezi cum ești acceptat exact așa cum ești.

Tot povestesc despre nemurirea sufletului și nu ajung nicăieri, nu?! Bine, s-o luăm pe scurtătură:
Sunt greu de suportat. Poate nu ați putut ghici asta din niște simple postări, dar pe mulți i-a deranjat închiderea comentariilor - de exemplu - pentru că, pare firesc să-ți poți exprima punctul de vedere în legătură cu ceva, dacă acel ceva tot e scris pe un blog public. Adevărat, numai că multe comentarii și reacții mi se păreau mult prea hi5 style. Adică erau folosite drept strategie pentru a primi alte comentarii înapoi, ceea ce mi se pare josnic. Dacă tot cineva s-a chinuit - sau nu - să lege două cuvinte, merită mai mult decât ceva care să fie folosit drept apropo care strigă „intră și la mine pe blog, niște comentarii nu m-ar deranja”. Probabil vă simțiți jigniți și revoltați pentru că unii ați avut intenții bune dar vă simțiți vizați. Asta fac eu, deranjez psihicul persoanelor care se apropie - talent nativ.

Dar, cu toate astea, există în viața fiecăruia acea persoană care dacă ne e frică de apă, ne convinge să ne aruncăm într-un bazin și ne învață să înotăm. Acea persoană pe care o lăsăm să ne cunoască; acea persoană pe care o lăsăm să ne mănânce și porția noastră de mâncare - se potrivește cu situația - fără să regretăm. Și nu în ultimul rând, acea persoană pe care nu o apreciem niciodată până când nu gustăm viața fără ea.
Am greșit față de acea persoană și dacă ar fi să fac un top cu „cele mai grele lucruri în viață” atunci pe primul loc ar fi: să ștergi cu buretele trecutul. Nu există așa ceva. Decât dacă ești nesimțit și nu-ți pasă, sau te faci că nu vezi privirile celor din jurul tău.

Cu toate astea vreau doar să spun că există oameni speciali la care trebuie să fim foarte atenți și în niciun caz să-i confundăm cu oricare altă persoană oricât de mult ar semăna. Există prieteni, dar asta nu-i face roboți din oțel care nu simt și nu se supără; e adevărat că există și iubire, dar nici ea nu ne garantează un final frumos. Pe lângă toate astea, mai existăm și noi, cei care ne controlăm viețile până la urmă - că doar fiecare vrea să arate cât de independent e - și care trebuie să avem grijă de finalul propriilor povești.

P.S. Cine a spus că prin vorbă bună/scuze/adevăr (și altele) totul devine mai frumos. s-a înșelt! De fapt, durerea devine mai intensă, mai reală - nimic mai mult. Oricum, speranța moare ultima, nu? :)

P.S.2 Postarea asta este scrisă acum o săptămână și trebuia să apară și ea pe aici, cât despre ce-am spus, n-aș schimba nimic.

sâmbătă, 1 septembrie 2012

You are here!


Știu că toamna înseamnă întotdeauna sfârșitul verii, dar pentru mine nu contează. Toamna înseamnă liniște, sau mai bine spus, liniștea dinaintea furtunii. Good luck with that!