miercuri, 31 octombrie 2012

Happy Halloween!

Ca întotdeauna, atunci când așteptăm ceva cu sufletul la gură, obținerea acelui ceva ne poate dezamăgi.

Nu știu ce să cred despre Halloween, îmi place sărbătoarea, mi se pare interesantă și dinamică dar nu cum se sărbătorește ea la noi, sau mai bine spus, cum nu se sărbătorește. Am auzit n persoane, de la profesori până la simple cunoștințe care nu sunt de acord cu ea pentru că este împrumutată și ăsta este un mare defect pentru că...?! Exact, nimic nu spune concret care este problema.

Lăsând asta, sper că fiecare simte Halloween-ul în felul lui și că veți avea o noapte înspăimântătoare alături de fantome, vrăjitoare, vampiri, zombie și multe alte ființe de genul - fantoma este o ființă (?).

Eu m-am înarmat cu jeleuri cu forme ciudate gen păianjeni și alte cele, am dovleacul care mă privește încruntat de pe un colț al biroului, două lumânări care încadrează laptopul, câteva schelete agățate de perdea și un folder plin cu filme care așteaptă să le vizionez - era să uit de vrăjitoarea împietrită care stă chiar în fața mea, deasupra laptopului.

luni, 29 octombrie 2012

Crap

Mamă! Mamă! Mamă! Și a început perioada în care toți profesorii realizează că au multe note de pus și foarte puțin timp la dispoziție. Iar va exploda catalogul și noi - dragi victime - vom trece iar prin stresul de anul trecut - doamne să se termine mai repede!

Exact ce spuneam azi în drum spre liceu: pe frigul ăsta numai de drag să mergi la școală și să îngheți pentru că, în caz că nu știați, caloriferele nu sunt pentru a oferi căldură, ele au rolul de a sprijini pereții la bine și la greu.

Mâine sunt bântuită de un test despre electroliza apei - nu știu ce e aia, nu întrebați - așa că vă las. Zi frumoasă mâine! 


duminică, 28 octombrie 2012

Bătrânul și marea de Ernest Hamingway

Nu știu ce aș putea spune despre cartea de față; mi se pare că orice cuvânt în plus i-ar putea lua din vraja a cărei cobai este cititorul însuși. Deși este ultimul roman al autorului, pentru mine este prima scriere ce-i aparține și o citesc. Nu-mi mai amintesc exact ce-mi imaginam că ascund paginile cărții, dar sigur nu ajunsesem prea aproape de subiectul propriu-zis.

Nu aș putea recomanda aceste rânduri cuiva, din punctul meu de vedere, ele aparțin oricui vrea să le citească și să le înțeleagă. Stilul în care scrie Hemingway este simplu, aerisit, plăcut dar opera în sine vine ca un val ce-ți acoperă sufletul. Concret. Totul este concret. Însă, știind că sunt șanse să nu găsești mai mult decât pură realitate, începi să cauți sensuri ascunse ale cuvintelor, locurilor, faptelor și chiar personajelor.

Personajul principal este Santiago, un pescar bătrân și singur, urmărit de ghinion de câte ori iese în larg. Cum văd eu acest personaj? Ca pe un strigăt de ajutor. 
După 84 de zile de ghinion, Santiago decide că a 85-a zi ar putea fi cu noroc, așa că pornește pe mare, în căutarea unui peste care să-i aducă bucuria de altă dată. În timp ce ne este descris stilul lui meticulos de a pescui, perfecțiunea cu care așează fiecare undiță la o adâncime tocmai bună norocul se lovește de una din undițele sale și un peste-spadă - unul mai mare decât văzuse vreodată, sau crezuse că poate exista - este ademenit de momeala pescarului. Din păcate, captura gigantică nu se lasă așa ușor prinsă și datorită forței sale, îl plimbă pe bătrân cu tot cu barcă în lungul și-n latul mării.

Deznodământul vă las pe voi să-l descoperiți deși mi-ar plăcea să vă concentrați mai mult pe conținut decât pe extreme. Santiago este bătrân și singur, marea lui dorință - pe care o strigă neîncetat în timp ce își folosește toate forțele pentru a prinde peștele gigant - este ca puștiul, Manolin, să fi fost cu el în barcă. Regretă să nu a fost destul de egoist încât să nu-l lase să plece, realizând că are nevoie de un suflet care să fie lângă el și într-o oarecare măsură să-i poarte de grijă. Pentru a-și păstra atitudinea de om care nu vrea să se lase învins, bătrânul își vorbește sieși pentru a-și da curaj și din când în când poată câte un dialog cu Dumnezeu în care Îl roagă să-l ajute să prindă pește și pentru asta el va spune „Tatăl nostru” de o sută de ori.

Ce m-a fascinat? Relația pe care o are bătrânul pescar cu marea. Cum aceasta este asemenea unei femei fatale, ce se joacă în voia dorințelor sale cu orice marinar îi pică-n mreje. În această scurtă poveste, oamenii și ființele mării sunt mai apropiate decât pot fi oamenii între ei; sunt povestite în paralel întâmplări ale bătrânului pe mare, întâmplări înduioșătoare stricate oarecum se amestecul omului - ca întotdeauna.

sâmbătă, 27 octombrie 2012

Today

Nimic. Asta am făcut astăzi și nu sunt mândră; îmi place să dau vina pe vreme dar într-un final știu că trebuie să trec peste frig, oboseală și restul lucrurilor care îmi mai stau în cale și să mă pun pe treabă.
Îmi propusesem ca postarea de azi să includă recenzia cărții „Bătrânul și mare” pe care am împrumutat-o joi de la bibliotecă, dar pentru că aseară am fost distrasă de Dansez pentru tine mai am câteva pagini care așteptă să fie citite. Nu-i bai, și mâine e o zi - iar mâine este ziua în care le facem pe toate, nu?

Draga mea pisică îmi toarce în brațe și mă obligă să tastez cu o singură mână. Aș așeza-o bucuroasă în pat, dar THE ONE, Marie Claire, JOY și câteva cataloage și diverse hârtii de la Yves Rocher îmi acoperă patul. Și mă gândesc, cum îmi voi găsi vreodată echilibrul interior dacă sunt atât de dezordonată - mă liniștește gândul că odată cu vârsta mă voi schimba la acest capitol; în bine, dacă se poate.

Azi am început să pun la punct o listă cu câteva filme pe care vreau să le văd de Halloween, printre care obișnuitele „Halloween” (I și II). Dar, în caz că sunteți în căutarea unui film nou și înfricoșător, a apărut WRONG TURN 5! Am mai vorbit despre aceste filme pe blog - parcă am șters postarea dar nu contează - și sunt unele dintre preferatele mele, așa că vă urez vizionare plăcută în caz de orice. Mi-ar plăcea să se facă mai mult tam-tam de Halloween, chiar dacă nu este o sărbătoare a românilor și noi doar am „împrumutat-o” măcar să ne ocupăm de ea, nu? Ar fi frumos să vedem copii costumați pe străzi care vin după bomboane - suntem așa plicticoși. Te-ai aștepta ca românul să fie primul când e vorba de dulciuri, dar se pare că nu.

Până mâine când sper să vin cu recenzia aia totuși, vă las. Merg în căutarea unui film interesant la Tv - urați-mi baftă! sunt greu de găsit - și desigur, voi citi. Bye-Bye! :)

vineri, 26 octombrie 2012

You have a crazy job

Încă mă aștept să aflu că suntem în vacanță și eu nu știu. Cu stare asta butonam aseară în căutarea unui film interesant - care de la un timp e tare greu de găsit. După multe emisiuni plictisitoare am rămas pe ProCinema, am tăiat sonorul și m-am apucat să mă uit pe câteva reviste.

Având atenția foarte ușor de captat, după fiecare câteva rânduri citite îmi ridicam ochii spre televizor - așa cum fac mai mereu când aș citi și parcă nu. După nu foarte mult timp ecranul îmi este acoperit de „Fringe” și mi-am propus să-i mai dau o șansă serialului.

Ca să înțelegeți, am început să mă uit pe net la el de vreo patru ori cel puțin și de fiecare dată mi s-a părut boring și genul de serial la care eu nu m-aș uita - deși primele câteva minute mi-au plăcut întotdeauna pentru că sunt oarecum.. surprinzătoare. Dorind totuși să înțeleg ce e atât de frumos la acest serial încât mulți îl laudă în stânga și-n dreapta, am început să mă uit și până la prima pauză de publicitate deja eram hipnotizată și îi înjuram pe cei de la ProCinema că bagă reclame atunci când e mai interesant totul!

După un singur episod nu îmi pot da seama de prea multe, așa că nu vă pot spune despre ce este vorba în esență, ideea e că te captivează chiar dacă n-ai vrea - pentru că ai deja o părere proastă despre serial, cum aveam eu. Acțiunea este condusă de FBI, care se învârte prin zonă pentru a afla de ce oamenii din acel avion erau.. hmm.. aveau.. hmm.. mă rog, rămăseseră numai schelete și de ce agentul Scott s-a făcut albastru și transparent după ce ieși dintr-o explozie - puțin mort, puțin viu.

În concluzie, îl recomand datorită sensibilității, care se îmbină cu suspans și alte ciudățenii; plus agentul Scott care sper să-și revină totuși pentru că era sexy înainte să fie ca un jeleu urât.

joi, 25 octombrie 2012

I've got a tight grip on reality

Și am impresia că timpul trece altfel. Mi-a fost confirmat că iluzia coincidențelor nu există și parcă ceva s-a rupt. Încet dar sigur se mai termină o săptămână de toamnă, în care frigul a condus lumea.
Toată lumea se schimbă la un moment dat nu? Ar trebui să știm asta atât de bine încât să nu ne mai afecteze. Însă e ciudat cum fiecare diferență ne șochează oricât am fi de împietriți - dar e bine și fără sentimente, e liniștitor să privești și să nu simți nimic.

Nu am văzut niciodată condusul ca o chestie interesantă ci numai ca pe încă un mod de a muri datorită greșelilor tale sau alte altora. Acum însă, tare mi-ar plăcea să conduc până la mare, să mă așez pe nisip și să stau acolo mult și bine. Apoi aș alege alt loc și altul și altul până când l-aș găsi pe cel în care totul este clar, concret, real - și în care nu există niciun strop de mizerie sufletească.

Mă întrebam.. când vor înceta banii să conducă lumea? 
Zic.. dacă îi aveți, renunțați la ei, toți îi vor vrea, toți se vor vine în orice fel posibil pentru a-i obține. Ceea ce e greu de înțeles pentru unii e că banii nu se termină niciodată așa că stați calmi dragilor sunt toți ai voștri numai că nu știți de unde să-i luați - asta ca o paranteză a.. orice.

O zi de joi. Friguroasă zi de joi.
Atât.

miercuri, 24 octombrie 2012

I miss you....

Când se întâmplă astfel de lucruri te blochezi. Plângi și te întrebi cât o să treacă până când durerea va dispărea efectiv. Și stai și-ți amintești, atât.

R.I.P. G.! I'll always remember you dear! 

marți, 23 octombrie 2012

Indivizii din aceeași specie

Și revenim la una din acele zile în care Universul ar vrea să dormim. Urăsc starea asta. Pur și simplu aș sta toată ziua în pat, m-aș pierde printre paginile unei cărți și probabil seara, târziu, aș ieși la o plimbărică. Atât.

Însă realitate îmi bate la ușă iar diversitatea genetică așteptă s-o învăț și ce mai trebuie să-i fac...
Dar tare mi-ar plăcea să fie iarăși vară, să am timp, să stau în casă la răcoare și să citesc. Să beau limonadă și să mănânc înghețată. Ăstea da chestii plăcute.

Și vă las; fluxul de gene țipă la mine.

duminică, 21 octombrie 2012

You're always free to change your mind

O prind de umeri și o zdruncin tare.
- Nu înțelegi că iluziile dispar?
Degeaba. Ochii ei blânzi nu reacționează în niciun fel. Este amorțită de iubire. Dependența ei față de el crește în fiecare zi, oricâte uși i-ar fi trântite în față, ea bate în continuare, ea știe că una se va deschide într-un final - una care este special făcută pentru ea.
- Iluziile îți hrănesc sufletul Anna, dacă tu ai uitat cum e, nu înseamnă că ele nu-și au rostul.
Îi dau drumul parcă speriată de cuvintele ce tocmai le-am auzit și plec de lângă ea șocată de naivitatea cu care vede lumea.
Tocurile ating rapid asfaltul umed. Nu știu unde merg dar nu mă pot opri. Privesc în jur sperând să recunosc măcar o clădire, să intru într-un pub și să savurez o cafea fără zahăr, să ascult jazz și să ajung acasă la o oră târzie, ce anunță venirea dimineții. 
De fapt, nici nu privesc în jur. Doar îmi plimb ochii pentru a nu părea o ciudată care s-a oprit în mijlocul trotuarului și se holbează la... nimic.
E după-amiază. E septembrie și îmi e dor de căldura verii, de valurile mării și de prietenii gălăgioși. Sau poate îmi e dor de prieteni în general. De sentimentul acela care își spune că aparții cuiva. De momentul când intri pe ușă fără să taci și de nopțile pe care le pierzi vorbind la telefon.
Mă așez pe o bancă și îmi arunc geanta lângă un picior al acesteia.
Realizez că am uitat tot. Am ignorat plăcerea atât de mult timp încât n-am mai găsit-o când am avut nevoie de ea. Mi-am petrecut zeci de săptămâni alungând orice urmă de iubire pentru că n-am mai crezut în ea și în ceea ce poate oferi, până când și aceasta s-a plictisit de refuzurile mele. Am continuat să mă schimb până am pierdut ideea principală, până am ieșit cu totul din context, până când și eu am fugit de mine.
Acum, stau aici. Cu iluzia unei noi șanse. Mă îmbrățișează cu drag și mă ține strâns de mână.
- Anna, iluziile sunt veșnice; de ele nu te poți ascunde și nu poți fugi...

sâmbătă, 20 octombrie 2012

Some goblins gold

Mă uit pe fereastră și tot ceea ce văd mă face să-mi doresc și mai tare vacanța de iarnă. Luminițe timide sclipesc în câteva vitrine și eu deja îmi imaginez un brad superb...

Lăsând asta, aterizez în realitate și pierd noțiunea timpului așa că îmi fac o cafea pe care acum o savurez în fața laptopului. Realizez că weekend-ul trece mai repede decât mă așteptam și azi mi-am propus ca de ziua mea, când voi sufla în lumânări, să-mi doresc o mașină a timpului. Nu neapărat pentru a repara cât pentru a retrăi.

În legătură cu imaginea aleasă pentru această postare, trebuia neapărat să găsesc ceva care să arate că în majoritatea situațiilor nu avem de ales. Ne place să demonstrăm cât de bine știm noi să controlăm lucrurile și așa ajungem să „alegem” una și alta. Dar e dificil; mai ales atunci când știi că n-ai ce să faci decât să te adaptezi unei situații care nu-ți convine.

Totuși, să gândim pozitiv, poate nu e dracu așa de negru, nu? 
Îmi propusesem să scriu azi. Mult. Nu contează dacă era vorba de caietele de școală, blog, jurnal sau orice altceva. Se pare că nu am reușit să mă țin de cuvânt și abia am încropit câteva rânduri pentru blog. Sper că voi reuși să citesc în seara asta. E liniște și nu văd nimic ce m-ar putea distrage...

vineri, 19 octombrie 2012

Anne Frank, o lecție de viață

Într-o postare anterioară am menționat numele de Schindler. Ei bine, în ziua respectivă, profa de istorie ne-a făcut o surpriză și ne-a lăsat să ne uităm toată ziua la un film. Așa cum probabil ați dedus, este vorba de „Lista lui Schindler”, o capodoperă cinematografică, ce a primit șapte premii Oscar. Deși Schindler este un afemeiat și un profitor, membru al Partidului Nazist, el reușește să salveze peste 1100 de evrei din chinurile holocaustului.

Nu sunt o fană a filmelor istorice, sau a celor alb-negru, din contră mi se par plictisitoare și imposibil de văzut cu plăcere. Însă, „Lista lui Schindler” chiar își merită titlul de „capodoperă”, iar cele șapte premii Oscar mi se par puține. Probabil  și momentul premierei a avut meritul lui, dar emoțiile nu contenesc să apară în timp ce te întrebi cutremurat cu ce-au greșit bieții evrei și compari problemele din ziua de azi, cu cele de atunci, realizând că ar trebui să fim fericiți și optimiști.

V-am povestit asta ca un fel de introducere dedicată cărții ce urmează s-o prezint. Datorită filmului mai sus menționat, am ajuns să fiu foarte interesată de holocaust și tot ce s-a mai întâmplat în acea perioadă, plus motivele lui Hitler și personalitatea acestuia. Cine s-ar fi gândit că un om ce poate să omoare atât de mulți oameni fără nicio vină, poate să scrie poezii de exemplu. Mă rog, iar m-am luat cu altele și am uitat esența..

Este vorba desigur, despre „Jurnalul Annei Frank”. Cred că numele vă este cunoscut. Poate nu ați știut până acum de unde să-l luați sau doar nu vi s-a părut o carte ce poate schimba ceva în gândirea voastră sau percepția asupra istoriei. După o documentare superficială - la început - am considerat-o o carte ca oricare alta, câteva pagini ce adăpostesc numeroase cuvinte. M-am înșelat. În primul rând - și cel mai important - este un jurnal, este sufletul cuiva care se deschide în fața a sute (sau mii) de străini care nu fac decât să citească fiecare pagină ca pe a unui ziar oarecare sau ca pe o carte de ficțiune. Poate nu intenționat - multe din cele întâmplate par de domeniul fantasticului, inimaginabile. 

Anne începe să scrie în jurnalul primit de ziua ei, la vârsta pe paisprezece ani. În acea perioadă ura îndreptată asupra evreilor era deja bine instalată, iar diferențele dintre evrei și restul oamenilor erau scoase în evidență nu atât prin greșelile primilor (care erau curați ca lacrima) cât prin restricțiile (absolut stupide) la care trebuiau să se supună: „Evreii trebuie să poarte o stea galbenă; evreii trebuie să-și predea bicicletele; evreii n-au voie să meargă cu tramvaiul; evreii n-au voie să circule cu nici o mașină, nici măcar cu una particulară; evreii nu-și pot face cumpărăturile decât între orele 15.00 și 17.00; evreii nu pot merge decât la un frizer evreu; evreii.. (...)”. Da, sunt reguli absolut penibile, ce-ar putea fi amuzante dacă n-ar fi tragice sau dacă n-ar fi existat cu adevărat.

Jurnalul, numit ulterior „Kitty” este prietena de suflet a Annei, care încă din primele pagini ne destăinuie greutatea cu care își găsește prieteni adevărați, dorința ei cea mai mare fiind să aibă o prietenă numai a ei, cu care să poată vorbi despre orice. Însă planurile lui Hitler îi dau lumea peste cap, așa că ea, împreună cu familia ei se ascund timp de doi ani într-o Anexă a firmei în care lucra Otto Frank - tatăl. Doi ani în care Anne nu face decât să privească lumea de la fereastră și asta numai noaptea când sunt puține șanse să o zărească cineva. Își urmărește prietenii sau cunoștințele târâte la muncă știind că sfârșitul lor nu va fi departe odată ajunși la capătul drumului.

Anne Frank nu este numai o oglindă a acelor vremuri, iar jurnalul său nu seamănă cu niciun document istoric citit vreodată. E adevărat că prezintă multe detalii legate de viața evreilor în timpul persecuțiilor dar este mult mai mult decât atât. Prin fiecare cuvânt pe care-l spune, Anne își găsește un prieten în fiecare dintre noi și cred că asta e important. Talentul ei nu este evidențiat de cuvintele pompoase, din contră. A putut explica ceva complicat într-un fel cât mai aerisit posibil.

„Jurnalul Annei Frank” este o operă artistică de valoare excepțională! Punct.

miercuri, 17 octombrie 2012

marți, 16 octombrie 2012

Fake

Dacă e un lucru pe care mi l-a demonstrat ziua de azi, atunci acela e că ura nu trage niciun fel de barieră, nu blochează niciun fel de poartă și într-un final, nu ne este de niciun ajutor. Mai pe scurt, cu cât urăști pe cineva mai mult, cu atât o să fie mai greu să ignori acea persoană.

Așa cum stă treaba în majoritatea claselor de liceu și eu dispun de acele colege fițoase pe care nu le voi înțelege niciodată. Din fericire, nu am multe astfel de specimene, din contră, am două și bune - în rest, nimic ieșit din comun.

Pe una din ele, am „alintat-o” pe blog de mai multe ori scorpie, descoperind pe parcurs cât i se potrivește acest cuvânt. Cea de-a doua.. cu ea e altă poveste. Ambele sunt genul de persoane pe care nu le suporți fără ca ele să te fi deranjat vreodată în mod direct. Diferența vine din altă parte. Prima este fițoasă, enervantă și tot ce-i mai place ei să fie, dar este așa pentru că.. așa este ea. Nu adoptă un comportament ieșit din comun numai ca să iasă în evidență. Asta este problema la cealaltă. Este atât de falsă încât... mă abțin.

Poate asta e problema multora. Înțelegeți? Nu deranjează neapărat comportamentul în sine, cât falsitatea cu care este servit acesta. Unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. 
N-ar fi rău să ne punem la punct la capitolul personalitate. Fără să alegem ce-i mulțumește pe x și pe y sau ce am văzut noi într-un film frumos, pur și simplu să alegem să fim noi. Falsitatea, oricât de ascunsă ar fi este evidentă în orice situație așa că.. reconstruiți-vă.



luni, 15 octombrie 2012

Life doesn't stop for anybody

Așa cum s-a tot dovedit, vechile obiceiuri mor greu. Pentru că ne place să păstrăm.. ceea ce ne place să păstrăm. Nu poți să îi spui unui om dependent de iubire să nu se mai îndrăgostească pentru că va ajunge să fie rănit iar și iar. Nu te va asculta niciodată, pentru că de multe ori, odată cu iubirea vine și speranța - și pleacă tot cu ea - care de multe ori întrece n limite.

Asta ar însemna în mare parte, să renunțăm la a mai schimba oamenii, dar sună chiar atât de rău? Fiecare își trăiește viața așa cum dorește, fiecare plătește pentru propriile greșeli și fiecare are dreptul să-și scrie propria poveste exact așa cum vrea. Știu că uneori e greu să vedem persoanele pe care le iubim puse în situații ce par fără ieșire, știu că soluțiile sunt întotdeauna mai ușor de găsit în timp ce admirăm de pe margine, dar în primul rând există motivul celui care joacă personajul principal. Da, motivele sunt greu de înțeles atunci când nu ne aparțin dar totuși.. dați-le timp. Timpul le rezolvă pe toate într-un final, chiar dacă pare că trece și atât.


Inspirat de M.

duminică, 14 octombrie 2012

Smoke veils the air like souls in drifting suspension

Probabil ești numai în mintea mea ce tânjește după gustul  tău amar, dar bun. 
Cercetând locul, nu găsesc niciun motiv pentru care te-ai putea afla aici, dar știu că ești viclean, știu că apari când mă aștept mai puțin.
Și închid ferestrele, trântesc ușa, arunc romanul vechi, pe care-l citeam înainte să mă deranjezi, undeva pe o pătură și mă așez pe pat. Stau nemișcată sperând să-ți surprind o mișcare, oricât de mică. 
Nu te poți controla. Asta nu ar fi chiar vina ta, dar în mare, și ție îți place. Oamenii se joacă des cu tine, pentru că îi lași, te-aș numi chiar flexibil dacă n-ar suna atât de ciudat.
Știu sigur că nu vii din hainele mele, pentru că ieri am stat la o terasă, dar afară. 
Mi-a fost dor de tine oricum, de felul in care-mi inunzi nările și nu mai ieși, de mirosul tău puternic și de felul în care-mi aduci aminte de oameni ce-au plecat de mult...

sâmbătă, 13 octombrie 2012

Happy birthday Adry!


Stiu ca nu a venit inca Halloween-ul dar datorita vremii de afara si a unei stari nu tocmai fericite am decis sa imi aduc Halloween-ul pe blog!
Am hotarat sa folosesc acest font pana una alta, asa ca ma voi scuza pentru ca nu mai folosesc diacritice un timp – nu e vina mea ca limba romana un e luata in calcul atunci cand cineva face un font atat de dragut.
Probabil ca, daca ar fi fost zi de scoala as fi spus cat de mult urasc ziua de azi pentru ca trebuie sa ma deplasez prin ploaie numai ca sa ajung la niste ore plictisitoae, dar in alt context, cum ar fi aceasta zi de sambata, mi se pare ca afara e un peisaj perfect de toamna!
Nu stiu ce o sa faceti voi azi, dar eu voi citi – pentru ca, de cand cu scoala nu prea am mai gasit timpul de alta data ca sa rasfoiesc pagini in nestire.

Inca ceva inainte sa va las si sa va urez o sambata frumoasa. Vreau sa spun :

La multi ani Adry !

Pentru ca da, azi este ziua minunatei colege de blog si nu numai, Adry !  Iubito, sa fii fericita si sanatoasa. Sper ca toate visele sa ti se indeplineasca si blogul tau sa aiba un succes nemarginit!
Mai vreau sa stii ca nu-ti pot descrie cat de bine imi pare ca am dat follow blogului tau si asa ne-am cunoscut si tot restul, pentru ca esti o prietena minunata si o persoana deosebita ! Si iti mai multumesc pentru ca ai incredere sa lasi blogul tau pe mainile mele neindemanatice si ca imi povestesti de toate si ca imi dai sfaturi si tot ce mai fac prietenii asa buni ca tine ! Deci, merci ! Inca o data, la multi ani ! 



joi, 11 octombrie 2012

Alter ego.


Sentimentele sunt greu de controlat, asta e sigur. Să mi le mărturisesc nu a fost niciodată o soluție, numai un mod prin care să complic lucrurile. Azi... azi nimeni nu mai respectă ceea ce simți, azi toți sunt orbi, pierduți în răutatea colectivă, intoxicați de minciunile mondene și hipnotizați de bani și avere. Atât. Atât contează azi.

Nu toți și-ar fi dat seama de ce s-a întâmplat între cei patru pereți ai casei gri, prima casă ce începe aleea de după răscrucea de drumuri. Atmosfera din casă era tristă, plină de o energie negativă, parcă amintind de tragicele lagăre, vedetele holocaustului.
B. a înaintat cu grijă printre elegantele dulăpioare, fotoliile de piele și a ocolit măsuța de cafea până ce a ajuns s-o privească pe fată în ochii ei goi, holbați spre tavanul acoperit pe pânze de păianjen. În majoritatea cazurilor, vederea unui cadavru oarecare un părea s-o afecteze câtuși de puțin, B. a știut întotdeauna ce carieră își dorește, încă din școala generală, în care era considerată un drăcușor deghizat. Acum însă, ochii ei nu puteau să o abandoneze pe adolescenta întinsă de covorul pufos, scump, ce ascundea toată mizeria din casă.
Se aplecă încet deaspura ei, sperând la cea mai ștearsă urmă de puls, dar așa cum își dăduse seama de când intrase și mirosul tipic al unui cadavru îi inundă nările, tot ceea ce găsi fu pielea rece și aspră, tăiată ici și colo fără un motiv anume. Rănile erau la vedere, dar adâncimea lor n-ar fi putut cauza moartea așa că, în mintea răstălmăcită a lui B. nu a apărut decât un singur gând. Nu avusese curaj, un putuse s-o facă, se răzgândise la un moment dat și probabil renunțase la această sinucidere brutală. Însă era acolo nu? Lungită în fața ei și fără pic de viață. Tragic.
Pe vremea lui B. sinuciderile nu erau așa de des întâlnite ca acum. Atunci oamenii cunoșteau mai multe despre viață, aveau mai mult curaj și nu renunțau atât de ușor. Atunci totul era diferit.
Continuă să se uită de fata blondă, cu ochii albaștri din fața ei. Fata perfectă, îmbrăcată cu o rochie mulată, neagră, iar pe fotoliul de lângă ea, stătea în chip de regină, o geantă nouă, Prada. Așa viață! Asta nu e viață pe care să-ți dorești s-o pierzi. Nu așa. Nu acum.
Ridică geanta și începu să caute orice indiciu legat de identitatea fetei. Găsi o scrisoare roz, ușor parfumată..

Nu vreau să înțelegeți pentru că nu aveți ce. Nu vreau să investigați ca și cum dintr-o dată v-ar păsa. Vreau să acceptați realitatea oricât de ciudată vi s-ar părea ea. Nu, nu există un motiv pe care voi să-l găsiți acum. Am existat eu, sursa tuturor răspunsurilor dar nu ați profitat de asta. Ați pierdut.

Scrisoarea era lungă, scrisul fiind unul grăbit și împrăștiat pe toată coala albă, ușor șifonată.
Cu toate astea, nu scrisul era problema, nu mesajul, nu data, nu titlul, nu nu și nu.
Ochii i-au alunecat – fără voia ei – pe semnătură. O literă ușor ondulată, scrisă cu grijă, parcă nefăcând parte din restul scrisorii.
-       „B.”
Nu o fi vrut, sau poate doar s-a prefăcut că nu știe, poate totul a fost doar așa, de dragul poveștii. Dar, într-un fel sau altul, a știut de la început că tipa.. este ea.

miercuri, 10 octombrie 2012

Out of the blue.

Contrar a ceea ce spunem noi elevii de liceu, rasa umană e destul de inteligentă. Chiar dacă ar trebui să vrem cât mai multe informații despre noi - atât fizice cât și psihice - noi nu știm cum să ascundem mai multe, cum să ne prefacem mai bine și de unde să ne mai cumpărăm câteva măști în plus.

Ieri te-am privit timp de cinci ore - pe tine și pe Schlinder - unul mai greu de descifrat decât celălalt. Nu știu încă ce să spun despre film, oscilez între „mi-a plăcut” și „doamne! tragic!” dar dacă la capitolul ăsta există două variante, când vine vorba de tine parcă abia te-am întâlnit - și în fiecare zi trag aceeași concluzie, nu voi ajunge să te cunosc niciodată.

Partea proastă e că granița dintre iubire și ură e atât de subțire.. aproape invizibilă și eu deja nu le mai diferențiez așa că începi să dispari, încet dar sigur. :)

marți, 9 octombrie 2012

Sinuciderea fecioarelor de Jeffrey Eugenides

Mulțumesc mult Librăriei Online LIBRIS pentru că mi-a oferit „Sinuciderea fecioarelor”! Nu uitați de sutele de cărți în engleză pe care le puteți găsi pe site-ul lor!

Menționez de la început faptul că în această recenzie for fi dezvăluite mai multe detalii legate de conținutul cărții datorită începutului acesteia, care nu lasă loc de suspans: „În dimineața în care a venit rândul ultimei fiice a familiei Lisbon să se sinucidă...”. Credeți-mă, asta nu va afecta cu nimic sentimentele pe care vi le transmite tulburătoare lectură - am încercat pe propria piele.

În „Sinuciderea fecioarelor” găsim o poveste despre iubire obsesivă, dispariția inocenței și pierderea speranței. Toate cuvintele sunt îmbrăcare într-un stil deosebit, accesorizate cu umor negru și poartă o urmă a parfumului tragic ce amintește de adolescență și problemele ei - întotdeauna greu de înțeles și depășit. 

Familia Lisbon, are cinci fete: Cecilia, Lux, Bonnie, Mary și Therese care sunt încă la vârsta adolescenței. Aș începe prin a da vina pe comportamentul mult prea protector al mamei, pe nenumăratele reguli la care sunt supuse cele cinci, dar gândindu-mă mai bine, nu cred ca motivele sinuciderii fetelor chiar au venit dintr-un exterior pe care trebuie să-l descoperim noi. La vârsta lor (treisprezece - șaptesprezece) viața reală este ceva înspăimântător, ceva ce se aproprie din ce în ce mai mult fie că ele vor sau nu; iar așa cum se știe, în adolescență fiecare emoție este cu mult amplificată față de valoarea ei de mai târziu.

Naratorii celor întâmplate sunt cinci băieți, care le vedeau pe fetele Lisbon ca pe niște idoli greu de atins. Fiecare cuvânt al cărții arată de fapt prețuirea fiecărui lucru ce-a avut vreodată legătură cu surori.
Sinuciderea lor poate fi interpretată ca momentul care a dus la începere maturității băieților, pierderea oricărei urme a inocenței și a iubirii. Acea iubire fără niciun sens care o simțim numai în adolescență, care ne arată că sentimentele fie ele constructive sau nu, își lasă amprenta asupra noastră într-un fel pe care nu îl putem controla.

Toată tragedia se întâmplă în mijlocul unor oameni cu o gândire învechită, expirată, care nu concep o tristețe atât de mare, ce ar putea duce la o moarte sigură. Fiecare vecin sau simplă cunoștință a familiei încearcă - fără prea multe rezultate - să găsească un motiv logic pentru gesturile fetelor. Unii se limitează la ideea de accident, alții găsesc răspunsuri legate de Divinitate dar toți știu de fapt adevărul...

Dacă m-ați întreba de ce recomand această carte probabil că n-aș ști să vă ofer un răspuns logic, dar pur și simplu are acel ceva care îți îmbrățișează sufletul tare tare, cu tot cu subiectul tragic, te face să o citești cu drag, fiind construită din cuvinte frumoase, alese cu grijă, inteligente - câteodată ai impresia că cineva îți șoptește totul, la ureche, iar tu nu faci decât să te lași purtat de firul evenimentelor, undeva departe, unde lumea nu acceptă moartea în nicio formă a ei, iar cinci surori urmărite de mister, oferă o lecție despre cea mai tragică formă a eternității.


Sinuciderea fecioarelor țese o vrajă sinuoasă, presărată cu un umor negru insidios. O carte alertă, amețitoare.
  Eaquire                   

luni, 8 octombrie 2012

Afraid of being accepted for the wrong reasons

E marți. După câteva zile în care dezamăgirea și-a avut locul bine stabilit lângă mine, azi e liniște deplină peste tot.

Trebuie să vă spun că-mi place să păstrez arhiva a orice, fie că e vorba de mess sau doar chestii neimportante, cum ar fi bilețelele din ore, eu le păstrez și le recitesc. Așa mi-am petrecut seara de ieri, am recitit conversații vechi și multe le-am șters din motive pe care acum nu le mai înțeleg.
Ideea e că, nu ar fi mai ușor dacă am avea un așa buton și în viața reală? Să putem șterge orice ne dorim? Să putem modifica ce am spus fără prea mare greutate; doar prin apăsarea unui singur buton..?!

Dar odată cu asta s-ar pierde mult mai multe, nu? N-ar mai trebui să gândim atunci când vorbim, orice greșeală ar putea fi ștearsă imediat. Ceilalți nu și-ar mai aminti, deci nu s-ar putea supăra, ca la un moment dat să ne ierte și așa să ne vedem prietenii, să învățăm să alegem persoanele pe care le vrem lângă noi pentru simplul fapt că ne acceptă cu sau fără ce am făcut sau zis.

Întrebarea e, dacă noi nu acceptăm ce-am făcut, ne ajută iertarea celorlalți sau ea doar complică lucrurile?

duminică, 7 octombrie 2012

Empty


Nu scriu pentru a-ți transmite ceva, scriu pentru că vreau să-mi monitorizez fiecare schimbare și să-mi amintesc fiecare promisiune - pentru că, așa cum ai aflat, uit repede.

Am o imagine perfect definită a lumii de pe partea cealaltă - acum. Aș putea jura că te văd printre toți oamenii ăia abandonați, care se agață de orice urmă de speranță.

Și vreau, vreau să-ți explic de ce. Vreau să las cuvintele să iasă fără să le mai cântăresc, vreau să-ți văd reacția înainte să apuci să te controlezi. Vreau o explozie sinceră, naturală, fără ocolișuri și îmbibată de clișee care nu duc nicăieri decât într-un câmp de aberații. Vreau asta curând, cu tine.

sâmbătă, 6 octombrie 2012

My favorite quote ever


„ I don't think any of us can say exactly what happened last night. But if this has been anything more than just a nightmare, then why? Did it come back for revenge or justice?
Or maybe to claim something lost long, long ago. Maybe we'll never know. But one thing's for sure, something did come back from the sea. Sooner or later, everything does.
THE FOG (2005)

vineri, 5 octombrie 2012

Words are pale shadows

Așa acum știm majoritatea, lucrurile sunt mult mai simple pe internet. De la începerea unei relații, până la o ceartă zdravănă. Internetul e plin de farse și de persoane care pur și simplu nu se înțeleg cu viața lor reală și apelează la o renaștere virtuală, complet diferită. 

Probabil că ați auzit de multe ori sfaturi care vă îndemnau să nu postați informații personale pe diferite site-uri. Dar cine le-a luat vreodată în seamă? Până la urmă, dacă nu cunoști un caz concret în care cineva a fost afectat din cauza asta, problema pare inexistentă. Dar, nu este.

Fiind - într-un fel - fană a actriței (și cântăreței) Emily Osment, azi am avut chef de un film cu ea, dacă găseam și unul pe care nu-l văzusem, cu atât mai bine. Așa am dat peste Cyberbully, un film care tratează problema despre care am vorbit mai sus. Oricât de neinteresantă ar părea, agresarea persoanelor pe internet este o problemă cât de poate de reală. 

În acest film, Emily dă viața personajului Taylor Hillridge, o adolescentă a cărei mamă o ține cam din scurt atunci când vine vorba de internet. Situația de schimbă atunci când, de ziua ei, Taylor primește un laptop doar al ei, pe care poare să-l folosească oriunde dorește, fără să fie controlată -  până atunci folosind un computer care se afla în mijlocul casei, în văzul tuturor, deci niciun fel de intimitate virtuală. Cum realizează că libertatea strigă la ușă, Taylor își face un cont pe un site de socializare foarte popular - nu, nu Facebook - unde erau toți colegii ei printre care și tipul drăguț de la ora de istorie. 

Toate sunt roz și amuzante, până când, de la o glumă proastă pornește un adevărat război ce-i afectează imaginea și viața lui Taylor, a prietenilor ei și a familiei. Ăsta e momentul când adevărații prieteni se arată, dar încrederea dispare oricum, atât în viața reală cât și în prietenii virtuali. Veți crede probabil că cine știe ce catastrofă i se întâmplă. Nu, e lovită numai de cuvinte; minciuni ce încep să-i definească viața în ochii celor care n-o cunosc, celor care nu le pasă de adevăr, numai de cuvintele aruncate în stânga și-n dreapta.

Da, știu sunt numai niște amărâte de cuvinte, cui îi pasă? Nu trebuie să ne pese de ce cred ceilalți, contează ca noi să știm adevărul. Asta e o minciună. Cuvintele rănesc, fie ele spuse în față sau pe internet, fie că vin de la prieteni sau persoane necunoscute, cuvintele au felul lor de a ne răscoli. De-asta cred că acest film este foarte important, o lecție pe care mai bine am învăța-o privind un ecran decât pe propria piele.

Sfatul meu ar fi să vă amintiți asta atunci când vorbiți cu cineva. Nu contează cu cine, poate să fie cel mai mare dușman al vostru, jignirea nu vă va face o persoană mai bună și nici nu veți simți o împlinire supranaturală numai pentru că l-ați făcut pe altul să se simtă prost cu propria persoană. De ce? Pentru că, dacă noi oamenii suntem buni la ceva, atunci sigur ascunderea sentimentelor e acel sport - extrem aș putea spune. Deci, nu veți putea spune niciodată că știți o persoană 100%, fiecare are secretele lui oricât de lipsit de ele ar părea. Așa că nu veți ști niciodată când puteți să fiți ultima picătură pe care o mai poate suporta cineva. Viețile sunt ușor de distrus, iar cuvintele sunt o armă perfectă și ușor de folosit. Pe nimeni nu doare gura, dar pe toți îi doare sufletul. În concluzie, cuvintele voastre contează, folosiți-le cu grijă!

joi, 4 octombrie 2012

Same scene different dream

Mi-ar plăcea să cred în destin, să văd motivul pentru care amândouă suntem în același timp, în același loc. Deocamdată, nu te văd decât ca pe o geamănă, una malefică aș putea spune - pe care o urăsc fără să-mi dau seama de ce.

Unii oamenii nu se suportă pentru că sunt mult prea diferiți, ei bine eu am o mare problemă cu tine pentru că îmi semeni extrem de tare - deși, nu s-ar spune. Probabil ăsta ar fi motivul pentru care nu avem ce căuta una în viața alteia, e ca și cum am trăi de două ori, ca și cum am avea un ecou permanent.

Cu toate astea, mi-ar plăcea să știi că te apreciez. Chiar și cu toate încurcăturile posibile și imposibile pe care le-am putea face, chiar dacă ne place același băiat, scriem la fel, vorbim la fel, citim aceeași carte dar în momente diferite, avem aceeași marcă de telefon și strada mea, nu va fi niciodată numai a mea, nu?

De ce să mint, mi-ar fi plăcut să scap de tine ca „măr” dar în felul ăsta aș fi ratat altele lucruri. Așa că te voi trata ca pe o copie fidelă, ca și cum ar trebui să mă suport pe mine! :)

marți, 2 octombrie 2012

Dream.

Și i-am văzut pe toți plecând, apoi întorcându-se triști.
L-am privit de fiecare dată, din ce în ce mai curioasă, vrând să aflu de ce.
I-am văzut îmbrățișați, ținându-se din ce în ce mai strâns, râvnind la eternitatea clipei.
Apoi fiecare pleca și ea se întorcea tristă, așteptându-l a doua zi, și următoarea după asta și tot așa până la sfârșit.

Și mă gândeam - așa cum zicea tipa aia în reclamă - dacă renunț, cu ce mai sunt eu diferită? Sigur că fiecare are viziunea lui asupra vieții și tot ce ține de ea. Cum ar fi iubirea; adică cine mai crede în poveștile acelea nemuritoare, în care totul se termină cu bine întotdeauna? Da, nu văd nicio mână ridicată.

Ideea e că, voi cei care ați renunțat să mai credeți în ceea ce altă dată vi se părea firesc, trebuie să vă reamintiți de ce vă plăcea să credeți în fericire - de exemplu - sau în iubirea adevărată sau în alte sentimente ce acum vă par abstracte. Ele există, chiar dacă nu ați dat de ele până acum, chiar dacă ați trecut prin dezamăgiri majore, chiar dacă fiecare persoană de sex opus vi se pare rece și nu vă inspiră încredere plus că ați mai auzit voi de la x și y ce urât e când se termină o relație. Dar dacă 99% dintre relații se termină există acel 1% care face diferența. Asta ar trebui să ne amintim noi, că în orice lucru există excepții, noi am putea să fim acelea, noi am putea să facem diferența. Da, există oameni care și-au ratat viața, care au ales greșit, care au crezut în visul lor dar nu a ieșit totul perfect, așa cum și-ar fi dorit. Însă, asta nu înseamnă că visele nu se îndeplinesc, că iubirea nu există, că poveștile nu pot fi scrise și acum. Toate aceste procese sunt oprite numai de noi, conștienți sau nu de ce facem, le oprim și așa îi facem și pe alții să renunțe la ele. 

Deci, ne alăturăm celor care renunță și se scutesc de complicații, sau alegem după criteriile noastre? :)

luni, 1 octombrie 2012

I've been waiting for you!

Ador luna octombrie, dacă nu ar exista decembrie, probabil ar fi luna mea favorită din an - dar este prea târziu, calendarul este făcut de mult. 

Și azi, în prima zi din octombrie, va trebui să mă lupt cu două ore de mate, care sincer, nu sunt chiar așa de urâte din moment ce noi privim și balaurul scrie de nebun n table, dar așa, ca idee, putea să folosesc acele două ore la ceva mai bun, mai folositor. Apoi, sunt câteva ore drăguțe - în limita drăguțului - și apoi vine minunata oră de TIC. Nici nu știți cât îmi doresc să plec dar am impresia că e prea devreme pentru o primă absență în adevăratul catalog. Dar.. să vedem cum decurge ziua până atunci. :)

În rest, la fel ca în orice altă zi în care trebuie să fac ceva - adică să mă plantez șase ore într-o bancă - am un chef teribil să mă plimb prin centru, sau prin parc, sau pe oriunde numai să nu stau în clasa ai complet albă, plină de praf de cretă și oameni enervați - puțini, dar destui. 

Concluzia e că n-am idee ce-o să fac azi - dă doamne să nu ne aducă niciun fel de test, la niciun fel de materie - dar sigur fac eu ceva! Zi frumoasă să aveți! ^^