vineri, 30 noiembrie 2012

Noiembrie ne părăsește

O melodie pentru ultimele ore din această lună! :)

Hate cannot drive out hate: only love can do that

- Ai văzut bătrâne, nici sentimentele nu mai sunt ca pe vremuri.
- Asta este o absurditate. O aud atât de des încât îmi este frică să nu încep s-o cred involuntar, hipnotizat de opinia majorității. Să susții că sentimentele precum iubirea sau ura s-au schimbat peste timp, numai pentru că nu le vezi peste tot în jurul tău în ordinea și cantitatea pe care ți-ai dori-o, asta nu dovedește nimic mai mult decât talentul omului de a le ascunde. Copilă, vei crește, vei înțelege.
- Cred că deja am trecut de treapta asta. Am crescut și am început să le înțeleg - asta regret cel mai tare.
- Ai fi preferat să fii orbită de speranțe copilă? De basme care nu ar fi devenit niciodată realitate? Și ce s-ar fi întâmplat atunci? Oare n-ai fi ajuns tot dezamăgită și părăsită de propriile idei? Intuiesc chiar că ai fi văzut lumea mult mai colțuroasă decât o vezi acum.
- Probabil, dar măcar aș fi avut niște idei pierdute. Ce am acum de fapt? Nimic.
- Minți copilă. Ajungem exact la începutul discuției. Vezi tu, în momentul de față ești inundată de ură pentru acea fată, nici nu încerci să ajungi la ea, vrei doar s-o urăști în liniște, să te simți concentrată pe tot răul care i se poate întâmpla ei. În același timp iubești. Iubești o idee, iubești un băiat, iubești o prietenă și tot așa. Dar nu le-ai recunoaște pentru că nu știi de ce le simți, pentru că ți se par străine, amare, nepotrivite. Și poate sunt.
- Ura se simte mult mai intens.
- Pentru că ura te consumă mult mai mult. La fel ca și tristețea față de fericire, ura își lasă o amprentă asupra noastră - și dragostea o face, dar nu în aceeași măsură. Dragostea nu fură nimic din noi, ne dăruiește multe, dar de furat, nu fură nimic. Însă, atunci când urăști pe cineva - atât de tare pe cât mi-ai arătat tu că poți urî - te distrugi încet și nu simți asta până când nu atingi linia de finish.
- Nu cred că există o astfel de linie. Când iubești, cu greu, poți renunța la sentimentele tale în caz că e vorba de o poveste de dragoste unilaterală, pentru că într-o astfel de situație trebuie să se arunce doi oameni - fără excepție. Unul singur va începe să se piardă pe drum și într-un final va renunța, va uita. Dar ura nu are reguli, nu contează partenerii, nu este un joc, este un stil de viață.
- Obositor stil de viață. Deci spui că, dacă ar fi să alegi între ură și iubire, ai alege-o pe prima fără să eziți?
- Nu. Nu cred în iubire, iar ura te alege ea pe tine, nu tu pe ea - întotdeauna a fost așa.

- Cum mai e în junglă copilă?
- Nu am ajuns acolo, suntem încă pe un fel de autostradă.
- Singuri?
- Împreună.
- De ce copilă?
- Pentru linia de finish bătrâne, pentru linia de finish...

joi, 29 noiembrie 2012

Pe scurt

Mai vrea cineva să adauge ceva? Nu cred.

I was hoping you would come back

Cu greu, parcă făcându-mi în ciudă, totul începe să ia o formă familiară, totul începe să-mi aparțină. Mă plimb încet printre vechiturile unei minți obosite, extenuate de atâtea căutări fără succes.
Fiecare tablou ce decorează pereții minții mele, înfățișează o persoană pe care o cunosc. Sunt ca niște fotografii făcute de un om a cărui mâini tremură regulat, dar nu am nevoie de ceva clar, îmi pot aminti și numai privind acele umbre fantomatice - asta nu a fost niciodată o problemă majoră.
Ajung la ultimele fotografii unde totul devine din ce în ce mai șters, din ce în ce mai greu de recunoscut și de catalogat. Și tare-aș vrea să nu mă plâng, dar emoțiile sunt de multe ori prea puternice și asta mi-o spun chiar ramele argintii ce nu par decât cadre din plastic - un plastic ieftin, murdar.
Analizez fiecare față în parte și încerc să definesc termenul de femeie fatală. Îmi este imposibil așa că renunț la idee și revin asupra unui tablou fără chip. Unde a dispărut acesta n-aș putea să vă explic - cine îi va lua locul nici atât, dar cu toate astea pot recunoaște un om pierdut când îl văd.
Nu poți să cunoști ceva ce nu există, nu-i așa? Dar poți să pierzi timpul încercând și apoi să vezi ce iese. De fapt, cine știe... poate nici nu e nevoie de ceva stabil, schimbarea e fascinantă în orice formă a ei.

marți, 27 noiembrie 2012

Desaturated

Dacă nu te-aș cunoaște mai bine aș crede că niciuna nu știe despre cealaltă și că eu totuși am aflat de toate. Ar fi o greșeală. Fiecare își folosește ochii, fiecare acceptă ce știe că poate duce și sigur niciuna dintre ele nu se uită la ochii tăi albaștri sau la mersul drept, elegant într-un fel impunător.
Întrebarea e, la ce te uiți tu de fapt? Sau nici măcar nu ai ajuns la partea asta?

Azi cineva m-a întrebat dacă toți oamenii clipesc la fel; n-am știut ce să răspund.

luni, 26 noiembrie 2012

Stop

Să te oprești. Este important să știi când și de ce. Dar în ce constă de fapt acest proces chinuitor și îndelungat? Sau poate mint. Unii pot opri orice numai clipind - într-o fracțiune de secundă iau totul de la capăt fără nicio urmă de regret. Și îi invidiez.
E ca atunci când într-o zi fierbinte de vară, bei apă și în timp ce înghiți picătură cu picătură privești cum cantitatea de apă devine din ce în ce mai puțină. Realizezi că trebuie să te oprești, dar îți este mult prea sete așa că sacrifici și ultimul strop numai pentru că pofta e uriașă.
Exact așa este și acum. Încep să mă satur de gustul aceleași ape pe care o beau toți. Și de reclamă. Clar de reclamă, de felul cum izvoarele acelea acaparează tot ecranul televizorului și nu fac decât să te vrăjească - e un fals, tot.
Aș spune că mi-am făcut-o cu mâna mea și da, e adevărat, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg - niciodată.
Totuși, în timp ce beau otrăvita apă, mă gândesc încă la sucul acela de portocale și la băiatul care l-a adus. Băiatul a murit - sucul de portocale este încă neatins.

duminică, 25 noiembrie 2012

Maybe that's just me

- Și dacă ar fi venit te-ai fi dus cu el oriunde?
- Nu, nu oriunde. Aș fi știut exact unde mergem.
- Ceața aia prin care vezi lucrurile e acolo ca să-ți spună ceva.
- E toamnă, aproape iarnă, ceața e ceva normal.
- Nu întotdeauna. Incertitudinea ta îi face pe alții mai puternici.
- Întotdeauna vor fi alții mai puternici.
- Vezi? Ignori realitate.
- Realitatea nu există, fiecare și-o construiește după cum vrea. Așa că, mă întreb, de ce să mă obosesc eu căutând-o când mai devreme sau mai târziu oricum mă va găsi ea?
- Și ce se va întâmpla când te va găsi? Știi, realitate nu iartă pe nimeni.
- Poate nici nu există o altă realitate. Dacă există numai cea pe care o vedem noi?
- Asta este imposibil copilă naivă. Mereu realitatea celorlalți o va afecta pe a noastră. Ușor devine când găsim acea jumătate a cărei realiate să se contopească încet dar sigur, cu a noastră. Știi copilă ce zic? Atunci trăim sentimentul acela de împăcare, știind că mai sunt și alții ca noi. Alții care trăiesc în aceleași culori.
- Culorile nu țin la nesfârșit, se schimbă odată cu timpul și cu oamenii care le privesc. Cineva mi-a spus odată că ele de fapt nu există, sunt doar iluzii.
- Iluziile sunt scuzele unora de a scăpa de adevăr. Atât. Copilă, amintește-ți când îți plăcea să controlezi.
- Ce? Culorile?
- Tot. Am cunoscut o persoană egoistă, rea, singură, pe care am încercat s-o schimb, dar nu așa. Ești extremistă copilă, nu-ți poți găsi echilibrul.
- Echilibrul e plictisitor. Sau l-aș putea numi o altă iluzie. Cine este cu adevărat echilibrat? Cine poate să spună exact cum va reacționa într-o situație - oricare? Poate cineva? Pentru că eu nu cred. Dar toți pot să aștepte până le vor spune alții ce s-ar fi întâmplat dacă...
- Și ce vei face?
- Nu știu.
- Nu vei avea răbdare, te cunosc prea bine ca să mă aștept la ceva responsabil din partea ta. Eu zic că te-ai aruncat prea repede copilă și că vei cădea de undeva de sus, în mijlocul junglei.
- Vom vedea bătrâne, realitatea ne contrazice de fiecare dată.
- Totuși, de unde ai fi știut unde mergeți?
- Toată lumea ar fi știut. Chiar și dumneata știi - în junglă, așa cum ai spus.

joi, 22 noiembrie 2012

It's over tonight

Tavanul este mult prea aproape, acum știu asta sigur. Parcă ar vrea să ne îngroape în luxul lor morbid, rece, scump. Nici măcar tapetul alb, decorat cu foiță de aur nu mă mai încântă. Aș putea da vina pe tablourile care n-au nicio legătură cu locul în sine, sau pe așternuturile umede, transpirate, care mi se lipesc de corp, dar adevărul e mult mai complicat decât simplele detalii ale decorului. Deși de multe ori... nu mai contează.
Aud apa oprindu-se și te urmăresc ieșind din baie înconjurat de un nor de abur. Mergi direct la șifonier, împingi ușile glisante și începi să-ți cauți o cravată. Am învățat să-ți anticipez mișcările, așa că oricât te-ai uita la cravata aceea grena, vei sfârși prin a ți-o ridica pe cea neagră de pe jos. Culorile închise mereu ajută schimbările drastice.
Prosopul albastru, moale, îți stă prins în jurul mijlocului și atât. Îți privesc gambele pe care se scurge apa încet și nu mi le pot imagina decât ieșind de sub un cearceaf alb, satinat. Mușchii îți sunt încordați. Te grăbești la întâlnirea ceea plictisitoare, cu oamenii aceeia fără viitor, fără perspectivă. Ca de fiecare dată, este ultima oră când îi vei mai vedea - până data viitoare. Știu că ai fi preferat căldura patului, chiar și umezeala așternuturilor în locul scaunelor incomode din piele ale mașinii, combinate cu un aer condiționat, înecăcios. Te face să te simți nevinovat ideea că nu ai de ales, iar mie, îmi place să te las să crezi că ai dreptate. Învârtindu-te prin cameră, îți pui ceasul la mână, îmbraci cămașa imaculată - care te prezintă drept cineva căruia îi pasă - și după ce pantalonii, sacoul și pantofii te transformă într-un cu totul altă persoană, te apleci și îți iei cravata neagă de lângă pat. Ridicând-o, faci un pas în spate și dai de scrumiera pe care ai lăsat-o acolo, de parcă nici n-ar fi existat vreodată. Înjuri și îți înnozi cravata în jurul gâtului.
După ce arunci o privire ceasului de la mână, îmi întâlnești privirea și zâmbești trist. Te așezi pe margine patului și mă săruți pe frunte, îndepărtându-mi șuvițele rebele ce-mi înrămează fața. Mereu mi-a plăcut parul tău negru, ochii tăi întunecați dar blânzi și parfumul pe care-l porți întotdeauna. Aș putea jura că-mi ești un fel de medicament neprescris, un fel de drog ușor care nu are nicio utilizare în lumea reală.
- Ne vedem mâine.
Te ridici încet, parcă sperând că nu am auzit, că nu voi reacționa. Și n-o fac. Îți zâmbesc și te las să ieși pe ușă cu ideea unei revederi într-un timp destul de scurt. Apoi, mă dau jos din pat și merg spre fereastră. Te urmăresc coborând scările și urcând în mașină, după care începi să vorbești la telefon și mașina pleacă în viteză cu familiarul scârțâit al roților.
Îmi plimb degetele pe draperia neagră, amintindu-mi că nicio culoare nu poate fi explicată și încep să cred că atracția este cea mai păcătoasă culoare în care pot fi pictați doi oameni.

Mâine este o zi importantă! LIBRIS ne pregătește surprize!

Perfecțiunea nu există, iar cu cât un lucru pare mai aproape de ea, cu atât este de fapt mai departe. Adevărul crud pe care l-am învățat zilele astea - motiv pentru care nici măcar nu am postat. 

Lăsând asta pentru că oricum voi vorbi mâine probabil despre acest subiect, LIBRĂRIA ONLINE LIBRIS, ne îndeamnă să ne bucurăm de Black Friday, ziua în care pe site-ul lor vor fi cele mai mari reduceri din an - așa vă notați-vă undeva, nu trebuie să ratați Black Friday!
Știu că e perioada tezelor și că toți sunteți obosiți și ocupați, dar ce poate fi mai relaxant decât cumpărăturile online, nu trebuie decât să analizezi produsele și să-ți imaginezi cât de happy vei fi când vor ajunge la tine acasă.

Și acum...


Nice day folks! :)

duminică, 18 noiembrie 2012

How did it get so late so soon?

Există momente și momente. Unele care suportă o oarecare amânare și unele care pur și simplu au timpul lor.

În situația de față „mai bine mai târziu decât niciodată” nu pare a fi decât o scuză jalnică - pare așa, pentru că exact asta este. Sunt lucruri în viață pe care dacă nu le faci în secunda în care trebuie, dacă nu ghicești exact momentul în care salteaua este sub tine, ca tu să poți sări, sunt șanse de 99% să te trezești îmbrățișând asfaltul. Din păcate da, există prea târziu și în aceste circumstanțe nu contează cât suflet pui, cât ești în stare să aștepți sau despre cine este vorba; trebuie doar să accepți că ai pierdut acea șansă, că orice ai face pe lume, oricât te-ai da peste cap ea a dispărut și nimic nu ți-o va mai putea aduce înapoi vreodată. Deci, acceptați - uitați.

sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Vanity, not love, has been my folly

Rochia albă îi atârnă incomod peste pietrele reci, nedemne de pașii ei. La fiecare pas, de sub muchia din față a rochiei, i se ivea câte un picior, pe rând - ambele murdare, ornate cu unghii a căror ojă neagră le depășește conturul parcă invizibil pentru pictorul în cauză.
Ochii îi sunt înconjurați de creion negru, și acesta aplicat într-un mod haotic, întins aici și acolo. 
Se clatină, înaintând într-un stil chinuit, călcând pe tot ce n-a putut păstra vreodată. Nu face decât să continuie.
Din când în când se mai ajută de gardul metalic, rece, care-o înconjoară. Îl atinge cu degetele-i albe și lungi ca pe cea mai fină mătase. Apoi se odihnește câteva secunde, după care începe iar să se plimbe, parcă pierdută într-o ceață toxică, ce-i macină oasele și-i consumă orice strop de vitalitate. 
Razele estompate ale Lunii îi construiesc o umbră vagă, ce mângâie pământul ca o fantomă ce-și caută marea dragoste. Însă, printre ideile ei confuze, răstălmăcite de fiecare zi ce trece, ea știe că dragostea nu există; că iluzia unui suflet care-ți aparține este o idee creată de cei ce vor să ne chinuie, să ne vadă distruși de adevărul nemilos al singurătății veșnice.
Încă un pas, încă un fior, încă o dovadă a vulnerabilității ce-i sugrumă speranța unui nou răsărit întâmpinat cu tălpile goale, în mijlocul pietrelor ascuțite. Dar deja a parcurs prea mult din acest drum al disperării pentru a se mai putea întoarce vreodată. Urmele i-au fost șterse de soarta neîngăduitoare, ce vrea s-o vadă parcurgându-și drumul cu demnitatea pe care a crezut întotdeauna c-o are - la care nu ar fi renunțat nici pentru sute de pietre ascuțite ce-i cioplesc tălpile.
Încă un pas, încă o tăietură adâncă, încă o dovadă a măreției orgoliului.

joi, 15 noiembrie 2012

Pe drum de Jack Kerouac

Mulțumesc Librăriei Online BookCity pentru că mi-a oferit Pe drum!

Unul dintre motivele de bază pentru care am vrut să citesc această carte a fost filmul care urma să apară și care a apărut între timp. De obicei, când știu că pot avea șansa să-mi plimb ochii asupra literelor, las vizionarea filmului ca o a doua prioritate - așa am făcut și acum, încă nu l-am văzut. Nu cunosc persoane care să mai fi citit acest roman, deci nu mi-a fost recomandat, n-am știu ce urmează să descopăr deschizând opera lui Kerouac din care a năvălit peste mine America anilor '50 împânzită de faimoasa generație beat.

Așa cum am aflat ulterior, Kerouac a fost transformat de către mass-media într-un purtător de cuvânt al generației beat - considerată o adunătură de huligani a căror viață este construită din amor, beție și droguri. Cum această combinație a unei vieți nebune presărată cu pericolele libertății nu putea să aducă nimic bun - în mare partea - lui Kerouac i s-a atribuit vina de schimbare în rău a unei generații; așa au început să apară dușmanii a căror cuvinte cântăreau greu pe-atunci.
Când și-a văzut creația devenită un produs, Kerouac a renunțat să-și mai împartă talentul cu cititorii săi, s-a oprit din scris și s-a îngropat în băutură și droguri - care i-au adus un sfârșit nu tocmai plăcut.

Pe urmă ne-am îmbrăcat și ne-am dus în cea mai mare viteză la New York să ne întâlnim cu fetele. Și-n timp ce treceam cu autobuzul prin straniul vid fosforescent al tunelului Lincoln, ședeam unul lângă celălalt făcând cu mâna și strigând și vociferând exaltați și mie îmi sărise o doagă, ca și lui Dean. Era pur și simplu un tânăr îmbătat de viață și, cu toate că era un escroc, îi înșela pe ceilalți doar pentru că era atât de dornic să trăiască și să se afle în preajma unor oameni care altfel nu l-ar fi băgat în seamă. Mă înșela și pe mine, o știam, iar el știa că eu știu, dar mie nu-mi păsa și ne înțelegeam bine, fără pisălogeală, fără răsfățuri. Aveam grijă unul de celălalt ca niște adevărați prieteni.

Drumul pe care am pășit alături de Sal și Dean mi-a cerut ceva răbdare. Odată deschisă acea parte a Americii, ea se răspândește în fiecare moleculă a lumii noastre. Și sincer, mi se pare că mulți ne-am putea regăsi aici. Adică cine nu și-a dorit vreodată să plece; să plece pur și simplu? Să lase totul în urmă și să-și înceapă propria aventură la care a visat de mult timp dar niciodată nu a avut curajul să plece cu adevărat.
Exact așa este Sal. Visează să devină scriitor și știe că o călătorie la întâmplare l-ar ajuta mult. I-ar mări sfera imaginației iar romanul său n-ar mai trebui să aștepte mult până să fie terminat.

Pe drum începe cu perspectiva lui Sal despre Dean. Acesta din urmă este văzut ca un erou al Americii, ca nucleul a tot ce se întâmpla. Coincidență sau nu, după ce Dean iese din închisoare merge împreună cu soția lui Marylou - cu care se ceartă ulterior - în New York. După o ceartă ce pare să-i despartă pe cei doi, Dean ajunge în Peterson, New Jersey, în casa lui Sal și al mătușii lui. Folosește drept scuză dorința de a învăța să scrie și să citească, iar așa ajunge să locuiască împreună cu aceștia ceva timp.

Dacă ar fi ceva cu care aș putea compara relația dintre Sal și Dean, ar fi un copil diabetic, ce vede în ciocolată sensul vieții, motivul pentru care Pământul de învârte. Chiar și știind că pornirea la drum cu un tip ca Dean nu va aduce cine știe ce lucruri sclipitoare, Sal nu face decât să riște, chiar dacă la un moment dat afirmă: cu apucatul de Dean, goneam prin lume fără a avea cât de cât răgaz să o văd.

Una peste asta, este un roman care se citește încet, cu grijă, analizând fiecare cuvânt. Chiar și așa, sunt puține șansa ca la final cititorul să tragă o concluzie. Totul pare o goană nebună a unor oameni care caută „lucrul acela” și locul unde ar putea simți că aparțin. Întrebarea e dacă răspunsurile acestor frământări există.

marți, 13 noiembrie 2012

Marina de Carlos Ruiz Zafon

Mulțumesc Librăriei Online Libris pentru că mi-a oferit Marina! Nu uitați de miile de cărți în limba engleză pe care le găsiți pe site-ul lor!

De-a lungul timpului am încetat să mai cred în puterea unei cărți de a-ți transmite fiori de groază. După ce am fost dezamăgită de nenumărate ori de Stephen King care se presupune că îți face nopți albe am zis gata, dacă romanele lui n-au putut - care sunt atât de lăudate și ridicate în slăvi - nici gând să poată cuvintele altui autor sau autoare. M-am înșelat.

Prima carte care m-a făcut să-mi dau seama de puterea cuvintelor și felul cum acționează subconștientul atunci când ochii mei se plimbă printre rândurile unui roman gotic, a fost clar Femeia în negru. Adevărul e că citeam din ea numai noaptea și a ajutat destul de mult și atmosfera. Nu mă așteptam ca Marina să mă aducă în același stadiu de groază, poate chiar mai ceva decât cel anterior. Eu o pot numi capodoperă.

Carlos Ruiz Zafon mi se pare un zeu al cuvintelor care împletește cu ajutorul lor un întuneric greu de suportat pentru mintea umană. Pur și simplu te leagă de paginile romanului său și te obligă să privești în continuare, fie că te înțeapă ochii, fie că ai altă treabă. Ești un simplu spectator vrăjit de firul poveștii, de ceața ce parcă te învăluie în timp ce dai pagină după pagină.

Marina are orice ți-ai putea dori de la o carte. Deși numărul de pagini este relativ mic, cuvintele se îmbină atât de frumos încât nu-ți dai seama când o termini. Nu o citești pe ca un roman subțire, o citești ca pe ceva personal, o scrisoare adresată ție, în care un adolescent, Oscar Drai, descrie în primele câteva pagini Barcelona văzută prin ochii unui tânăr vrăjit de frumusețile ce înconjoară internatul unde învăța. Așa cum afirmă chiar un profesor de-al său „această școală nu este un hotel, dar nici o închisoare” deci Oscar are micuțele lui escapade în care hoinărește printre deosebitele palate moderniste. În una din aceste ieșiri o întâlnește pe Marina, o fată îndrăzneață, ce vrea ca ajutată de Oscar să rezolve unul dintre misterele întunecate ale orașului.


În niciun caz nu este un roman polițist, nici nu se poate compara cu unul deși tot rezolvarea unui mister este miza. Chiar și fiind o istorisire gotică, construită într-o notă macabră, nu are acea răceală caracteristică. Din contră, literele sunt rotunjite, lipsite de colțurile amenințătoare, iar povestea de dragoste ce se înfiripă treptat nu face decât să-ți îmbrățișeze mintea și sufletul în timp ce faci turul Barcelonei anilor 1970, un loc sumbru, în care un fluture negru cu aripile desfăcute, împletește trecutul cu prezentul....



Mulțumesc încă o dată Librăriei Online Libris pentru Marina; excepțională carte!

Nu judeca o zi de luni după cum ți-a mers duminică

Pentru un om care deja își făcuse testamentul gândindu-se la ziua de azi, pot spune că stau destul de bine cu toate. Ieri, mi-am făcut așa un plan - în mare - care să cuprindă ce trebuie să fac azi. Parcă toate se adunaseră de făcut într-o singură zi de luni, care pe lângă că e început de săptămână ceea ce o face groaznică mai era și încărcată de diverse bălării.

Nu pot să-mi explic când a trecut ziua! Parcă acum câteva minute era dimineață și mă trezeam cu greu, înfruntam frigul, pentru a merge la o colegă care să-mi deschidă calea în Împărăția Matematicii - partea bună a fost filmul văzut după și anume Wrong Turn 4; nu mă voi sătura niciodată de filmele astea. Apoi, am fost întâmpinată ca de obicei de o clasă înghețată unde caloriferele nu sunt puse decât pentru a sprijini pereții - cum am mai spus - unde mi-am petrecut cinci ore din viață, pentru că la ultima oră ne-am mutat în încăperea la fel de înghețată care conține tehnologie și anume calculatoare - asta îmi amintește că mâine am de scris la „Azi am vrut să-ți spun că...”.

Cât despre minunata zi de marți care urmează, nu mă amenință nimic și din păcate, nu că i-aș dori răul acelui copil dar dacă asta înseamnă câteva ore libere în plus - asta e! Acum, pentru că sunt cetățean european și am drepturi, voi merge să citesc în patul meu călduț, alături de motanul meu negru și leneș. Cât despre Carlos Ruiz Zafon.. mare om, mare caracter!

duminică, 11 noiembrie 2012

Ți-am plătit-o! de Jane Fallon

Și într-un final, timpul mi-a permis să o termin - din păcate! Abia când m-am împrietenit cu James și începusem să-l apreciez, am ajuns la ultima pagină! Foarte urât din partea cărții să se termine tocmai acum! Zău!

Am mai spus ce părere mi-am format despre această carte, cât de genială este și cum așteptam de mult să citesc ceva asemănător. Ca orice carte din colecția CHIC ne servește cu un umor dulce, colocvial căruia i se adaugă câteva picături de dramă - deși am impresia că dramă este mult prea mult spus. Un lucru e sigur, Jane Fallon a știu cum să-și controleze personajele astfel încât fiecare să aibă o personalitate distinctă, iar la final, cum să le modeleze arătând schimbările prin care au trecut. Romanul tratează un subiect sensibil, des întâlnit, într-o manieră umoristică, făcând haz de necaz.

James, Stephanie și Finn formează familia perfectă - cel puțin în primele pagini - până când instinctul feminin îi spune lui Stephanie să umble puțin prin telefonul soțului. Mare îi este mirarea când găsește diferite mesaje semnate de o misterioasă „K.”. Această descoperire spontană întoarce totul pe dos!

Pentru că femeile sunt recunoscute ca niște ființe curioase din fire, Stephanie vrea să afle în primul rând cine este K. - femeia pentru care James ar renunța la viața lui fericită de familie. Ajungând să o sune pe această misterioasă ființă care i-a distrus mariajul, Stephanie o cunoaște pe Katie, o tipă drăguță, mereu optimistă, care-i răspunde la fiecare întrebare cu zâmbetul pe buze, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. 
Ca să sublinieze că bărbații sunt mereu de vină - muhahaha! - Jane Fallon pune toată tărășenia în spinarea lui James. Adică, zâmbetele lui Katie nu sunt unele prefăcute ale unei scorpii care se bucură pentru necazul altcuiva, din contră, atunci când află că James și Stephanie au o căsnicie minunată și nu sunt divorțați așa cum știa ea, că James locuiește cu familia, nu la niște prieteni cărora trebuie să le suporte certurile, atunci Katie se schimbă la 360 de grade.

Cele două ajung într-un final să se înțeleagă reciproc, Stephanie realizând că nu Katie e problema, pentru că și ea a fost o victimă aproape la fel de mare în toată povestea așa că din toate astea nu putea rezulta decât un plan genial de răzbunare! Numai că, așa cum se spune „pisica blândă zgârie rău” iar Katie și-a ascuțit ghearele puțin prea mult.

Nu intru în alte detalii pentru că deja am spus prea multe, așa că vă las numai că savurați umorul presărat cu picanterii ce construiesc o poveste.. demnă de CHIC!

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Proaspăt scoase din colet (13)

Hello folks!

Dacă tot mi-am amintit de această rubrică, m-am decis să profit de ea, nu? 
Azi tocmai ce-a sosit „Pe drum” de Jack Kerouac, carte ce mi-a fost oferită de noul sponsor al blogului BOOKCITY. Mulțumesc! 
Ea arată cam așa:


Abia aștept s-o citesc!!! ♥

Pe lângă asta, în sfârșit nu mai e așa de frig afară! În rest, revin mai târziu cu „Ți-am plătit-o!”. 

vineri, 9 noiembrie 2012

Friends

Se spune că sunt rari și necesari. Se spune că te cunosc mai bine decât ți-ai putea închipui vreodată. Se spune că vor fi întotdeauna lângă tine. Se spune că nu-i vei uita niciodată. Se spune că nu te judecă. Se spune că îți păstrează secretele ca pe propriile comori. Se spune că te acceptă. Se spune că nu te pot înlocui. Se spune că îți sunt ca o a doua familie. Se spun că plâng și râd cu tine. Se spune că au timp pentru fiecare detaliu din viața ta. Se spune că nu-ți cer nimic în schimb. Se spune că durează până îi găsești. Se spune că filmele cu ei sunt înduioșătoare. Se spune că ar renunța la multe dacă le-ai cere. Se spune că merită mai mult decât primesc. Se spune că știu de ce ai nevoie. Se spune că îți fac mereu cadouri cu semnificații deosebite. Se spune că telefonul mobil a fost inventat pentru ei. Se spune că vor găsi mereu ceva de spus. Se spune că vei râde întotdeauna cu ei. Se spune că...

Și totuși, se spune că ei nu mai există.

Live your truth

Poate fi considerată o libertate la care tânjesc majoritatea. O încălcare a regulilor care n-au fost scrise încă și o pierdere a rațiunii și așa întunecată.
Dar nu este. Completează un moment, atât. Acel moment în care umbli pe străzi pustii având impresia că totul îți aparține, că ai putea merge oriunde și întoarce oricând, că toate îți stau la dispoziție, că felinarele sunt aprinse numai ca tu să-ți vezi drumul, că omul acela cu palton negru este un înger care te conduce exact unde trebuie să mergi, nu un simplu om care merge în aceeași direcție. Fiecare clădire este de fapt doar o altă piesă importantă a zidului ce-ți apără cetatea, lăsându-te s-o descoperi în siguranță, dar singur.
Întunericul te orbește cu fiecare pas și simți cum te îneci cu fiecare cuvânt pe care l-ai avea de spus, dar nu ai cui. Pentru că ei nu mai sunt aici, au plecat de mult fiecare cu motivul lui, cu scuza lui, cu frica lui.
Străzile sunt ale tale, fiecare scară de bloc îți este refugiu, fiecare umbră de la colțul străzii ascunde persoane care te salută, amintindu-ți de anii când jucați fotbal în spatele blocului.
Și ai toate astea, un regat întreg, pe care să-l conduci singur, de care să te bucuri singur, să-l exploatezi singur, să-l distrugi singur. Așa se simte responsabilitatea, așa te macină puterea, pe care de fapt, nu ți-ai dorit-o niciodată.
Acum știi că omul cu palton negru este acolo ca să te păzească, dar nu are niciun fel de sentiment pentru tine, doar își face datoria. Observi cum cei care te salută din umbră nu se mișcă de fapt, pentru că sunt niște manechine amărâte din vitrinele întunecate ale magazinelor. Îți analizezi mersul și realizezi că știi exact unde mergi, că libertatea este numai o iluzie oferită celor slabi care nu ar accepta adevărul.
Ajungi la poarta neagră, lăcuită. Intri în curte parcă obligându-ți picioarele să înainteze și te întorci să privești în spate. Între tine și paltonul negru nu mai stă decât gardul și așa va fi până mânie când totul se va repeta, ca în fiecare zi. Stă cu spatele și nu îți adresează niciun cuvânt, știe că mai devreme sau mai târziu oboseala își va spune cuvântul, vei intra în casă și nu-l vei mai privi...

joi, 8 noiembrie 2012

Proaspăt scoase din colet (12)

Hello folks! 
Anna tocmai a realizat că „My precious” a fost o rubrică atât de ignorată încât a vrut s-o închidă, apoi Anna a realizat că nu are de ce să facă asta așa că a decis să îi reofere drepturile - pe sistemul „sunt rubrică europeană și am drepturi!”. :)
Azi am primit de la Librăria Online Libris o carte absolut genială pe care abia aștept s-o termin - am început-o când așteptam autobuzul.



În timp ce căutam câteva cadouri pentru ziua de azi și altele, nu m-am putut abține să nu-mi cumpăr și mie câte ceva, iar așa au ajuns în biblioteca mea:


„Iubitul virtual” de Kate Brian, care a ajuns la mine într-un mod ciudat (ca să zic așa...) deci mi-a intrat în cap ideea că trebuie s-o citesc pentru că trebuie.


„Nici moartă, nici măritată” de Maryjanice Davidson, care mereu m-a făcut curioasă când am zărit-o pe rafturi ca să descopăr azi că subiectul este legat de vampiri; eram WTF?! - în sensul bun.

Încă ceva, LA MULȚI ANI! dacă este ziua voastră azi și în special Sophiei, intitulată și Gabriela -  la mulți ani pisi! - care mi-a dat un tort foarte bun!
Atât. Pe mâine - sau pe mai târziu...! 

miercuri, 7 noiembrie 2012

Overdress

Jane Fallon se uită încruntată la mine pentru că i-am lăudat cartea în sus și-n jos și în ultimul timp nu fac decât s-o las închisă lângă mine, în pat. Abia aștept s-o termin și să v-o prezint, este chiar genială - după ce am început s-o citesc mi-am dat seama că întotdeauna am vrut să citesc o carte despre o astfel de situație - penibilă 0,1% dar amuzantă cât cuprinde și mai mult decât atât, acțiunea poate fi pusă în practică de oricine.

Partea bună a zilei de azi o constituie ziua de mâine. 

P.S. Unii oameni chiar nu pot fi salvați. Până la urmă dacă ei nu vor, cine suntem noi să îi obligăm?! Încă ceva, am o rugăminte către fufe în general: dacă se poate, folosiți-vă propriile haine - scorpia. :)

marți, 6 noiembrie 2012

It hurts.

Vreau să explodeze pereții, să te îngroape în durere, să îți regăsești suferința, să-ți uiți potrivnica soarta, să mori încet.
Pentru că sunt stăpână peste tot ce deții, am ultimul cuvânt ce-ți decide soarta, întorc clepsidra iar și iar...
Știu când se va sfârși timpul, ziua în care toți vom împietri și nu ne vom da seama. Disperarea ne va acapara atunci când vom rămâne fără aer, de tot.
Statui părăsite, reci, nefolositoare, care nu-și mai amintesc ce înseamnă „ultima dată”. Statui ce nu vor face decât să simtă ploaia ca pe o furnicătură dureroasă. Unii vor rămâne îmbrățișați pe vecie, alții așezați pe băncile parcului, în timp ce noi vom fi unul lângă altul meditând la ce ar fi putut să fie, dar n-a fost; tu sufocându-te încet. Parcă îți aud urletul din carapacea de piatră ce-ți este armură și-ți va fi de acum pentru că nu ai știut să te miști fără ea.
Nu după mult timp o privesc pe ea, înghețată, blestemată să suporte frigurile nemiloase ale urii, cum vine alergând la tine, strigându-te, știind că putrezești undeva în acea piatră diabolică, răzbunătoare. Țipă și te lovește în timp ce cristale înghețate îi curg pe obrajii albi, acoperind pământul de la picioarele tale, făcându-l tare, sigur. Încet, pământul o înghite arătându-i regulile lui, trecând-o prin chinurile singurătății, chinurile fricii.

Acum Pământul este plin de statui, oameni goliți de sentimente, sufocați cu adevărul crud de care s-au lovit în fiecare zi, învinețiți de regrete. Nu fac decât să putrezească mai mult cu fiecare zi ce trece, nu fac decât să se piardă. Printre ei mai suntem noi. Cele două statui ce vor schimba viitorul. La picioarele tale mereu vor fi cristalele ei, pe care eu nu voi putea călca niciodată, dar deasupra lor, îți vor apărea întotdeauna trei trandafiri, roșii, acoperiți de rouă. Dovada că am existat, te-am iubit, dar asta a fost cu mult timp în urmă...

luni, 5 noiembrie 2012

Subscriu: Nu știu ce am făcut aseară.

Ba mi se pare că e cald, ba că e frig; mi-aș lua o bluză pufoasă, dar parcă nici un tricou vesel nu mi-ar strica; m-aș încălța cu botinele, dar ieri, în timp ce făceam ordine+curățenie=love mi-am găsit o pereche de sandale cu platformă, perfecte pentru vară - dar, nu e vară, nu-i așa?

Azi mi s-a făcut dor de G. și de plimbarea noastră până la KFC sau turele făcute prin bibliotecă. Inevitabil mi-am amintit de Jurnalul lui Bridget Jones și mă bate gândul să-l împrumut iar - daaar prima dată am de terminat Ți-am plătit-o!. Doamne cât îmi place! Mă trezesc citind chiar și în serile în care mor de somn și n-aș face nimic altceva decât să lenevesc în fața televizorului, dar pur și simplu îmi place!

Ultima oră pe care o am azi va fi o provocare din toate punctele de vedere. Mă ascultă - sau așa ar trebui să se numească - și n-am nicio idee din ce dar nici nu mă stresez prea tare pentru asta, apoi va mai trebui să suport o oră (aceeași oră de care am vorbit mai înainte), de fapt 50 de minute lângă ceva ce nu mai există. Nu mă deranjează foarte tare, numai că, mă cunosc atât de bine încât știu că voi ajunge acasă îmbibată cu iluzii și tâmpenii peste tâmpenii care iau naștere numai în mintea mea nebună - care este întotdeauna pe fază în momentele astea.

Un film! Diseară! Am nevoie de un film bun, care să mă captiveze și să mă distragă de la orice s-ar întâmpla în acea ultimă oră. Aș citi, dar când e liniște, când încerc să mă concentrez mai tare, citesc, dar nu fac decât să-mi ascult gândurile, apoi dau pagina și realizez că n-am idee ce am citit. Odată cu gândul asta mi-am amintit ce jegoși sunt cei de la VOYO, n-am văzut oameni mai limitați, ca tot ProTv-ul de altfel.. - bine că mai există site-uri care nu s-au închis și sper să nu se închidă vreodată! Ca să pot să intru mai ușor diseară și să nu uit ce am spus că fac las link-ul aici: Cosmopolis.

În rest, abia aștept să treacă ziua. E ciudat cum oricât ți-ar plăcea 90% dintr-un lucru, acel 10% strică tot, dar absolut tot. Anyway, o zi frumoasă de luni să aveți! 

duminică, 4 noiembrie 2012

Unsafe

Și mă gândesc că am avut fiecare partea lui de vină, că ne-am schimbat fie că am vrut sau nu. 
Dar totuși, e greu să vezi cum unora le este atât de ușor să renunțe, cum pur și simplu nu le pasă pentru că au ceva mai bun de făcut.

Noaptea trecută mi-am dat seama că nu am mai scris de mult ceva ce aș vrea să-ți spun - nu că ar conta foarte mult pentru tine, dar am văzut persoane care citesc cu drag rubrica asta. E ciudat cât pot să conteze unele persoane pentru care noi nu însemnăm cine știe ce și cum toate par coincidențe, apoi nu, apoi iar da și așa ne zăpăcim complet.

Lăsând asta, mâine stau. Probabil te-ai prins că ceva nu e în regulă cu plecările mele dese și fără un scop anume, dar ne respingem, ăsta e adevărul - sau o iluzie rezultată din paranoia.

Concluzia, vom rămâne la fel. Două bufnițe ce nu se vor întâlni niciodată, ce nu-și vor vorbi, ce vor uita că s-au văzut vreodată, ce nu există decât separat.

vineri, 2 noiembrie 2012

Fairytale

Partea proastă e că basmele rămân într-un final doar basme, amintiri plăcute, dar numai amintiri.

joi, 1 noiembrie 2012

November rain

Nu puteam găsi un titlu mai potrivit pentru postarea de azi. Pe scurt.. încă plouă și încă îmi place. De obicei prefer ca singuraticele picături de apă și fie însoțite de o adevărată furtună, dar de data asta, mă împac și cu zgomotul constant, oarecum liniștitor, al ploii de noiembrie.

Rar mi se întâmplă să am o zi plină pe o vreme ca asta. Nu mă complic, fac strictul necesar și în rest mă abonez la căldura păturii, alături de un film, sau o carte. Poate a fost vina filmelor ce mi-au colorat noaptea într-un alb obositor, sau poate a fost numai așa, o chestie, dar azi am avut multă energie. Aș minți să spun că mi-a plăcut să mă plimb ore și ore prin frig și ploaie, dar în mare, a fost o zi reușită în care am făcut multe.

Printre acele multe se numără o plimbare la bibliotecă de unde mi-am achiziționat câteva cărți din colecția Chic - geniale de-a dreptul! - și trei ture prin librărie - pentru că una a mai rămas în tot centrul (!!!!!) - de unde mi-am făcut o idee despre lista cu cadouri pentru Crăciun - cu cadourile pe care le vreau eu, desigur. Ca să nu fiu egoistă, am mai aruncat un ochi și în vitrinele altor magazine, încercând să găsesc câteva cadouri care să nu fie ceva exagerat, dar să spună exact ce trebuie. Am și găsit, dar de la a vrea până la a face, mai e - iar când e vorba de mine, totul se întâmplă pe ultima sută de metri chiar dacă în fiecare an promit că nu voi mai face așa.

Cam atât. Cine știe, poate luna asta voi reuși să fac mai multe decât în octombrie în care am cam lenevit din toate punctele de vedere. Până atunci, merg să văd ce mai face Stephanie, care tocmai a aflat că soțul o înseală (Ți-am plătit-o de Jane Fallon). Și dacă tot am început cu așa un titlu, terminăm cu așa o melodie.