luni, 31 decembrie 2012

Goodbye 2012!

Gata și cu anul ăsta.
Mă uitam pe vechiul meu blog și încercam să fur câte ceva din ce am scris anul trecut în pragul revelionului. Ei bine, n-am reușit - lucrurile sunt pur și simplu mult prea diferite. Oamenii sunt diferiți, iar odată cu ei și lecțiile pe care le-am învățat în 2012. Aș putea începe să le enumăr dar știu că le voi uita cu timpul - știți cum e, o greșeală nu e bună dacă n-o repeți, iar dacă o repeți înseamnă că nu a fost o greșeală așa mare.

Mă uitam la horoscop și țin să anunț toate persoanele în zodia Rac, că vom avea un an interesant plin de lucruri bune - cel puțin așa ne mint astrele. Inițial am vrut ca mâine să am postarea cu „planurile pe 2013” dar dintr-o dată mi se pare o idee mai bună să le afișez azi (spun „afișez” pentru că, desigur, sunt poze). Chiar dacă nu mă bazez pe ce le transmit planetele celor înzestrați faptul că Racul va avea un an bun mă face mai optimistă așa că am multe de făcut în Noul An. Să-ncepem: 












































An Nou fericit tuturor!

duminică, 30 decembrie 2012

Happiness is a warm puppy.

E seară. Contrar orei târzii, de afară intră un miros plăcut de cafea. Amar și dulce, tare dar delicat. Încet, acaparează tot ce găsește, iar în câteva minute nu se mai simte nimic altceva. Ca un virus mortal, ca iubirea.

Tu, ținând cont de frigul din cameră, nu ești aici. Iar eu, știu că nici nu vei fi prea curând. Dacă ai fi fost, probabil ai fi stat în pat și te-ai fi uitat la televizor, apoi simțind frigul, te-ai fi ridicat cu grijă și ai fi pornit caloriferele. După care, ai fi rămas cu privirea la mine întrebându-te ce scriu și dacă tu ai vreo legătură cu subiectul. La fel ca întotdeauna, răspunsul ar fi fost afirmativ.

Adevărul e că lucrurile bune nu aduc decât dependență. Ce ar trebui să fac acum, când m-am obișnuit ca cineva să aibă grija de căldura camerei mele? Caloriferele nu dau aceeași căldură atunci când le pornesc eu și asta nu e vina mea, e vina absenței tale; sau poate e vina lor - le place să se joace cu noi. Chiar și așa, patul este făcut, e ordine, e prea multă liniște. Nu e nimeni care să-mi umble prin cărți, care să foșnească fiecare pagină aiurea, ca și cum ar avea de gând să citească acea carte la un moment dat, nu e nimeni aici.

Am renunțat la ideea de coincidență - complet - așa că, în ciuda a orice, am ales ceea ce am acum. Mirosul de cafea, camera goală și rece, patul făcut, liniștea apăsătoare și pe tine. Probabil ai spune că nu-ți ai locul în acea enumerare tocmai pentru că nu te afli printre celelalte lucruri și ai dreptate, dar cu timpul, vei înțelege de ce nu te-aș fi putut sări. Poate ciocolata caldă cu scorțișoară este de vină, sau parfumul înțepător pe care apropo, le-ai uitat în baie. Ideea e că, toate astea te obligă să fii în fiecare enumerare a mea - pentru totdeauna.

sâmbătă, 29 decembrie 2012

Means a little bit more

Ei doi pot rezolva totul într-o manieră cunoscută numai de substraturile sentimentelor prin care trec. Tu nu ești gura lor de aer curat, pentru că, până și aerul vine numai din interiorul acelui ghem de probleme, din lumea lor ascunsă pe care noi, observatorii primitivi, nu avem cum s-o înțelegem, nici măcar să o găsim pe una din hărțile prieteniei.

Un strop de respect pentru praful care s-a așezat pe trecut. Încă o picătură de răbdare pentru viitorul care v-a face curat, dar în ritmul lui. Poate și puțin praf de optimism care să unească stropul și picătura într-un amestec imposibil de transpus într-o rețetă universală. La sfârșit trebuie să ai câțiva saci umpluți cu timp, ca să fii sigur că totul o să iasă bine.

Ca totul să iasă bine, trebuie să fie numai doi. Este un drum special - numai pentru două persoane. Odată ce apare cineva în plus, întotdeauna va fi unul pe marginea drumului, împins dincolo de lumea ascunsă. Iar atunci când lumea ascunsă este părăsită de o jumătate, realitatea poate să intre și să strice tot - nimic nu o împiedică.
Apoi, drumul va rămâne pustiu, lumea ascunsă va dispărea, iar cei doi nu-și vor mai aminti nimic - dar mereu vor simți că au pierdut ceva ce trebuia să le aparțină de drept numai lor.

joi, 27 decembrie 2012

I know that's what people say - you'll get over it.



Tu crezi c-a fost iubire-adevărată...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie...
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut să fie
Noi nu vom ști-o poate niciodată...

A fost un vis trăit pe-un țărm de mare.
Un cântec trist adus din alte țări
De niște păsări albe - călătoare
Pe-albastrul răzvrătit al altor mări
Un cântec trist adus de marinarii
Sosiți din Boston,
Norfolk
Și New York,
Un cântec trist ce-l cântă-ades pescarii
Când pleacă-n larg și nu se mai întorc.
Și-a fost refrenul unei triolete
Cu care alt'dată un poet din Nord
Pe marginile albului fiord, 
Cerșea iubirea blondelor cochete...

A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată...
..............................................

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!

(Celei care pleacă de Ion Minulescu)

marți, 25 decembrie 2012

I will honour Christmas in my heart, and try to keep it all the year

- Crăciun fericit copilă!
- Crăciun fericit bătrâne!

- Deci, unde sunt cadourile Ella?
- Nu am avut nevoie de nimic anul ăsta, poate Moșul a știut asta fără să-i mai scriu o scrisoare. Ar fi ironic nu? Să-i scrii o scrisoare în care să nu-i ceri nimic.
- Dacă ai fii copilul meu, ți-aș spune că pentru a scrie acea scrisoare trebuie să crezi că cineva ți-o va citi, că cineva chiar este interesant de dorințele tale de Crăciun. Dar crezi tu atât de tare în magia acestei sărbători?
- Probabil că nu. Este un clișeu știi? Dar spre deosebire de altele - este mai plăcut să crezi în magia Crăciunului decât în existența unei jumătăți sau în viața de după moarte.
- Țin minte listele tale din fiecare an. Sunt imense! Ce s-a întâmplat anul ăsta?
- Nu știu; dar mi-am dat seama că orice aș cere pot să iau în orice altă perioadă a anului. Nu mă mai grăbesc. Vreau doar liniște și căldură - acum că nu mai ninge, vreau și zăpadă.
- Să-nțeleg că ai ajuns la partea în care lucrurile materiale nu mai contează așa tare?
- Poate. Adică privește în jur, apar lucruri noi în fiecare zi și este imposibil ca cineva să le aibă pe toate - iar acum că e vorba de mine, mie nu-mi plac majoritatea. Aștept ceva care să mă facă fericită. Să simt acea nerăbdare...
- Însă vorbim despre obiecte?
- Și nu numai. Știu că vrei să mă întrebi și de el. Am observat asta de când am intrat.
- Nu neapărat, dar acum că ai deschis subiectul, cred că ție ți-ar plăcea să-mi povestești ce face.
- Bine, o lăsăm cum spui tu. Însă, nu-ți pot satisface curiozitatea, nu am idee ce face și nici nu cred că aș vrea să am ocazia de a afla. E în lumea lui - de fapt, nici nu cred că a părăsit-o vreodată.
- Ella, așteaptă aici.
Se ridică de pe fotoliul lui grena și părăsește camera. Peste cinci minute de întoarce cu o punguță roșie, din carton, de pe care-mi zâmbesc două pisicuțe negre cu cornițe de ren.
- Pentru că Moș Crăciun nu uită pe nimeni.
- Ce conține?
- Liniște, căldură și zăpadă.
- Sper că nu ai pus căldura lângă zăpadă totuși...
- Sigur că nu.
Îi zâmbesc în timp ce trag cu ochiul în interiorul punguței. Cadoul este împachetat, va trebui să mai aștept.

- Crăciun fericit bătrâne!
- Crăciun fericit copilă!

luni, 24 decembrie 2012

Pentru voi

Pentru cei care mă citesc în fiecare zi. 
Pentru cei care au intrat pentru prima dată pe acest blog.
Pentru cei care s-au regăsit în rândurile scrise de mine.
Pentru cei care au vrut să mă cunoască mai departe de blog.
Pentru cei cărora nu le place cum și ce scriu, dar totuși intră pe aici.
Pentru cei care au avut o zi grea.
Pentru cei care au uitat ce înseamnă Crăciunul de fapt. 
Pentru cei care acum ascultă colinde în surdină.
Pentru cei care apreciază o carte bună. 
Pentru cei care știu că mâine va fi o zi magică indiferent ce se va întâmpla.
Pentru cei care iubesc, dar și pentru cei care vor să învețe s-o facă. 
Pentru cei care oferă a doua șansă, dar și pentru cei ce-o merită.

Pentru fiecare persoană care citește aceste rânduri, dar și pentru cei care mă vor citi în viitor, un Crăciun Fericit!


duminică, 23 decembrie 2012

Lista norilor de iarnă

Vacanță.

Filme.

Cărți.

Măști hidratante.

Fulare pufoase.

Brad. Globuri. Luminițe.

Cadouri.

Colinde.

Pisici.

Familie.

Prieteni.

Iubire.

joi, 20 decembrie 2012

Happy world ending day to you all!

Sfârșitul lumii este diferit pentru fiecare dintre noi. Pentru unii înseamnă un meteorit, pentru alții un vulcan buclucaș, sau o simplă pierdere a unei persoane dragi, un eșec în carieră, o mașină care te stropește, etc.

Nu cred că mâine vom muri, chiar dacă mi-a plăcut filmul ce poartă numele anului în care suntem, nu cred. În niciun caz din motive religioase sau alte țăcăneli, numai că așa cum nu cred că totul a apărut la o bătaie din palme exact la fel mă îndoiesc că vă dispărea prin aceeași metodă. Deși, trebuie să spun că apreciez afacerile făcute cu ajutorul acestei povești cum că totul se încheie mâine pentru că așa am interpretat noi niște scrieri ale unora care au fost atât de tari încât nu mai există. 

Mă uitam azi la știri (se întâmplă rar) și mă minunam de naivitatea unora. Adică pot înțelege că unii acceptă oarecum această teorie și zic „hai să iau cadourile de Crăciun după 21, ca să fiu sigur că am cui să i le dau”. Bine, o aiureală, dar minoră. De la asta până la a cheltui grămezi de bani pentru adăposturi și talismane care te feresc de sfârșitul lumii e cale lungă. Mai mult decât atât sunt sigură că unii care sunt ferm convinși că mâine se termină povestea se vor sinucide de frică. S-au sinucis ei când a murit M.J. nici acum n-o să le fie greu altora să încerce asta.

Dacă totuși aveți îndoieli, okay. Totuși, nu vă construiți un adăpost în pământ (acum că stau și mă gândesc, ăștia care și-au făcut scorburi în grădini, nu se gândesc că dacă tot vine sfârșitul lumii pământul se va crăpa și vor muri chiar mai repede?!). Revenind, puteți privi ziua de mâine ca pe o zi pe care s-o petreceți ca pe ultima zi din viața voastră. Dacă reușiți înseamnă că voi chiar credeți că veți muri, dacă nu, realizați că e o tâmpenie. ;)

P.S. HAPPY WORLD ENDING DAY TO YOU ALL! 

miercuri, 19 decembrie 2012

Lasă-mă să intru de John Ajvide Lindqvist

Mulțumesc Librăriei Online LIBRIS pentru că mi-a oferit Lasă-mă să intru! Nu uitați de miile de cărți în limba engleză pe care LIBRIS vi le pune la dispoziție!

După ce am început să cunosc lumea lui Lindoqvist mi-am dat seama că pentru o persoană care susține că e fan Jurnalele Vampirilor, ar fi trebuit să-mi dau seama după titlu în ce categorie intră acest roman. Pentru o persoană care nu a urmărit serialul mai sus menționat titlul se traduce așa: „Sunt un vampirel și nu pot să intru dacă nu mă inviți tu așa că, lasă-mă să intru”. Da, puțin umor - după o astfel de carte, care-ți zguduie liniștea, trebuie puțin umor.

Deci, avem așa, una bucată Oskar, un puști de doisprezece ani care primește bătăiță la școală de la unu de se crede el mare și tare. Să ziceam că asta nu ar fi ceva ieșit din comun deși mereu mi s-a părut ceva josnic să te iei de cineva care nu-ți este pe măsură. Însă, atunci când Oskar începe să se creadă un criminal și merge în pădure să înjunghie copacii, începi să te întrebi cât de normal este. După mica lui escapadă în care „a ucis” un copac, ziarele explodează. O crimă. Cineva a fost omorât fix în pădurea aceea și exact în intervalul de timp în care Oskar își imagina că își varsă nervii pe tipii care îl bat la școală. Ce rezultă din asta? Puteri paranormale (și-ar dori el..). Pentru vârsta lui crimele și lucrurile ce aparțin întunericului sunt interesante și numai bune de explorat - știți cum e, nu? - dar în timp ce-și cercetează puterile inexistente își întâlnește noua vecină. Acea vecină care seara, când totul este acoperit de zăpadă, când frigul îți îngheață oasele - ea stă într-un tricou roz cu mare lenjeritate. Acea vecină care nu a mai văzut niciodată un cub Rubik și care-și ține apartamentul într-o beznă continuă, sugerată de perdelele negre și geamurile mate.

Mai avem una bucată Eli - vecina cu tricou roz. Pe parcursul lecturii autorul ne lasă s-o percepem pe micuță (relativ) ca pe un monstru, sau ar trebui să-i spun monstru îndulcit, pentru că eu așa am văzut-o încă de la început. Prin replicile pe care le are ne ajută să-i vedem latura umană, cea care urăște ceea ce a devenit și felul în care supraviețuiește. Ușor ajunge să aibă sentimente care-i erau străine până atunci, să descopere lumea prin ochii altcuiva. Desigur, nu-mi place relația - dacă se poate numi așa - pe care o are cu colegul de apartament - dacă și el se poate numi așa - care-mi amintește destul de mult de operele lui Nabokov, în special de Lolita deși majoritatea scrierilor lui se învârt în cerc. Numai că spre deosebire de Nabokov, autorul romanului „Lasă-mă să intru” știe cum să... nu sară calul.

Cartea ne arată cum într-o suburbie a Stockholmului un monstru încearcă să fie cât mai uman posibil iar un puști normal se transformă încet într-un coșmar. Pentru că apare noțiunea de vampir ar putea fi considerat un roman fantasy dar nu este. Nu seamănă cu nimic altceva, nici cu Dracula a lui Bram Stoker nici cu altă serie gen Academia Vampirilor sau Vampirii din Morganville. Până în momentul de față mi se pare o lucrare unică, genială pe care niciun șoarece de bibliotecă n-ar trebui s-o rateze.

luni, 17 decembrie 2012

Don't cry because it's over, smile because it happened

- Informațiile circulă copilă, să vrei să le deții numai tu, mi se pare prostesc.
- Poate chiar este, dar după toate câte s-au întâmplat, el, bun sau rău, am vrut să rămână numai al meu.
- Ella, nu ți l-a luat nimeni. Chiar dacă ar trebui să-ți spun că de fapt el nu-ți aparține, merg pe drumul pe care l-am început și chiar sunt serios când afirma asta, nimeni.
- Mă aștept să spui acum ceva de genul „nu ți-l poate lua nimeni pentru că nu-l ai”. Și știi ce? Îmi amintesc că anul trecut, chiar în perioada asta, am scris ceva pe tema „ai ales ceva ce nu se poate pierde” tocmai pentru că nu deții acel lucru sau acea persoană. Probabil că aveam dreptate.
- Nu, nu am vrut să spun asta, deși este una din părerile mele. Numai că așa cum am menționat mai devreme, pornesc de la ideea că există ceva între voi, un sentiment care să merite toate aceste discuții interminabile. Cu toate datele astea, mi se pare că e ceva ce nu văd. Explică-mi.
- Nu-l cunosc și nu-mi aparține, ai dreptate, dar l-am vrut pentru mine. Nu în sensul de animal de companie, așa cum îmi spune privirea ta că te gândești, dar am vrut să-l descopăr eu. Iar acum, că știu cât de în urmă sunt cu toate, și cum alții deja știu fiecare amănunt care-l construiește, nu mai are niciun farmec. E ca mort. Și l-aș plânge dar nu pot.
- De ce nu? Copilă, câteodată am impresia că tot ce trebuie să faci e să te descarci și dramele astea sunt numai scuze ca să o poți face. Gândește-te, dacă vrei să-l descoperi, încă ai timp, mereu vei avea - dacă vrei. Fiecare îl știe în mod diferit, pot să pariez pe asta - așa îl poți cunoaște și tu. Va fi al tău pentru că tu îl vezi așa cum vrei tu, va avea exact personalitatea pe care vrei să i-o accepți, să i-o vezi.
- Dar el nu știe cine e.
- Cu toate astea tu vrei să afli cine e?
- Probabil.
- Atunci încearcă, află, n-ai nimic de pierdut.
- N-am cum, mi-a fost furat. Știu că e greu de înțeles, dar simt că nu mai are rost, că e ca un șervețel folosit, nimic nou, nimic care să merite.
- În cazul ăsta, acceptă treaba asta. O să mai fie și alții.
- Din păcate, sunt de acord cu tine bătrâne. Doar de data asta.

duminică, 16 decembrie 2012

Beautiful, Dirty, Rich

- Să-nțeleg că ați părăsit acea „un fel de autostradă” și ați ajuns pe un drum de țară?
- Mda, îmi țin picioarele sus pe chestia asta de care e prins volanul, probabil „bord” - și îmi fac unghiile, nu-mi pasă unde suntem.
- Sau nu știi.
- Sigur că știu - suntem în mișcare, nu pot să-ți spun un loc concret.
- El conduce?
- Te aștepți ca eu să conduc și să-mi fac și unghiile în timp ce vorbesc și cu tine?
- Nu mi-ai răspuns.
- Nu, nu conduce nimeni, cu atât mai puțin el.
- Dar ai spus că sunteți în mișcare.
- Poate ne-am oprit.
- Dacă m-aș lua după descrierile tale probabil că nu aș opri mașina în spatele celei negre, ce stă părăsită pe marginea drumului cu portierele deschise. De fapt, mai bine spus, ce pare părăsită. Pentru că, așa cum spune tradiția, trebuie să ne ajutăm între noi, m-am gândit că poate e vreo problemă așa că tocmai ce-am coborât din mașina mea și m-am îndreptat spre cealaltă. Așa cum ți-ai putut da seama, tot frigul iernii a invadat înăuntrul mașinii. Pentru câteva clipe am privit scaunele îmbrăcate în piele neagră și mi-am dat seama după marca mașinii, după felul în care arata interiorul și după drumul pe care este lăsată, că aparține unei persoane bogate. Vei spune probabil că drumul acela nu duce într-un singur loc, dar dragă Ella, este un singur loc în care se poate duce o mașină ca asta.
- Și de ce-mi spui mie toate astea?
- Fără un motiv anume. Doar așa. Dar știi ce, mă voi ghida după ceea ce mi-ai spus tu. Așa că, mă urc în mașină și o ignor pe bruneta care se ascunde. Ella, să știi că o văd. Că aș putea să-i spun să nu mai stea rezemată de roata din spate a mașinii și să vină cu mine - dar n-o fac. Îmi place să-i las pe oameni să se creadă bine ascunși chiar dacă fata este îmbrăcată într-un palton roșu care se vede perfect lângă mașina neagră și în zăpada albă. Dar nu e treaba mea, nu? Însă, dragă Ella, nu pot să nu mă gândesc la ziua în care mi-ai povestit că ți-ai luat un palton exact la fel, sau la discuția noastră în care îmi descriai mașina cu care veți merge voi doi undeva sau la bruneta care vorbea la telefon. Ciudat e însă Ella, că nu avea unghiile făcute, deci nu puteai să fii tu. Am sau n-am dreptate?
- Bine jucat bătrâne, dar trebuie să te întreb de ce bruneta îți urmărește mașina cu privirea? Și de ce îți vede stopurile aprinse? De ce te-ai oprit?
- Pentru că Ella, n-aș vrea să mori înghețată.
- Mulțumesc.