miercuri, 25 decembrie 2013

Christmas is doing a little something extra for someone.

- Crăciun fericit copilă!
- Crăciun fericit bătrâne!

- Încă un an fără o listă cu dorințe copilă?
Fotoliul este același, măsuța de cafea neschimbată, parfumul l-aș recunoaște dintr-o mie, numai ridurile fine din jurul ochilor sunt dovada trecerii timpului.
- Încă unul - și nu va fi ultimul. Nu mă înțelege greșit, dorințe există dar ceva lipsește. Parcă nu mai sunt cererile mele, sunt doar lucruri pe care m-aș fi așteptat să le cer în alte circumstanțe. 
- Mă bucur că preferințele în materie de ceaiuri nu s-au schimbat.
- Încă. 
- Mai știi ce făceai anul trecut pe vremea asta? Despre ce vorbeam?
- Normal. De fapt, nu e vorba numai despre subiectul de anul trecut pe vremea asta. E vorba de subiectul principal dintotdeauna, nu? Ei bine, poți sări liniștit partea asta. Totuși, îmi amintesc de cadourile de la tine: liniște, căldură și zăpadă - așezate foarte bine într-o punguță roșie cu pisici negre și cornițe de ren. În caz că ai vrut să-mi testezi memoria, sunt sigură că am trecut testul pentru că a fost unul dintre cele mai originale cadouri.
- Ce ai vrea să adaug anul acesta?
- Un curcubeu poate. 
Scutură câteva scame imaginare de pe brațul drept al fotoliului și privește covorul pierdut. După câteva secunde scoate din servieta neagră ce stătuse rezemată de piciorul lui, un pachet învelit în hârtie colorată cu brăduți. După formă e o carte. După intuiție sigur e o carte.
- Mulțumesc! Să-nțeleg că are poze?
- O să vezi, dar nu acum. E doar așa, ceva ce ți-aș dărui în alte circumstanțe. 
- Curajos bătrâne - ești sigur că nu o să facă decât să adune praful? De ce să riști când e vorba de cadouri?
- Pentru că am și eu pariurile mele cu timpul.
- Corect, uitasem cu cine vorbesc. Mi-ai lipsit!
- Speram să ajungem și la partea asta. 

- Crăciun fericit bătrâne!
- Crăciun fericit copilă!

Crăciun crăciunistic fericit să aveți!

duminică, 1 decembrie 2013

măgie

Nu știu ce mă scârbește mai tare: cuvintele sau motivul?! 
Să fim serioși, bate vântul și de data asta. Nu-mi spune că te-ai topit dintr-o dată pentru că te-ai uitat spre Soare timp de cinci secunde. Ăstea sunt aberații pure. Sunt curioasă cât de mult conștientizezi că te-a stricat cam 99%. Dacă te-ai vedea prin ochii unora ți-ai trage palme pentru că s-a ales praful de personalitatea ta. 

Câteodată e mai bine să alegi compotul de mere în locul budincii de ciocolată. Beneficii nenumărate. Cine s-ar fi gândit că ești așa ușor influențabil? Sunt de acord, nu gândești rău. De fapt, chiar m-am mirat - am avut impresia că nu m-am înșelat chiar atât de tare. Ideea e că treaba asta e numai un colț al fotografiei - un detaliu ușor de trecut cu vederea. Cum rămâne cu restul? Nu îți stă în gât realitatea? Nu ți se pare că stai prea drept în rând? Întrebarea finală e: dacă pe primul nu l-ai omorât tu și ți s-a fâlfâit toată ziua, acum s-au schimbat datele problemei și te simți vinovat?

sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Umbra vîntului de Carlos Ruiz Zafón

Cunoscuta librărie online, Libris, mi-a oferit și luna aceasta șansa de a citi o carte genială! Mulțumesc frumos! Nu uitați de miile de cărți în limba engleză pe care LIBRIS vi le pune la dispoziție.

Nu m-a surprins cu nimic momentul în care am realizată că țin în mâini o altă comoară gotică semnată de același dumnezeu al cuvintelor care și-a dezvăluit puterea de a subjuga încă din primele pagini ale romanului „Marina” - carte ce l-a așezat în mod remarcabil în fruntea listei mele cu autori preferați. 

Acțiunea se desfășoară în Barcelona anilor 1945-1955, unde un băiețel numit Daniel găsește una dintre cărțile lui Julián Carax despre ale căror opere aflăm că au fost și continuă să fie cumpărate sau furate de către un individ misterios, iar imediat după aceea arse. Daniel este fermecat de cuvintele autorului, hotărând să afle motivul pentru care cineva și-ar dori să distrugă munca acestui Julián Carax și în același timp să protejeze volumul care se află în posesia lui. 

Chiar și tradusă, Umbra vîntului, nu-și pierde nici măcar 0,001% din farmec. Descrierile sunt fabuloase iar cartea în totalitatea ei este atât de frumos scrisă încât ai vrea să rămâi captiv în lumea pe care ți-o construiește pentru cât mai mult timp. Carlos Ruiz Zafón nu-și folosește modestia atunci când scrie iar acest fapt devine evident la scurt timp după începerea unui roman ce-i aparține. Cuvintele îți intră ușor în suflet iar dacă te numeri printre cititorii înrăiți, iubitorii de cărți pentru care nu există leac, atunci îți garantez că vei citi această carte cu mult interes și în același timp regret pentru că fiecare pagină te aduce mai aproape de final. Plimbările prin „cimitirul cărților uitate” - inițial doar un nume abstract, de un mare angajament - te vor vrăji, răpindu-ți libertatea și convingându-te să-ți petreci cât mai mult timp în acest sanctuar care trage un semnal de alarmă privind viitorul literaturii și al cititorilor. De aceea, orice vizitator al acestui cimitir unde sunt salvate cărțile și ferite de pieire, trebuie să respecte ritualul: să aleagă o carte pe care s-o adopte și în acest fel ea nu va cunoaște moartea și va rămâne vie pentru totdeauna.

Umbra vîntului  ne servește cu mister, dragoste, suspans, comic, tragic și multe alte „cărămizi” care construiesc o operă de artă din care ies aburii unui talent incomensurabil. Este fascinant cum trecutul, prezentul și viitorul se transformă într-un creion al cărui singur scop este să divulge secrete, să evidențieze umbre și să accentueze incertitudinea și frica sădite printre rânduri de către un viitor ambiguu, greu de prevăzut, în care sufletul cărților este miza. 

Faptul că romanul a fost tradus în 40 de limbi și a fost publicat în 50 de țări, poate constitui incipitul unei liste pline cu motive pentru care rândurile lui Zafón merită parcurse. Totuși, dacă se mai găsesc încă motive de îndoială privind geniul autorului, să vedem ce susțin alții:

„Dacă ați crezut cumva că marele roman gotic a murit odată cu secolul al XIX-lea, Umbra vântului o să vă facă să vă răzgândiți. Un roman de primă mână, plin de capcane, de intrigi care se desfac unele din altele.” - Stephen King

„O aventură fantastică, un roman scris parcă de Jorge Luis Borges în stilul Numelui trandafirului. Zafón are grijă să dozeze iubirea, magicul, crimele și nebunia astfel încât să-l captiveze până și pe cititorul cel mai sceptic. Diabolic de bun!- Elle

Iar cuvintele mele preferate...

Umbra vântului este, în fond, o scrisoare de dragoste adresată literaturii și cititorilor la fel de pasionați de povești precum tânărul erou al cărții.” - Entertainment Weekly

joi, 14 noiembrie 2013

Sunt o criminală. Am omorât persoana care obișnuiam să fiu.

Spre mare a fost frumos. Concertul a meritat. Vila a avut un nume inspirat iar planele s-au jucat. Puteam să dormim pe plajă. Am privit răsăritul din cameră. Cu geamurile închise nu se auzeau valurile. A fost decizia ta și alegerea lor. Nu ai avut timp de chitară. Mâncarea nu a fost bună. Ciocolata s-a topit. Sucul se încălzise prea tare când am ajuns pe autostradă. Nu am avut timp. CD-ul cu muzică este încă în mapa albastră. Nu există decât trei poze: eu, tu și scena. Am uitat cântecelul. Ritmul oricum nu se mai potrivea. Ca desenele care nu au același farmec în original. Nu-mi pot adapta amintirile după schimbările din prezent, ar fi prea ușor. Scrisul a rămas ca atunci când așezasem caietul pe nisip. Dacă aș merge acum, aș scrie cu totul și cu totul altceva. Niciodată nu mi-a plăcut o Toyota mai mult decât atunci când am reușit să adorm într-un final. Niciodată nu m-ai enervat mai tare ca atunci când m-ai trezit. Am pierdut la table de două ori și am câștigat de patru. Tot ascultam melodia aia veselă și ciudată. Contrar a tot ceea ce știam, prețurile erau crescute. Limonada e mai bună aici. Universul era la locul lui. Cică existau șanse de mai rău atunci. Aveam timp, lumină și căldură. Era mai greu să schimbi culorile  - erau prea multe.

Acum mă uit la ea și văd aceeași poveste doar că pare prea târziu. Începutul a fost drăguț, apoi a aterizat monotonia și sila de prea mult bine venit de unde nu trebuie. Nu contează cât țopăie ea din an în Paște, nu e cel care trebuie. Timpul nu-l va transforma în cine vrea ea să fie pentru că lucrurile nu funcționează așa. Drama își face simțită lipsa iar asta se citește pe fața ei în fiecare zi. Acum este altceva – o goliciune tragică și amară. Totuși, se vor întâlni peste câteva luni. Probabil vor lucra împreună și totul se va repeta la infinit pentru că asta e regula de bază a iubirii, nu scapi. Adevărul e că de multe ori nici nu pare că ar vrea să scape. Sunt curioasă cum mai arată schițele ei și dacă își mai amintește de începuturi.

Între timp eu am intrat în echipa celor care susțin că în viața fiecăruia va exista o vară care să schimbe totul. Lucru regretabil pentru că până la apocalipsa de astă vară, totul se învârtea în jurul iernii. Oricum, nu m-am putut hotărî încă cine pe cine aleargă. Cert e că nimic nu se mai învârte în jurul nimănui și e prea multă liniște pentru perioada asta a anului. Mă gândeam, dacă în ziua spurcării a fost ziua ei atunci înțeleg de ce nu a mers. Iar odată cu gândul ăsta a venit curiozitatea. Curajoasă fată să te ducă acolo. Sigur a insistat. Sigur a aranjat în așa fel încât totul să fie gratis pentru că altfel nu existau șanse să mergi. Partea bună e că poți să numeri banii economisiți lângă covrigii cu sare și bonusul nemeritat de zăpăceală din pahar.

Dacă te-aș descrie amănunțit m-aș bucura că acum lucrurile sunt clare dar mi s-ar rupe sufletul pentru mine. Sau doar mi s-ar rupe. Nu mă pot decide la ora asta. Așa cum nu știu ce era mai avantajos, să stau și să aștept sau să n-am pe cine aștepta? Nici măcar tipul care îmi răvășea mințile anul trecut nu mai face scamatorii fabuloase. Poate doar jandarmii care vin câteodată sau pompierii de luni (care probabil nu erau pompieri dar erau ceva asemănător). Partea proastă e că pasiunile astea nu țin mult, sunt ca țigările; scurte, iar până la următoarea simți că mori.

În finalul oricărei explicații, mă oftic că nu știu momentul exact. Ca atunci când am realizat că eu urăsc să merg la mare și că de mic copil plângeam pe drum spre ea. Am nevoie de data exactă! Cum să știi câte sâmbete să numeri, ce pomană să faci, când nu știi ziua? Putea fi miercurea trecută dar la fel de bine putea fi și marți după salut. E vina horoscopului că nu spune lucrurile clar și ai impresia că știi când de fapt n-ai nici cea mai mică idee. Venus nu a jucat corect de data asta. Pe lângă faptul că a introdus în joc alți doi pioni fără niciun rost și conform niciunei reguli existente, a omorât regele cu sânge rece. Jocul s-a încheiat și nimeni nu a desemnat niciun câștigător. Deci care a fost rostul? Doar turele cu nebunul? De care apropo, mi s-a făcut dor. Treizeci de ani sau nu, a spus că nu ar trebui să mă bazez pe experiențele altora și a avut dreptate! Poate el are dreptate în legătură cu fantomele și aș putea să ignor aroganța cât timp îmi recapăt sucul de portocale și o plimbare care să se termine cu o amendă. Ce-aș mai râde!


Am ales calea ușoară: în loc să iau ce-mi aparține am renunțat. Ți-am lăsat-o ție numai ca să ies mai repede din noroi. Nu spun că dacă am pierdut ceva înseamnă că nu-mi trebuia, pentru că aș fi ipocrită și n-am timp de asta. Îmi trebuia al naibii de mult! Însă, dacă sunt aici înseamnă că se poate și fără. Or fi șanse ca lucrurile stricate să se atragă și de aici deznodământul. 

joi, 7 noiembrie 2013

that place is empty, like the hole that was left in me

Exact cum era și cu diviziunea aia celulară. În timp a crescut, apoi s-a împărțit în două. Nu am idee unde s-au dus cele două părți dar nu sunt unde ar trebui. Știu asta la fel de bine cum știu că am găsit cartea perfectă numai datorită celor două cuvinte magice - și al naibii de scumpe. Probabil autoarea are dreptate, sunetul motorului trebuie să fie ceva magic, sunt șanse ca magia să intre în preț sau nu. 

Măcar eu să am timp să dorm că integralele se rezolvă și singure. Iar dacă nu, le împărțim în două și pe ele - o parte într-o joi și următoarea într-o miercuri. Aș râde să împart suspansul cu tine, sincer. Apoi, n-am mai fost amândoi îmbrăcați în praf de cretă de mult timp; singura diferență a fost că data trecută mi-ai purtat noroc iar azi doar ai lungit repriza. 

Cică luna asta ești pus sub lupă. Nu-mi convine. Nu-mi place. Nu-mi trebuie detalii, n-am ce face cu ele. Și totuși nu pot ignora perioada în care a apărut și cel care oferă real. Iar m-ar apuca râsul să mi se demonstreze că am citit stelele pe dos. Parcă l-aș întreba câte ceva despre motivele lui, am impresia că își amintește totul diferit. Plus că a întârziat două zile, iar tu ai fost punctual așa cum a promis Venus. Păcat că nu se întâmplă orice ar trebui să se întâmple mai repede. Am obosit să cobor mereu aceleași scări cu aceeași concluzie dar totuși să aleg drumul care ocolește sperând orbește - așa cum promit în fiecare dimineață că nu voi mai face. Am obosit să asist la refacerea care nu mai vine și să încerc să unesc piese care nu se mai potrivesc. Cu ce rost? 

Era să uit, nu cred că li se pare; ele zic că azi ne-am completat foarte bine. Adevărat. Eu am scris, tu ai șters.

luni, 4 noiembrie 2013

„Spune-i mă.”

Îmi dau seama că tac prea mult pentru că aud prea multe.

Pentru ea:
In viata de cuplu a Racului se deschide o etapa importanta: Venus va sta in casa relatiilor Racului timp de patru luni, de la 5 noiembrie 2013 pana la 5 martie 2014.

Pentru el:

In paralel, insa, pe 5 noiembrie 2013 Venus, planeta iubirii, incepe un joc interesant in casa muncii L., joc care se va prelungi pana in martie 2014. Configuratia poate avea mai multe semnificatii. Una dintre ele leaga dragostea de munca si se poate traduce prin nasterea unei povesti de amor cu un coleg / o colega


vineri, 25 octombrie 2013

Uită de lume, de sentimente, de suflete pereche

Nu știu dacă momentele subiectului și-au meritat finalul. Cu greu mă abțin să nu mai arunc puțină ceață peste rezultate - până la urmă, există primitive identice, testul de ieri a demonstrat-o. 

Poate nu a fost totul chiar un fiasco. Trandafirii sunt încă frumoși iar eu pot scrie liste întregi cu sfaturi pe care n-am de gând să le uit prea curând. Ideea asta cu „follow your heart” e o bălărie. Alegeți o excursie cu mintea, este mult mai constructivă. Și evident, nu întrebați inima de minte sau mintea de inimă pentru că fiecare o va denigra pe cealaltă. E o afacere. 

Și singura parte care mă deranjează cu adevărat e că mă oprisem pentru că îmi era frică. Uitasem că de fapt, nu-mi construisem turnul cu un motiv concret - de exemplu să mă închid în el și să pictez tot ce mă înconjura. Din fericire mi-am amintit. Sunt cuvintele mele, vor fi amintirile mele și voi regreta dacă nu le voi scrie la timp. Deci fac o pauză de la construirea regretelor pentru mai târziu și scriu pentru că e universul meu. 

Premiul nu a fost niciodată refacerea personală sau recuperarea timpului ci realizarea momentelor și selectarea lor. Un filtru, nu un burete - foarte important. De exemplu, momentul când descoperi că totul s-a terminat într-o zi frumoasă de toamnă, când știi ideile principale dar nu poți să le explici, când ai terminat de scris conținutul cărții dar nu te poți decide în legătură cu titlul, când nu găsești motive pentru care vechi prieteni se transformă în actuali inamici, când încerci să fii subtil în convorbirile cu destinul dar nu reușești, când iubești și pierzi, sau când uiți toate astea și îl vezi la fereastra primului etaj știind că dacă ar fi vorba de un film, te-ai opri și te-ai întoarce. Însă, semnele de exclamare vin după clipa în care știi mai mult decât singur că nu se va schimba niciodată, indiferent de circumstanțe. Iar pe lângă asta, când două lumi sunt atât de diferite nu pot fi contopite numai de dragul artei. 

Nu retrag nimic, nici vorbă de modificări oricât de mici. Așa că, pentru sufletul meu,...

Dragă individ nemuritor și rece,

În primul rând, nu ești un secret, ești doar un răspuns care nu a fost cerut de nimeni. Mi-ar plăcea să știu în ce măsură ai înțelege totul. Apoi, cred că zilele ar fi mai complete dacă aș afla și eu motivele pentru care... tot. 

În al doilea rând, știu că am mai anunțat sfârșitul după care l-am transformat într-o continuare, dar de data asta, ura a câștigat teren serios. Nici să vreau și nu m-aș mai putea întoarce, iar asta, după cum citeam într-o carte care în final m-a dezamăgit și distrus la fel ca tine, este o problemă. Crede-mă, dacă aveam un talent atunci ăsta era, să te facă să arăți bine. Nu se mai poate. Ești șters, banal și gri. Zâmbetul tău apare mult prea des acum ca să mai fie special. Ochii au început să fie căprui, obișnuiți. Mâinile sunt ale ei deci ies din discuție. Curul nu mai este la fel de bun. Vocea mă zgârie pe creieri. Glumele sunt răsuflate. Tu nu mai ești centrul universului din simplul motiv că nu erai prin apropiere când s-au construit noile granițe. 


știi-tu-cine.

Revenind. Parcă abia acum s-a terminat vara și îmi rulează în fața ochilor fiecare zi petrecută în doliu după tine. Pierdere de timp. Chiar și așa, altfel nu aveam cum - pot înțelege asta. Dacă în viitor o să se inventeze telecomenzi pentru oameni, cu care să putem opri sentimentele când și pentru cât timp vrem noi, atunci o să simt adevărata gelozie. Între timp, nu poți să treci peste decât lovindu-te de toate și trecând de/prin ele - cu orice sens vreți voi. Ca atunci când înveți să mergi pe tocuri mergând pe ele - alte variante nu s-au inventat încă. Deci nu, dacă te omoară ceva, așteaptă să mori și apoi vezi tu cum te descurci. Fără agitație, vine și timpul când se termină. 

Nu pot să dau vina pe Bacovia cu care ar trebui să-mi petrec timpul acum, dar poate mi-a șoptit și el câteva cuvinte. Nu te mai las să mă întuneci. S-a votat! Te urăsc. Ești condamnat la o enumerare de blesteme, zilnice. HA! Am trecut peste! Cea care contează sunt eu. :)

miercuri, 23 octombrie 2013

I don't need this life but I need somebody to die for

Două avioane pline de oameni care nu aveau nicio idee ce se întâmplă chiar sub ei. Zburau pe cerul meu, pe ce avea să devină mai târziu laitmotivul zilei. O parte fugeau, o parte se întorceau de unde au fugit, iar noi ne desenam rutina așteptând un colac de salvare. Semnalul S.O.S. nu a fost lansat chiar în zori, dar mai bine mai târziu decât niciodată. 

Și mă gândesc dacă nu erau acele două ore, dacă nu plecam, dacă alegeam alt moment pierdeam dovada. Nici măcar eu n-aș putea să așez ceața asupra ei, ceea ce e bine. 

Iar azi ce? Niște căști și un dosar colorat? Cromatica nu se potrivea deloc cu obiectul vestimentar așezat lângă! Noroc cu scorpia care te-a scăpat de albastru - pentru artă. Știi, acum că relațiile s-au schimbat s-ar putea să încep să mă simt vinovată pentru alintul oferit cu trei ani în urmă. Totuși, mă bazez pe faptul că schimbarea nu s-a produs decât temporar. 

Cum spunea A. ieri: „Dragostea asta e ca plecatul din pantă: dacă o lălăi prea mult îți moare motorul și primești cinci puncte penalizare!” - absolut genial. Deci, ca să fiu în concordanță cu ideea, ieri mi s-a oprit motorul și sper că nu în pantă. Iar azi, am primit și cele cinci puncte ce s-au lăsat așteptate - neimportante de altfel. Probabil, dacă motorul era încă viu, aș fi lăsat punctele lângă celelalte adunate de-a lungul timpului și aș fi încercat iar. Dar în situația asta, nu poți să faci mămăligă fără mălai, corect? Asta ca să fie cuvintele pe gustul tău. Aș spune a ce sună, dar am căutat azi numele locului pe toate plăcuțele din punctul A în punctul B și nu am găsit nimic, deci cred că mi se pare. 
(a)normală.

marți, 22 octombrie 2013

Jurnalul unui adolescent timid de Stephen Chbosky

Cunoscuta librărie online, Libris, mi-a oferit și luna aceasta șansa se a citi o carte genială! Mulțumesc frumos! Nu uitați de miile de cărți în limba engleză pe care LIBRIS vi le pune la dispoziție.

Inițial aveam de gând să citesc această carte cu răbdare, alături de o cană de ceai. Dar, fiindcă destăinuirile lui Charlie, adolescentul nostru, ne sunt prezentate sub forma unor scrisori trimise unui prieten imaginar în care el are o enormă încredere, paginile zboară ignorând limitele temporale. 

Pentru fiecare, să fii adolescent înseamnă altceva dar mai devreme sau mai târziu, concluzia universală la care se ajunge este că adolescența reprenzintă perioada cea mai sensibilă - cel puțin eu așa cred. Părerile sunt împărțite atunci când vine vorba de personalitatea lui Charlie și de reacțiile lui ce denotă de cele mai mult ori o emotivitate exagerată. Poate doar m-a prins pe mine într-un moment gri ce s-a transformat ușor în alb, dar îmi place să cred că Stephen Chbosky nu a avut ca scop abandonarea noastră într-o dramă a unui adolescent oarecare, din contră. Atunci când alegi să devii prizonierul cărții, ai puterea de a alege și prin asta de a te autocunoaște. Poți în aceeași măsură să-ți focalizezi interesul pe tristețe, pe eticheta de „ciudat”, pe exagerări (care pentru unii sunt totuși o realitate) sau te poți baza pe final și schimba culorile în care pictezi idile principale. 

Nu am găsit încă motive să numesc „Jurnalul unui adolescent timid” o simplă carte ce ne spune o poveste. Este mult mai mult decât atât. Nu sunt o fană a realității și îmi plac finalurile fericite dar după nenumărate repetări ale veseliei de final, farmecul a dispărut treptat și am început să caut ceva diferit. Cuvintele lui Chbosky au fost primele care au reușit să-mi îmbine ambele cerințe și să-mi lărgească așteptările iar apoi să nu mă lase dezamăgită.

Îmi este dificil să explic sentimentele ce ți le oferă lecturarea astei cărți pentru că ele depind de concepțiile fiecărui individ în parte. Chiar și așa, este un test psihologic inteligent! Împrumutând sfatul profesorului de engleză al lui Charlie, când citiți nu trebuie să fiți un burete ci un filtru. Așa că, eu garantez că vă veți regăsi printre rânduri și că pățaniile adolescentului pot fi exact îmbrățișarea de care aveți nevoie. 

Concluzia mea este construită numai din laude și vă provoc să intrați în sufletul lui Charlie și, chiar dacă pentru o perioadă scurtă de timp, să fiți prietenul în care are o încredere nemărginită! 

marți, 15 octombrie 2013

Cel mai bun sfat


„De ce nu-i spui?”

Say hello to goodbye, cause it's gone forever
No more try, you and I
Not now, not ever.


Pentru că știe și el. Pentru că timpul meu este limitat în timp ce el aspiră la nemurire. Pentru că nu ne sincronizăm atunci când trebuie. Pentru că mâine va pleca iar eu voi rămâne. Pentru că cică noi, adunați, suntem egali cu eternitatea iar asta ne-ar distruge - deja e obositor. Pentru că n-am fost așa cum sunt acum atunci când mi-ar fi trebuit cuvintele la mine. Pentru că s-ar putea ca eu să fiu elevul de anul ăsta. Pentru că, alegându-mă pe mine va muri singur, așa cum îi e frică. Pentru că acum știu și eu.

And even though the tears will dry
I can't completely disconnect
Couldn't make the compromise
We didn't have a safety net.

duminică, 13 octombrie 2013

Suad - Arsă de vie





Cartea asta dovedește că nu are importanță la ce te aștepți, rândurile îți vor frânge sufletul și te vei simți revoltat. Nu contează cât crezi că poți suporta, limitele îți vor fi testate cu fiecare pagină întoarsă. S-ar putea să ai impresia câteodată că realitatea e diferită numai pentru că duritatea cu care este povestit totul nu ți se pare firească. Da, e posibil să te îndoiești dar apropiindu-te de final realizezi că realitatea este mult mai sălbatică decât orice îți spune această carte-document.

Nu pot să folosesc cuvinte mari pentru că știind conținutul, nu le găsesc pe cele potrivite. Chiar și așa, știu că este o carte bună, care merită citită pentru că am renunțat la cititul mecanic. Am abandonat ideea: „citesc tot ce-mi pică-n mână”. În concluzie, dacă am citit-o, dacă i-am oferit timpul meu și dacă ultimele pagini nu le-am parcurs în grabă atunci o recomand.

Ești pregătit? Nici măcar. 

Sistemul dă o mare eroare.

De parcă mi-ar fi plăcut întotdeauna și nu s-ar fi schimbat nimic. Poate de-asta ar fi trebuit să aleg diferit. Să rămân la crinii mei, la florile de liliac și la tot ce știai tu că aș alege. 

Tot schimbai melodiile fără să știi ce spuneau de fapt. Fugi de orice te-ar lega de o discuție neterminată. Ți-e frică de finalul deja inevitabil și te ascunzi după dor și iubire. Norocul tău că ele te ascund destul de bine iar eu am înțeles că așa uiți tu mai ușor. E bine. E normal. E exact ce mă așteptam să faci după săptămâni bune. Totuși, câteodată răscolești prea multe, prea mult. Atunci te întorci la schimbatul melodiilor și camuflezi subiectul cum știi mai bine. Ar putea fi talentul tău principal dacă nu le-aș cunoaște pe restul. 

Cortina se va ridica într-o zi, crede-mă. Iar atunci mă vei urî pentru că ai pierdut timpul încercând să prinzi stele căzătoare. Vei realiza că șansele au fost mici încă de la început, că din toate a ieșit ceva bun de povestit peste ani, că timpul va transforma începutul într-un subiect tabu, iar continuarea și finalul în aburi toxici. Chiar și așa, poartă-te de parcă ai fi avut de ales. Nu-i lăsa să știe cât ți-a luat să treci cu adevărat de ultima pagină. Nu-mi spune nici mie. Ignoră timpul - oricum trece. 

Nu alerga. Nu așa funcționează. Trebuie să aștepți până se deblochează toate și te poți mișca la fel ca înainte. Nu încerca să faci ceva doar pentru că așa obișnuiai. O să simți ura și mai tare. Lasă-le pe toate să se întoarcă la tine și acceptă-le doar pe cele de care ai nevoie. Fă curățenie în tot ce poți face. Renunță la umbrelă și amintește-ți doar pe timpul zilei, cum era. 

Ieși din grup. Ideile te vor părăsi și nu vei mai crede în nimic mult timp. Apoi, când te vei întâlni cu vechi convingeri le vei ocoli știind că sunt doar fundături. Cică asta ajută la ceva, dar nu știu să-ți explic la ce. N-am ajuns așa departe. Ideea e să nu negi. Da, timpul ucide mai mult decât speranțe și nu ajută la vindecări - sunt doar devieri de la drum. Ca trandafirii mei - preferințe trecătoare. 

Încă ceva; continuă să adaugi scorțișoară.

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Meriți primitivă?

Cel mai greu e să gândești simplu, să ignori paranoia și să accepți că de multe ori răspunsurile pot fi evidente - nu e mereu o capcană. Asta trebuie să învățăm noi anul ăsta și sincer, simplu, e cel mai complicat. 

E amuzant oarecum. O hârtiuță care pentru oricine altcineva poate fi bună de aruncat, sau bună (foarte bună!) pentru făcut bărcuțe, a ajuns aproape de capitolul înrămare. Abia aștept s-o pierd și s-o găsesc după ceva mai mult timp și să-mi amintesc vrute și nevrute (da, știu cum sună).

Oricum, meriți primitivă. Simplu sau complicat, prezența este nelipsită și imposibil de ignorat așa că, cine mai stă să analizeze detalii?! N-are rost și nici sfârșit. E timpul meu și nu-l voi pierde gândindu-mă la ce o să fie după. Cică acceptarea e următoarea cea mai grea parte (după gândirea simplă), dar și după ce treci de ea, merită. Asta e ideea, că orice s-ar întâmpla vei rămâne tot în vârful listelor și dorința pentru fiecare stea căzătoare, revelion. suflat în lumânări. Iar toată treaba seamănă cu nisipurile mișcătoare; cu cât te agiți mai mult cu atât mai tare te scufunzi. Așa că abandonul zbaterii nu este o crimă, din contră.

Dacă experiența de azi m-a învățat ceva atunci asta e: mai bine să iubești unul și bine, decât cu miile și atunci când tragi linie să-ți dai seama că n-ai simțit nimic de fapt. O să mai fie ore de sport, sandwich-uri și pauze liniștite. Ca să nu mai zic de orele în laborator, prietenii cu gura mare și întoarcerile la colega din spate. Până la urmă, sau o să fie foarte bine, sau o să fie foarte rău. Dar ambele variante au aceeași conzluzie: oricum ar fi, a meritat.

P.S. plouă.să.dinozauri.cu.

miercuri, 2 octombrie 2013

Ți-ar lipsi adevărul

Nu sunt sigură dacă a fost vina pantalonilor dar posteriorul tău nu a mai arătat atât de bine ca anul trecut. E adevărat că îmi amintesc mai multe despre cântecele și lira lui Eminescu dar atenția distributivă și-a făcut treaba cât a trebuit. Parcă scriam despre tine și cum sufletul înrobit ar vrea să meargă într-o vacanță la mare și nu poate. Punctele bonus au venit atunci când realitatea a demonstrat că nu ești pus pe niciun piedestal ca tipa cu priviri misterioase din operă. 

Mâinile, ochii și zâmbetul au cam lipsit până acum iar globul meu de cristal mă anunță că nu-și vor face apariția prea curând din simplul motiv că s-a mai dus vremea lor. Sincer, are cine să te privească din umbră de data asta. De ce să te pun eu să faci imposibilul când sunt conștientă că ești în lumea ta, așezat comod fără intenția de a te ridica prea curând. 

Și cică G. e personajul negativ. Fals (de cele mai multe ori). A luptat el pentru ce a vrut? S-a răzbunat el pe mobilă când a fost foarte aproape de pierdere? Da. Ce ne spune asta? Că ar trebui să furi niște meserie. 

P.S. Poate sunt eu nebună (trezitul de dimineață are efectul ăsta supra mea) dar mi se pare mie sau încerci s-o faci să zâmbească pentru a te iubi? Pentru că, dacă asta îți e intenția, ideea era să fie mai puțină distanță între tine și subiect. Nu subestima puterea unui comentariu aiurea-amuzant spus de aproape. 

duminică, 29 septembrie 2013

Revoluție

Numai de dragul orgoliului meu nu am vrut să las ziua asta să treacă fără să scriu ceva, oricât de alambicat. Nu pot încă să-mi explic într-un mod clar ce a avut atât de special această zi, dar parcă munții s-au mai mutat câțiva centimetri spre lumină. Parcă și zăpada de pe vârful lor a început să sclipească diferit. Parcă azi a fost bine.

Trebuie să țin minte că din această clipă au început să-mi placă trandafirii. Ei și nimic altceva. Până și iubitele flori de liliac mă lasă rece în momentul ăsta. Toată ziua m-am gândit că sunt șanse să fi tâmpit cu totul, dar trandafirii chiar sunt frumoși. E ciudat - de parcă nu i-am mai văzut niciodată până acum.

Trecând peste, acum că septembrie o să se termine, vă rog să mă treziți când va începe vara lui 2014. Până atunci, mâine este încă luni. Ceea ce anul ăsta este de bine. Ore drăguțe. Mai bine spus, ziua de joi a anului trecut s-a transformat în ziua de luni a acestui an. Și am descoperit că nu-mi pare rău. Până acum nu exista lucru mai tragic ca începutul de săptămână, iar acum parcă situația a devenit comică. Iar dacă și mâine plouă toată ziua - ca azi -, va trebui să aleg între a-mi chinui picioarele cu balerinii prin apă și frig, sau a-mi sacrifica botinele - la fel de roșii precum trandafirii din imagine. N-am idee. Nu-mi pasă. Mâine e luni și mă voi trezi fără stres. Mâine e luni și n-am niciun fel de grijă că ceva nu va merge bine. Mâine e luni și sper să ajung la ciocolata caldă promisă. Mâine e luni și sper să retrăiesc o zi de joi trecută. 

Pe scurt, mâine băgăm iar cuțitul pentru șase ore; după care așteptăm și așteptăm.

vineri, 27 septembrie 2013

Cu o parte din inima care nu mai bate

- Explică-mi.
- N-am cum! Încerc! Încerc de două săptămâni să leg niște amărâte de cuvinte și să spun ceva dar nu reușesc. Nu pentru tine sau pentru el. Numai pentru mine, ca să-mi demonstrez că mai pot scrie despre asta, sau scrie în general. Câte se pot duce în atât de puțin timp?! Iar dacă nu există cuvinte cum de în mintea mea rulează mereu unele destul de potrivite, iar apoi, când să le folosesc timpul se oprește, mintea-mi e ștearsă și apoi se apasă play de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat?! Și se mai întreabă de ce dorm atât. Să fim serioși, ce altceva să faci când nu poți face nimic? Iar partea proastă e că nimic nu s-a schimbat. Cantitatea de ceață este aceeași. Nu am momente și momente. Nu se face întuneric după care apare o luminiță. Nici gând. E mereu la fel. Și nimic în lume nu mă poate distrage. Nici măcar prezența lui. E aceeași dezamăgire, ură și chin toate amestecate bine cu ceva ce nu vreau să pronunț. Nu pot să sufăr! Nici măcar atât! Sunt blocată! Nu mă pot întoarce la nimic, nu pot recupera ce a mai rămas. Nu pot să mai cred în nimic și pentru asta îl urăsc cel mai tare! N-am reușit să rămân undeva la mijloc, sunt în extreme tot timpul. Ce eram până în august, dar ce sunt acum. Nu există! Nu se poate! Vreau să fiu iar la început! Să mă bucur, să zâmbesc prostește și să cred că se poate. Nu contează când, dar că se poate. Pentru că dacă eu nu cred, cum să mă aștept la alții? Dar îmi este mai mult decât imposibil. Vreau să simt ceva. Orice! Se spune că te vei simți mai bine cu timpul dar e complet fals. Cu timpul nu mai ai lacrimi dar în rest, nu se modifică prea multe. Dureros de puține de fapt. Mă oftic pentru că prin el mi-am descoperit limitele universului și nu-mi doream așa ceva vreodată. La ce bun? La nimic, îți spun eu. Iar ieri, mi-am amintit de vorbele lui M. cum că „ocaziile ca asta nu se mai întorc”. Și știu că are dreptate. Și știu că degeaba aștept săptămâna viitoare pentru că o să se aleagă praful și de noua teorie. Poate nu am așteptat destul să se vindece... tot. Poate m-am grăbit numai ca să mă consolez cu gândul că sunt mai puternică de atât și că nu s-a terminat lumea. Dar jur că nu mă așteptam să doară atât. Nici măcar nu credeam în așa ceva. Mi se păreau exagerări, aberații. Îmi dădeam ochii peste cap atunci când alții erau în situații asemănătoare, iar acum nu știu cum să-mi explic propria situație pentru că ascultându-mă mi se face silă și milă. Ca să nu mai spun de nervi. Mda. Un fleac, m-a ciuruit. 

duminică, 22 septembrie 2013

Te-aș iubi

Certitudine: nu există cuvinte pentru asta.

De făcut în clasa a 12-a (obligatoriu):
  • amintește-ți că a preferat-o pe ea
  • nu contează cât de mare e tentația, nu te uita niciodată fix la el
  • fără presupuneri
  • consolează-te cu gândul că mai rău de atât nu se poate, că mai rău de atât nu o să te doară, că mai rău de atât nimeni și nimic nu te va distruge.
  • speră că toată povestea te va face mai puternică
  • urăște-l în fiecare zi câte puțin
  • deja e prea târziu 
  • conștientizează că s-a terminat și trebuie să pui singură punct
  • bagă-ți picioarele în tot de înseamnă trei ani de atenție la detalii
  • învață să fii tristă și de față cu alții 
  • prințul pe cal alb, nu e el
  • de fapt, prințul pe cal alb nu există 
  • privește dinafară; oricum n-ar merge
  • nu-i pasă, există dovezi
  • nu contează cât simți tu, nimic nu se va schimba vreodată
  • am menționat că e prea târziu deja?
  • crezi că...? cred că ți se pare
  • găsește altul 
  • renunță la ideea că poți aprecia ceea ce ai cât timp nu ai ceea ce vrei; e complet fals, dar schimbă ceea ce vrei.
  • plângi mult și mult și mult pentru că poți 
  • renunță
  • renunță 
  • renunță
  • renunță
P.S. am obosit.

joi, 19 septembrie 2013

Te caut printre stele

Sunt curioasă cum o mai duce mărțișorul pe vremea asta, afară, încă spânzurat în cel mai apropiat pom.

marți, 17 septembrie 2013

Cât de mult te-am tot iubit

Și nu contează cum interpretez eu drumul. Sau dacă tu ești într-o fază mai avansată în drama ta și pașii grăbiți care de obicei nu sunt stilul tău, ar putea fi numai dorința de a ieși la suprafață. Adevărul e că îmi pasă, dar nu e treaba mea. Scufundare plăcută. De data asta, clar nu mi se mai pare.

duminică, 15 septembrie 2013

Colț de suflet

Făcând ordine printre emoțiile pentru ziua de luni, sertarele cu fotografii pierdute, cuferele pline de parfum și gențile decolorate, am ajuns la concluzia că dorul o să fie mereu mai puternic la început de an școlar. Și nu mă pot abține să-mi imaginez pe unde o fi ajuns brățara roz pentru care am oprit petrecerea acum câțiva ani. Sau dacă avem aceleași amintiri.

Piesele de teatru sunt plăcute numai pentru unii. Cum rămâne cu cei pe care greu îi faci să simtă nostalgia - acră ce-i drept. Dar există dovezi că îți place limonada. Poate n-ar fi chiar o cauză pierdută dar n-ar fi departe. 

Și apoi, cu relațiile e mereu aceeași poveste. Când te întorci de unde singur ai plecat nu mai găsești ce ai lăsat. Pentru că timpul nu se oprește și oamenii nu te așteaptă, așa cum nici tu nu-i aștepți.

Noroc că odată la o sută de ani se găsesc părți bune ale monotoniei. Oricât de mult aș trage eu de motive, tot nu mi se pare fabulos și ar trebui să fie ceva diferit, colorat, exploziv. Să dăm vina pe oricine dar nu pe noi. Să facem și anul ăsta tot la fel, apoi să ne continuăm tangoul în altă parte.

Hai că și tu o să pleci.

sâmbătă, 14 septembrie 2013

Mâine nu o să-mi treacă

Și sunt momente în care aș fi preferat să nu mă cunoști așa de bine tocmai pentru a-ți schimba deciziile. N-aș putea să te condamn pentru că locul tău era ocupat oricum, dar mi-ar da o satisfacție uriașă să pot da vina pe tine. Nu e vorba de iubire, să nu amestecăm borcanele. E numai orgoliu pur. Faptul că tu ai fost ținta cea mai apropiată nu semnifică ceva abstract, doar întâmplarea, bat-o vina!

Propunerea mea, știu. N-ar trebui să-mi retrag cuvintele atât de repede și brusc. Probabil ai anticipat și asta dar nu te-ai mai obosit să construiești alt plan cusut cu ață albă. 

Și până la urmă, oamenii nu se schimbă. Nu complet, nu definitiv, nu atât timp cât amintirile sunt la ordinea zilei. Și cine ar alege partea bună? Să fim serioși, dreptatea stă departe de noi zilele astea. Așa că furia caracteristică weekend-urilor dinainte începutului ciuruirii nu ajută. Iar faptul că eu n-aș mișca un deget ca să-ți arăt unde sunt de fapt diferențele vine la pachet cu indiferența.

Întrebarea este de ce nu ai plecat până acum? Ți-am trântit ușile de atâtea ori încât vecinii tăi mă urăsc. Le-aș povesti despre cum tropăielile lor ne distrugeau nouă micul dejun dar nu mai am timp. Sau mai corect spus, nu mai vreau să-mi fac timp. Dar tu îți vei face. Pentru fiecare zi pe care ți-o amintești vei pierde o alta. Iar peste mult timp, când vei crede că s-a terminat o să le iei de la început.

Partea proastă pentru următoarea o să fie lipsa boxerilor negri. Fără scorțișoară în ciocolata caldă. Fără dedicații în școli de arte. Fără zile de miercuri. Fără răbdare și dependență. Categoric fără adevăr și povești pe care sunt sigură că le vei îngropa destul de adânc. Și apoi, unde te vei mai regăsi? Ideea asta poți s-o regândești, să nu furăm fericirea oamenilor, doar să le dăruim din tristețea noastră. Corect? 

...să iubești.

Nu știu detaliile dar apelând la vechi convingeri, consider că nu mai sunt importante acum. Dacă nu știi să faci limonadă cât lămâile sunt bune, degeaba te gândești după ce au putrezit cât de gustoase ar fi fost. 

Să iubești pentru că lăsând diferențele uriașe de gusturi, până și muzica pe care o asculți are mesajul ăsta deseori. 

Să iubești pentru că zodia ta asta știe să facă. Nu contează cât sau câte. 

Să iubești ca să nu uiți.

Să iubești pentru a-ți exersa loviturile.

Să iubești ca să poți spune că ai făcut-o.

Să iubești pentru a gusta din despărțire.

Să iubești pentru a-i învăța pe ceilalți că moartea poate veni în mai multe feluri.

Să iubești pentru că poți.

Să iubești atât cât poți și mult mai mult.

Să iubești până simți că explodezi de la prea multă iubire.

Să iubești pentru că ești iubit.

Să iubești ca să simți, să mori, să plângi, să suferi, să mănânci disperare de trei ori pe zi, să arzi, să renunți la viitor, să te împiedici de tine și de tot ce-ai făcut greșit în viață, să recunoști copilul inocent mort cu mult timp în urmă, să aduci flori știind că ele oricum se ofilesc, să repeți totul până pui punct, să îți dorești mereu același lucru și totuși să alegi mereu ceva cu totul diferit, să te răzbuni, să înveți că nu-ți trebuie un suflet pereche, să ai motive pentru a pierde nopți singur în pat, să te trezești cu ochii umflați și roșii, să renunți la tot ce credeai că-ți trebuie și să alergi spre tot ce ai nevoie, să renunți la bani, să minți, să trăiești fără lumină, să te strivească realitate, să accepți că singur ai venit și singur vei pleca, să crezi în clișee, să găsești tipa ideală, să le zâmbești străinilor, să te săruți oricând și oricât dorești, să dansezi fără muzică, etc. Să iubești.

Să iubești fără motiv, dar să ai sute de motive nu mai iubești.

vineri, 13 septembrie 2013

Și plâng și sper și rabd și-ți cer...

Citisem undeva că cea mai bună terapie e o serie lungă de înjurături zbierate. Desigur, mai e și partea cu prietenii care sunt cei mai buni terapeuți dar mi se pare mult mai eficientă prima variantă - dacă ați încercat știți despre  ce vorbesc. 

Aș pleca dar aș rămâne. Veșnica problemă existențială. Dacă nu a fost decât o zi proastă? Și dacă e doar una din deciziile permanente luate din cauza sentimentelor temporare, ce mă fac? Mă întorc? Unde? De fapt nici nu știu pe cine întreb, cui îi cer și cine mă aude. Și nici nu-mi pasă pentru că așa cum mi s-a demonstrat de sute și mii de ori, să auzi e una, să asculți e alta. Nu cred că aș pleca neapărat dintr-un motiv greșit. Atunci când n-ai motive să rămâi nu mai e nevoie să cauți unele pentru a pleca. Câte se pot schimba într-un an? Multe. Dar la sfârșitul lor tot impresia de monotonie și întoarcere de unde ai plecat intervine. Deci mai mare deranjul. 

Revenisem zilele trecute la subiectul „23” și urletele nu mai conteneau. Până la urmă fiecare își face propriile alegeri și mie personal mi se pare destul timp. Destulă tinerețe. Câți o să mai fie atunci acolo ca să oprească mersul lucrurilor? Nu știu, dar îi pot numi și acum pe cei care nu vor fi. Iar lista, Dumnezeu știe că e al naibii de scurtă și aerisită. Și pe cine pot da vina? Steaua potrivnică a apus, iar sorții și-au luat vacanță de treizeci și cinci de zile. Cel puțin oficial vorbind. Resuscitările nu dau rezultate la fel de remarcabile ca în filme. Știu pentru că am fost acolo și tot ce-am văzut au fost artificii aurii, care s-au liniștit într-un timp mult prea scurt. Apoi liniștea s-a lăsat peste tot Universul și așa a rămas până în ziua de azi. Iar dacă nici eu nu mă mai pot bucura de răul altuia înseamnă că ceva grav s-a întâmplat. Sau poate mă bazez prea tare pe tăiatul răului de la rădăcină și altă variantă nu-mi aduce satisfacții prea mari. Însă, nu există rezolvare pentru capitolul ăsta. Dar până la subiectul „23” am timp să mă răzgândesc și să te omor cu dorul. Poate chiar cu o zi înainte ca să mă pot bucura în liniște și râde melafic. 

Dacă aș putea să-ți lipsesc pe fața aia inexpresivă o singură mască pe care s-o porți veșnic n-aș putea alege. Iar unul din planurile pentru ultimul an de liceu constă în renunțarea la măștile tale, făcute de mine. Zi după zi. Nimeni nu se grăbește când știe că n-are unde, corect? Nici măcar nu o să mai întreb „de ce?”. Doar o să-mi fac un carnețel imaginar pe care să tot tai calități și să adaug defecte. Și sunt hotărâtă să se întâmple așa. Iar dacă peste două zile o să încep iar să călăresc unicorni o să-mi trag două palme și o să-mi amintesc că tu nu mai crezi oricum. „Mai bine mai târziu decât niciodată” e decât o altă bălărie scoasă din context ca să pară o chestie inteligentă. Dacă vorba asta ar fi fost un elev, era cel care și la o sută de ani încă era la adunarea cu doi. Cam atât de adevărate sunt cuvintele respective. 

Parte din plan: „A se renunța la: sau, poate, aștept, mâine, există, niciodată, pentru totdeauna, singurul, adevărat, încredere, dorință, înțelegere, basme, bălării, căutări, ieri, etc. A se reevalua cuvintele: nu, acum, pierdere, șansă, iubire, merit, iertare, sfârșit, profit, alegere, etc. ” - evident fără regrete sau promisiuni, pentru nimeni și nimic. Nici nu mai știu dacă regretul are un semnal specific sau cum îți dai seama dacă îl ai și îl ignori sau pur și simplu lipsește. Poate doar am obosit. Numai pe mine mă obosesc mai mult vacanțele decât lipsa lor? (tot continui cu întrebări către nimeni, așa cum continui să folosesc rimel chiar dacă urăsc să-l șterg după, riscând să-mi scot ochii timp de.. o tonă de timp, numai pentru că demachiantul nu își face treaba ca în reclamă)

Dacă războiul ăsta s-ar numi într-un fel, atunci cuvântul potrivit ar fi „fugă”. Încă nu știu dacă scopul fugărește mijloacele sau invers, dacă scopul fuge către mijloace sperând să le distrugă sau invers, dacă s-a prezentat cineva la luptă. După cum bate vântul, cred totuși că rândurile soldaților nu sunt complete. De nicio parte.

Și eram sigură că dacă îi dau jucăria mea o să mi-o strice! Puteam să jur.

marți, 10 septembrie 2013

Îți fur duhul din căști.

Închid ochii și pornesc melodia din curiozitate. După câteva minute bune aud aceleași cuvinte iar de fiecare dată când se repetă parcă se mai ridică o perdea și lasă mai multă lumină să intre. Acum că lumina a început să mă deranjeze, încep să cred că ți-a fost frică de lozul necâștigător din plic. Și probabil ai uitat că viața nu e lungă, renunțând la șansa ta și aruncând lozul pur și simplu.

Pot să le număr pe cele care au plâns. Nu-mi trebuie decât o lalea - neagră să fie, ca să-mi răsfăț orgoliul. Și tot o să-mi rămână petale în plus, iar ție, dacă folosești același joc, mereu ți-ar rămâne o petală care să fie așezată între plus infinit și minus infinit. Sau, cea mai convenabilă situație pentru tine, ar fi să continui cu un punct și să sfârșești cu o virgulă. Așa s-ar putea să-ți găsești liniștea prin sfidarea logicii. Pentru că tot a venit vorba, sufletele pereche sunt oricum o pierdere de timp, așa că pentru asta îi poți mulțumi - în caz că nu ești prins între nu și da, din nou. 

Orgoliul e ca o ciocolată fină, care curge elegant într-o fântână plină de păgânul desert. Poți naviga liniștit pentru că nu vei găsi valuri, totul se menține. Sunt șanse ca toate limitele de care nu vei putea trece să-ți afecteze psihicul, și să simți o durere îngrozitoare în ceafă, constant. Nu știu de ce o să-ți amintească dar voi afla când ajungi la mal. Totuși îți pot garanta că așa o să se întâmple.

Norocul tău că nu știi cum se plutește prin depresie și că n-ai gustat din propria mizerie mintală. Sincer, sper să ajungi și la partea asta. Chiar dacă sufletele pereche ar trebui să-și dorească numai binele reciproc, celălalt noroc al tău este că ele nu există iar ura mea nu putea fi mai fericită găsindu-și o nouă țintă. 

miercuri, 4 septembrie 2013

Cui îi pasă? E toamnă.

- Peste câte pagini trebuie să mai treci?
- Nu destule, dar stai liniștit o să ajung și la partea în care te ascult și reîmprumut cartea cu început promițător. 

Acum, nu știu dacă a fost ceva din ținuta lui, parfumul ceaiului sau doar imposibilitatea de a-mi încălzi mâinile, dar dintr-o dată lucrurile au fost mai clare. Încă de la început intenția mea nu a fost decât să construiesc un paradox - pentru care s-a dovedit că nu mai am timp. De obicei natura era mai blândă și aștepta până când ne obișnuiam cu ideea schimbării dar se pare că de data asta și-a ieșit din fire și nu vrea să mai aștepte după noi. Partea proastă e că nu-mi pot găsi mânușile - fără degete ce-i drept, dar bune! - și cred că e mâna karmei.

- Crezi că e tristă? 
- Măi, nu vreau să sar direct la concluzii dar din ce spune ea, așa se pare.
- Dar ție nu-ți pasă oricum.
- Normal că nu. Pe listă, înaintea lor, sunt multe liniuțe care așteaptă să le acord atenție.

Și când am spus asta nu am simțit că mint sau că vreau să schimb subiectul. Doar că așa e. Normal, sunt totuși uimită câte lucruri au devenit mai importante cu timpul. Dar cine sunt eu să mă plâng că omul negru n-a venit?! Din partea mea poate să lipsească atât cât îi dorește suflețelul. Iar dacă ea e încă tristă, pot să accept asta ca un bonus. Totuși nu pot să mă abțin și să nu mă întreb: oare lui chiar îi place că ea pune totul pe perete atât de ușor? Nu a auzit cum rufele se spală în familie? 

Totuși, M. nu pare să renunțe la ideea lui cum că nici măcar ciocolata nu se topește atât de repede, dar apoi, vin eu cu încheierea conversației: depinde la câte grade este pusă! - și Dumnezeu știe că nu vorbesc prostii. Poate unii nu au nevoie să călătorească în Italia, India și Indonezia ca să se regăsească. Așa cum spunea și Richard din Texas, oriunde am merge bagajul de probleme ne așteaptă mereu la ușă atunci când ne întoarcem, întrebarea e dacă-l vom lua cu noi înapoi, sau nu. Iar știindu-mă pe mine, l-aș lua dar aș uita alte lucruri care n-ar trebui uitate. Unii sunt mai norocoși, se vindecă mergând la bibliotecă spre exemplu, sau apucându-se de o carte care să le arate că viața altora e mai grea decât a lor, sau spărgând niște bani pe nenumărate haine care nu vor fi îmbrăcate niciodată.

Adevărul e că cel mai rău îmi pare de melodii care nu mai sunt ca la început. Parcă sună altfel și zgârie orice moment în care sunt pornite. Da, aș putea face un alt playlist numit „există viață după depresie” - chiar dacă „depresie” este mult spus - dar nu mai simt nevoia. Poate muzica a devenit din momentul respectiv ceva de care să mă folosesc numai când dau de tristețe și regret să spun că nu suntem împreună la bine și la rău. Până la urmă, în cele mai multe cazuri, omul este construit să se folosească de ce are nevoie după care să uite și să-și restabilească nevoile. Un update nu strică.

marți, 3 septembrie 2013

Adevărul trebuie știut mereu și rostit din când în când

Unii iubesc mult, alții iubesc multe. Atât și nimic mai mult de adăugat la ținuta impecabilă, evantaiul colorat și evident, rujul roșu. Cu acea atitudine de cuceritoare a lumii și înconjurată de un parfum scump, dar ieftin încearcă să stea dreaptă pe una din băncile banale, mult sub nivelul pretențiilor ei. Fiecare pereche de porumbei care trece prin fața ei se compune din tipul care se uită insistent și tipa care și-ar dori ca privirile să poate omorî. 

Ceea ce nu știe nimeni este că aripile i-au fost legate de prea mult timp, iar acum, când a scăpat de sub sechestru, nu mai știe cum să le folosească. Și oricum, îmi amintește de câinele care se întoarce în final tot la stăpânul care-l bate, pentru că îi dă mâncare bună. Parcă în unele zile și-ar pune o lesă nesilită de nimeni și s-ar întoarce de unde a plecat, numai să vadă ce-ar fi diferit de data asta. Dacă într-adevăr experiențele de până acum au învățat-o să muște, sau din contră, îi e dor de un scheunat autentic. Sunt sigură că visează întâmplări după întâmplări și că aude pașii apăsați și cheia răsucindu-se în ușă, așa cum se răsucește ea în pat.

Mă chemase ca să-i împrumut câteva cărți. E interesată de viețile altor personaje care par să fi trecut prin aceleași labirinturi întunecate și e curioasă dacă măcar unul din ele a reușit să iasă la lumină. Greșeala ei este că-și ține mereu ferestrele închise dar se așteaptă ca lumina să intre oricum. E absurd, dar nu mă repet. Știu deja că s-a pierdut dar îi place așa - ca atunci când toată camera e în dezordine dar știi exact de unde să iei fiecare lucru. Poate asta e dezordinea ei plăcută în care se regăsește sau poate stă acolo doar pentru că și-a făcut prieteni printre ceilalți îndrăgostiți care rătăcesc prin aceleași locuri.

luni, 2 septembrie 2013

Dragă bătrâne,

Ar trebui să mă învăț minte și să-ți răspund mai repede, pentru că se întâmplă de multe ori, ca între scrisoarea ta și răspunsul meu să se schimbe multe iar eu să nu-ți mai pot continua gândurile trimise. Cam așa s-a întâmplat și acum. Din fericire, toate au mers într-un sens bun dar așa cum ai spus și tu a durut tare. Oricum, nu văd ce sens mai are acum să-ți povestesc chestii care nu mai cântăresc nici cât un fulg. Partea proastă e că va trebui să ne găsim alte subiecte de discuție. De fapt, ținând cont că motivul pentru care am ajuns la tine a dispărut ca printr-un miracol, ce mai facem noi acum? Va trebui să găsești întrebări și probleme noi. Poate de data asta nu vor fi toate ale mele. Adică tu ce faci acolo? Chiar nicio dramă de care ar trebui să știu și cu care te-aș putea tachina? Să știi că sunt pregătită să fiu atentă la viața ta acum. Gata cu mine și ale mele.

Parcă deja te văd încruntat și neîncrezător. Nu m-ai lua prin surprindere dacă pur și simplu nu m-ai crede pentru că simțul tău special ți-ar spune că nu prea ai motive și să oricum am mai spus asta de multe ori. Destul de adevărat numai că de data asta e mai mult decât diferit. Știu, și asta am mai spus. Deci presupun că nu prea ai variante decât să crezi ce spun eu, iar eu să-mi amintesc ce spun. Glumeam. Serios, toamna aduce și lucrurile bune. Că tot a venit vorba, nu pot alege o echipă. Nu pot să fiu sau pesimistă sau optimistă. Câteodată încercam să fiu pesimistă nefiind de fapt pentru că într-un fel mă bucuram mai mult atunci când ceva bun se întâmpla. Apoi mi-am dat seama că nu contează și că oricum nu mă pot păcăli pe mine, așa că am ales să las lucrurile să se întâmple și dacă sunt rele să găsesc un mod de a trece peste ele, dacă sunt bune să mă bucur dar să nu leșin de fericire. Nu știu dacă ce am spus până acum mă încadrează într-o categorie anume - și sper că nu pentru că să fii închis într-o cutie cu un singur nume și variante limitate nu ajută prea mult, te face să pierzi câte ceva dinafara cutiei. Înțelegi?

Nu prea mai am multe să-ți spun, dar voi încerca să storc câteva subiecte. De exemplu, M. se întoarce la arte și se reapucă de cântat ceea ce e bine dar rău atunci când vrea să repete în locuri în care se uită oamenii ciudat. Sacrificiile astea... sunt peste tot. Sper să îi pună orele miercurea pentru că îmi e dor de serile de miercuri și mâncarea din Mansion. Sau, în caz de celebrarea unei serbări sau ceva asemănător, îmi e dor de serile din Cub.a, cu tot cu gin - chiar dacă asta puteai ghici singur. Știi ce, chiar mă gândesc să-mi găsesc o nouă băutură preferată ca să închid de tot capitolul. Când te întorci poate mergem să încercăm mai multe, ca pe vremuri. 

Ca să nu te las să-mi pui tu întrebarea, nu am un răspuns pentru „ai trecut peste?” și nu cred că voi avea vreodată. Cel puțin în viziunea mea, a trece peste înseamnă mai mult decât ce simt eu acum. Nu vreau să-ți dau dreptate și să cred că nu se poate (optimistă). Până când se va putea în adevăratul sens al cuvântului, oricine se poate vindeca alături de flori, muzică și mâncare nesănătoasă. Ți-am spus vreodată că eram sigură că el e genul cu trandafiri? Încă o bilă albă pentru M. care a ghicit din prima - sau pur și simplu a avut noroc.

Îți dai seama că a venit toamna? E atât de bine să știu asta. Mi se pare că anotimpul ăsta mă strânge-n brațe, nu știu de ce. Sper să simți la fel.

Cu ciocolata caldă în mână stângă,
Ella.

duminică, 1 septembrie 2013

A phoenix first must burn

Misiune îndeplinită. Se pare că vocea și-a ales replica de final, iar în primele minute ale toamnei a reușit să spună: „Și atunci a realizat că nimic nu e frânt.” - din fericire foarte adevărat! :)

vineri, 30 august 2013

You don’t forget the face of the person who was your last hope

Adevărul e că venisem în căutarea finalului epic. Speram să ajung la un moment dat pe o bancă într-un parc, sau pur și simplu să stau nemișcată privind în gol, iar o voce - fie ea din capul meu sau mai reală de atât - să spună „Și atunci a realizat că...” iar la sfârșitul acestor cuvinte să mă întorc în casă, cu un zâmbet optimist fiind sigură că de fapt n-am pierdut nimic. Nu a ieșit chiar așa, dar nu sunt nici în criză de timp. Ceva ceva tot trebuie să găsesc zilele astea. Ceva la care să mă gândesc în zilele în care corabia se scufundă și eu sunt încă la bordul ei. N-ar trebui să fie așa dificil. Până acum, ciocolata caldă sau ceaiul în unele cazuri, lacul de unghii și crinii roz au ajutat destul. Și mi-au amintit de începutul lui iunie când îmi promiteam că vara asta voi avea răbdare. Concluzia a rămas așa: răbdarea nu e sănătoasă, iar „mai bine mai târziu decât niciodată” e doar o altă porcărie. Dacă nu vi se pare valabilă afirmația, încercați să vă apucați de balet la optzeci de ani, spunându-i oricui ar trebui să vă învețe balet, că sunteți optimiști și că „mai bine mai târziu decât niciodată” - nu există loc mai bun să spun: cred că ți se pare. Pardon. De fapt, știu că ți se pare.

În altă ordine de idei, cel mai tragic fapt este lipsa pisicii. Sau mai bine spus, este incertitudinea legată de lipsa ei. Să nu știi este tare frustrant (ca să folosesc cuvinte ale oamenilor mult mai realizați decât mine) pentru că nu-ți poți alege o reacție potrivită. Totuși cu timpul, ar trebui să treacă - în alte cazuri așa s-a întâmplat. Iar dacă nu, măcar am aflat că patru ore de somn pe noapte mă pot trece prin ziua următoare. Și chiar nu o spun pe un ton dezamăgit. Ar trebui probabil să mă antrenez pentru zilele ce vor urma, în care orele încep prea devreme dar nici culcatul la o oră decentă nu este o variantă atunci când sunt atât de multe seriale, cărți sau pur și simplu chef de gin în Cub.a - acum că tot am pomenit...

Un apartament. Mâncare și din fericire, o carte bună. Singura care m-a prins într-un moment prost dar nu m-a făcut s-o arunc departe ci s-o țin cât mai aproape. Și un serial - plin de lucruri mult mai importante decât drame acoperite de ceață. Și el, pe care încă-l consider prea bun ca să fie adevărat. Și da, el va rămâne în povestea mea, busola pentru căutările mele și banca mea preferată din parc. Dar cartea și serialul se vor termina. Va trebui să las căștile pentru un timp, să-mi aud iar gândurile și să revăd multe ultime dăți. Iar vocea mult așteptată va spune „Și atunci a realizat că nu-l va mai vedea niciodată și că nu va mai găsi pe nimeni ca el dar tot s-a lăsat cucerită de cele două mâțe mici”. Iar între timp nu pot să fac nimic altceva decât să-l țin de mână pe el și în brațe pe noi. 

miercuri, 28 august 2013

Hearts are fragile things

„Ai grijă ce-ți dorești pentru că s-ar putea să se îndeplinească” - adevărate cuvinte.

Știu ce-am cerut și mai mult decât sigur știu că mi s-a oferit chiar mai mult de atât și totuși mă aflu într-un punct mort. Poate greșeala a fost să nu cred în dorința mea. Să vreau ceva fără să mă aștept ca într-un fel sau altul să se îndeplinească. Dacă aș fi știut din timp că în momentul ăla o stea căzătoare străbătea cerul, probabil mi-aș fi folosit o dorință mai bună. Hmm.. cu cât mă gândesc mai mult cu atât îmi dau seama că dacă aș fi așteptat aș fi ratat ocazia. Cum îmi spunea o fostă colegă, șansele nu se întorc de două ori în același loc. Și tare-mi pare rău să-i dau dreptate acum, după mult timp. Deci sunt împăcată cu gândul că a fost o dorință sinceră. Ceva ce pur și simplu mi-a trecut prin gând într-o clipă norocoasă, ceva la care n-am avut timp să mă gândesc și ceva ce n-am putut schimba. O dorință neșlefuită care a risipit ceața și suspansul. Ciudat cum ceva atât de concret poate da naștere la sute de incertitudini care mai de care mai indescifrabile.

luni, 26 august 2013

I admire addicts

Horoscopul a ales să rămână ascuns azi așa că mi-am rezervat dreptul de a presupune că ziua de ieri și cea de azi vor aducea cam aceleași chestii așa că astrele nu se mai obosesc să-mi repete. Destul de corect din punctul lor de vedere, dar cum rămâne cu detaliile fine care puteau face din ziua de azi ceva cu totul diferit de orice s-ar fi întâmplat ieri?! Timpul nu se pierde, la fel ca și banii. Dacă cei din urmă sunt făcuți să circule, așa și timpul este făcut să treacă și atât. Aștept partea în care doctorul Timp se va apuca de reasamblat tot ce s-a destrămat recent. Sincer îi urez succes. Nu e neapărat o operație pe creier dar piesele puzzle-ului sunt aruncate prin atât de multe locuri încât nici eu nu-mi mai amintesc de unde să le recuperez. Ca să nu mai menționez prețul lor exagerat. 

Ieri cămașa a fost la locul ei, boxerii negri la fel, iar patul a fost mai bine făcut ca niciodată. A fost rutină. Dar a fost diferit. Încă o dovadă care strigă aproape răgușită că pe drumul ăla nu mai e nimic de văzut - pentru mine cel puțin. Nu există mod mai bun de a-ți recunoaște schimbările decât în momentele când lucrurile obișnuit ți se par străine și reinventarea lor mult prea obositoare și fără un rezultat satisfăcător. Poate, din adâncurile fântânii cu speranță - cam secătuită ce-i drept - vor ieși găleți cu idei noi și chei ale altor uși, care închid cutii cu alți oameni. 

Azi am auzit de prea multe ori că atunci când ți se închide o ușă o să găsești o fereastră deschisă. Dar dacă ești genul care nu are ferestre de deschis? Dacă te-ai bazat pe o singură ușă care avea rol și de fereastră și de orice altceva? Ce faci când se închide? Spargi pereții. Bun. Apoi? Rămâi fără propria cutie pentru totdeauna? Pentru că dacă ăsta e răspunsul bun, atunci nu există nedreptate mai mare. Și nu, variante precum „trăiești cu ușa închisă” nu se acceptă. Deși, recunosc să sunt prima care spune „de-asta e ușă, ca să fie închisă” - până la urmă dacă îți doreai să intre aer sau alte bălării nu te mai oboseai să pui ușa acolo, lăsai pur și simplu o gaură în zid și gata. Dar nu ai făcut așa, deci te-ai gândit de la început că ușa aia se va închide mai devreme sau mai târziu, de unde rezultă că nimic nu durează pentru totdeauna deci de ce ușa ta ar fi mai specială și ar rămâne deschisă veșnic doar pentru țânțari și fluturi cu aripi zgomotoase?! Capitolul ăsta s-ar putea numi „mult zgomot pentru nimic”. 

„Nimic”-ul asta face totuși cam mult zgomot. 

Și mă întreb cum ar fi fost dacă revista aia s-ar fi distribuit întregului liceu așa cum părea cel mai normal. Și dacă ar fi citit-o? Sau dacă eu n-aș fi scris cu un singur scop, cum ar fi ieșit de fapt rândurile și ce-ar fi alcătuit în final? Iar cel mai important, ce se va întâmpla peste două săptămâni și șase zile? Pentru că sincer, dacă boxerii negri nu-și mai fac efectul mă-ndoiesc că mai există alte medicamente compatibile cu organismul meu. Zău. Sau poate nu am analizat eu destul de mult pereții, iar fereastra așteaptă doar să mă lovesc de ea.