marți, 19 februarie 2013

Fata sălbatică de Linda Newbery

Cunoscuta Librărie Online, LIBRIS, mi-a oferit și luna aceasta șansa de a citi o carte genială! Mulțumesc frumos! Nu uitați de miile de cărți în engleză pe care LIBRIS vi le pune la dispoziție!

Nu știu cu ce să încep, așa că îmi voi prezenta laudele pentru copertă. Nu-i așa că e frumoasă? Parcă fiecare detaliu încearcă să iasă în evidență mai mult decât celelalte, dar totul se întâmplă într-un mod elegant - ca o ceață colorată din care iese un cuplu ce valsează perfect. Mi se pare magic cum mulți observă în primul rând floarea, iar luna apare când nu ești atent, șocându-te cu dimensiunea și culoarea care ar fi trebuit s-o facă personajul principal al coperții - a fost mereu acolo? -, însă timpul nu este pierdut.

Aș înșira câteva idei despre titlu, dar în spatele lui se ascund atât de multe, încât nu poate fi explicat. Cu siguranță nu trebuie analizat mot a mot pentru că nu se ajunge nicăieri - sigur. Dar, pot spune că fiecare îl poate interpreta într-un mod diferit, numai după ce sfârșește romanul. Pe parcursul lecturii, fata sălbatică se transformă în fiecare personaj, băgând fiecare teorie într-o ceață imposibil de alungat - probabil pentru că incertitudinea este plăcută.

Înainte de a pătrunde în universul Lindei Newbery, am mai citit câteva recenzii. Nu de la început până la sfârșit, dar destul cât să-mi fac o părere în prealabil, pe care apoi s-o compar cu ceea ce cred eu. Se pare că sunt persoane ce-au fost dezamăgite de conținutul cărții, persoane care se așteptau la o explozie de artificii și au primit în schimb o zi ploioasă. Nu aș putea explica de unde ideea că romanul de față ar fi ceva care te-ar putea zgudui, ca un film de acțiune pe care-l urmărești cu volumul la maxim. Ei bine, dacă asta așteptați, clar așteptați degeaba. Suspansul există, dar este prezent în cantități mici, care să nu-ți ia gândul de la celelalte detalii. Fiecare rând trebuie savurat, ochii patinează fie că vor sau nu și printre detaliile dintre rânduri care par să contureze cu totul altă poveste.

În cartea de față ni se prezintă povestea tânărului pictor Samuel Godwin. Nu că aș vrea neapărat să o laud pe scriitoare, dar descrierile făcute sunt pur și simplu superbe! Și asta spun eu, care sunt o fană a dialogului. Revenind, după ce tatăl lui moare, Samuel se angajează la conacul Fourwinds, ca profesor pentru cele două fiice ale lui Ernest Farrow, Marianne și Juliana. Da, primul impuls le pune pe cele două în rolul „fetelor sălbatice” dar nu e chiar așa. Dacă ar fi să avertizez pe cineva în legătură cu acest roman, primul lucru pe care l-aș spune ar fi că nimic nu este ceea ce pare. Chiar dacă lucrurile par să meargă într-o direcție, niciodată nu e ceva concret, ușor de ghicit. 

Prima întâlnire dintre Marianne și Samuel are loc chiar înainte ca acesta din urmă să găsească Fourwinds-ul. Tânăra este speriată și derutată, cerându-i ajutorul pictorului în căutarea Vântului de Vest care se pare că a dispărut. Nebună? Greu de spus. Vântul de Vest este a patra statuie din proiectul fostului arhitect ce a lucrat la conac. Știu că sună într-un fel ciudat, dar când sunteți adânciți în poveste, e cu totul altceva. Întrebarea este, de ce nu și-a terminat arhitectul lucrarea? Cele trei Vânturi vor rămâne pentru totdeauna numai trei? Vântul de Vest va fi în continuare plecat?

O recomand pentru liniștea ce-o emană, chiar și alături de momentele controversate, pentru cuvintele frumoase și descrierile fabuloase, pentru personajele plăcute, misterioase - și pentru tot ce alcătuiesc acestea, amestecate bine și așezate într-un loc izolat, înfricoșător atunci când umbrele nopții îl îmbrățișează, dar special, idilic, scăldat în lumina zilei.

Coperta spune: dragoste și gelozie, artă și nemurire, convenție și provocare, ambiție și dorință (eu aș mai adăuga moarte, dar las așa). ENJOY!

luni, 18 februarie 2013

In the end


Trezirea e grea. Nu contează cât ai dormit, trezirea va fi întotdeauna dificilă. Ochii vor vrea mereu să stea din ce în ce mai mult închiși până când uiți motivele pentru care ar trebui.. Ar trebui să ce? Nu.

Okay, aș vrea să știu ce o să conteze la final. Pentru ce o să mă bucur după? O să-mi regret naivitatea? Pentru că de mult ori îmi e dor de ea. Era mult mai ușor, nu exista timp irosit. Acum există și e din ce în ce mai mult. Cum se recuperează așa ceva? 

Poate ai nevoie de cu totul și cu totul altceva. Sunt de acord. Aș minți să spun că știu. De fapt, ce facem noi aici nu se numește teatru? 

sâmbătă, 16 februarie 2013

Random

Extraterestră. Sunt oare? O privire atât de pătrunzătoare, atât de chinuitoare; te sfâșie; nu poți decât să te chinui, să privești.

Aș vrea să dispari. Îți amintești? Ceva? Orice? Oricât?
Timpul. Ne urăște. Mereu ne va urî. Și? Atunci de ce încerci să-l ajuți să treacă. Nu înțeleg.

Plec. Voi pleca. Dacă așa totul se va schimba fără urmă de îndoială, dacă așa tu ai dispărea pentru totdeauna, voi pleca. Aș pleca, numai să știu că regreți asta. Numai să știu că îți vei aminti că nu am fost întotdeauna plecată. Altfel, aș consuma zile; zile pe care nu le voi mai recupera. Zile pierdute, pentru tine.

Tu. Atât de absent și totuși atât de dureros, atât de real. Dar tu nu știi. Nu știi. Nu știi. Nu știi.

De parcă m-ai fi văzut pentru prima dată. De parcă nu te-aș fi văzut nici eu până acum. De parcă suntem invizibili. Morți. De parcă murim fără să avem propriile funerarii. 

Singuri. Mereu. Pentru lumină poate. Sau pentru întuneric, însă, pentru singurătate. Pentru viitor, pentru minciună. Pentru uitare, apoi, pentru liniște.

E frig, probabil va ninge. Probabil vom rămâne înghețați. A! Deja suntem.

vineri, 15 februarie 2013

Caution!

- Răbdare și maturitate, copilă? Răbdare și maturitate? 
- Sigur, nu poate fi așa de greu bătrâne. Deocamdată am învățat să respirăm fără să ne gândim cum respiră celălalt. Aștept momentul în care vom uita să ne întrebăm dacă celălalt mai respiră de fapt. Sau poate asta sunt doar eu și multitudinea de filme pe care le-am văzut vreodată.
- Deci, nu ești sigură nici pe tine, nici pe el?
- Cum ai vrea mai exact să fiu sigură pe el? Nici măcar nu-l cunosc; nici măcar nu știu de ce ar trebui să-l cunosc. Câteva zile, atât, câteva zile am fost mai atentă și era să se ducă totul naibii din cauza detaliilor. Nu-mi plac detaliile.
- Destul de corect, dar știi și tu că detaliile fac diferența și că..
- Nu, chiar nu vreau să aud. Nu mă interesează detaliile lui. Nici măcar n-am vrut vreodată să aflu ceva mai mult. Eram chiar bine undeva în mintea mea, fără detalii care să facă totul mult mai complicat și apoi să șteargă cu un burete murdar fiecare lucru pe care mi-l aminteam altfel. Înțelegi? Eu vreau să rămână mereu același; iar dacă l-aș cunoaște, asta s-ar duce de râpă. Nu crezi?
-Bine, e o teorie. Însă, nu mi-ai spus nimic despre ce s-ar întâmpla în cazul în care tu ai avea dreptate. Gândește-te cum ar fi să-l cunoști și să realizezi că de fapt ai știut în tot acest timp cine este și cum este, alții or fi greșit.
- Ideea e cum se știe el? Dacă ar fi să bea o licoare pentru a spune adevărul, cine ar fi el de fapt? Mă-ndoiesc că mai știe ceva despre picturile pe sticlă, de care menționa acum doi ani. Păcat, chiar eram curioasă... Apoi, dacă a renunțat chiar din cauza ei? O fi văzut că ea a exersat mai mult, că desenele ei sunt mai bine și așa s-a gândit să renunțe.
- Haha, tu știi foarte bine cum e cu etapa asta, nu-i așa?
- Depinde ce vrei să insinuezi. Niciodată nu mi-am putut explica de ce m-am oprit, dar mereu mi-am răspuns gândindu-mă la B. care era mai talentată și apoi, apoi nimic.
- Sfatul meu ar fi să nu repeți asta acum.
- Adică?
- Așteaptă, dar nu aștepta cu altcineva. Așteaptă singură.
- Nu ar mai avea importanță. Deja cred că a aflat de „altcineva”. 
- Atunci fă-l să afle opusul. Ajută-l să facă ce vrei să facă, altfel, degeaba copilă.
- Nu, acum e singur. Trebuie să se descurce! Dacă nu, poate să o ia în brațe și îi va trece.
- S-a zis cu maturitate, nu?
- E prea devreme pentru astfel de întrebări...

miercuri, 13 februarie 2013

Mai bine decât îndrăgostit de ziua singuraticilor?

O zi în care toți frustrații sunt frustrați. Pentru că, pe lângă îndrăgostiții care se bucură de această zi, peste tot sunt numai frustrați. Ar putea deveni la un moment dat Ziua Frustraților. Dacă aveți cont pe Facebook sigur știți ce spun și sigur ați văzut imagini cu mesaje din care reiese că mâine e numai o zi de joi, distribuite de persoane care probabil mâine vor fi singure și se vor face că plouă.

Bun? Rău.

De când este o crimă să nu aparții unei relații? Și de când te face asta să pari dubios? Sau să te facă să te simți prost?! Vă spun eu, de când oamenii se uită prea mult la filme proaste. Dacă sunteți singuri mâine și simțiți 0,1% stres sau regret, nu sunteți întregi la minte! Sincer. Văd persoane (multe din păcate) care vor să pară dure și indiferente dar nu știu cum să își găsească mai repede pe cineva pentru mâine măcar. Desigur, dacă le acuzi de așa ceva ți-o iei în bot, că doar ele - majoritatea sunt niște „ele” - sunt persoane sensibile, prințese, zâne, etc. și singurul lucru pe care și-l doresc este iubirea adevărată lângă o persoană specială. 

Deci, vă rog insistent, respirați adânc. O să supraviețuiți. Poate mâine, dacă tot singurătatea este atât de amară, veți găsi timp pentru a reflecta la sensul dragostei și dacă ea constă în mândria cu care spui că ai primit un ursuleț sau este cu totul și cu totul altceva?! Enigmele astea..

Nu mă înțelegeți greșit; sunt pro Ziua Îndrăgostiților. Mi se pare o sărbătoare drăguță care de multe ori ne reamintește cum e cu dragostea. Dar, cretinii sunt cretini și în ziua de Crăciun deci..

Eu vă urez o zi frumoasă mâine, fie că sunteți într-o relație, fie că sunteți îndrăgostiți de cineva (în secret sau nu)! Sfatul meu ar fi să vă bucurați de sentimentele frumoase pe care le simțiți pentru ceilalți, sunt neprețuite (în fiecare zi).

marți, 12 februarie 2013

Dacă aș rămâne de Gayle Forman

Singurul lucru pe care îl regret în legătură cu această carte este faptul că am împrumutat-o de la bibliotecă și nu-mi aparține. Aș cumpăra-o dar mi se pare puțin aiurea. Chiar și așa, aiurea sau nu, trebuie să am cartea asta în propria bibliotecă! Alt detaliu pe care mi-ar plăcea să-l schimb ar fi probabil numărul de pagini care este destul de micuț, dar gândindu-mă, poate mai puțin e mai mult (așa cum spune Robert Browning în calendarul cu 365 de idei înțelepte pentru fiecare zi).

Drăguță spre tragică. Așa aș putea-o descrie în câteva cuvinte. Trebuie să știți de la început că „tragică” este cuvântul de bază. Pur și simplu te emoționează prin detaliile atât de reale și de dureroase pe care Gayle Forman nu încearcă să le redea cu blândețe. Bine face! Atunci când vrei să tragi pe cineva într-un decor dramatic nu trebuie să folosești cuvinte care să transforme totul în ceva frumos - poate chiar plăcut - trebuie să folosești bulgări de realitate cu care să arunci în persoana respectivă. Cam asta se întâmplă atunci când deschideți cartea.

Personajul principal, care ne trece prin toate stările posibile și imposibile (ținând cot că e vorba de o carte, trebuie să fii foarte bun la ceea ce faci pentru a influența starea de spirit a celui ce-o citește), este Mia. Simplă elevă de liceu, cu o viață relativ normală, niște părinți interesanți - o să-i descoperiți atunci când veți începe cartea -, deținătoarea un talent ce-i iese parcă din călcâie și a devotamentului pentru muzica clasică. Acțiunea începe într-o zi perfect normală, în care Mia, împreună cu părinții și fratele ei Teddy vor să le facă o vizită bunicilor. De fapt, mint. Ninsoarea ce îngrijorează locuitorii orașului (chiar dacă timid stratul de zăpadă abia se observă) este un lucru neobișnuit, așa că școlile sunt închise iar majoritatea oamenilor își iau liber pentru ziua respectivă, așa se ajunge la ideea de excursie până la bunici. Făcând o paranteză, nu ar fi drăguț să se închidă școlile și la noi numai pentru câțiva fulgi? Gata, revin. Atmosfera din mașină este una plăcută, relaxantă. Fiecare din cei patru vor să asculte un alt gen de muzică dar totul se rezolvă cu puțină răbdare și o pereche de căști. Apoi, totul se sfârșește cu un accident.

Știu cum sună, și da, este teribil. Dar la început nu pare atât de dramatic. Probabil pentru că are loc undeva pe la începutul cărții, când legătură cu personajele este firavă, delicată. Apoi, când Mia realizează că nu poate sta în picioare pentru că a scăpat și lipsa zgârieturilor sau a oricăror urme alea accidentului nu sunt un noroc chior, ci că toate acestea de întâmplă datorită noului ei rol de fantomă, începe adevărata dramă. Bine, poate nu chiar fantomă pentru că practic nu e moartă, chiar dacă medicii nu îi dau prea multe șanse. 

De aici, suntem lângă Mia în fiecare minut care urmează, luând parte la prezentul dar și la trecutul ei. Ușor ușor, putem să ne imaginam și viitorul dar nu aș recomanda acest lucru datorită culorilor șterse, închise, în care se prezintă acesta. 
Deși Mia și prietena sa Kim au decis că fac parte din grupul fetelor care își vor găsi un iubit tocmai în facultate, Mia ne povestește cum s-a îndrăgostit de Adam, cum și acesta s-a îndrăgostit de ea și au ajuns să aibă o relație de multicel timp. Chiar dacă el trebuie să țină un concert chiar în ziua în care Mia este internată, dragoste își spune cuvântul și răstoarnă totul pe dos cu ajutorul unei alte cântărețe care stârnește haos în spital (hihi, vedeți voi).

Oricum, cu sau fără momentele umoristice care parcă încearcă să mai împrospăteze atmosfera și aerul de spital care iese (malefic desigur) dintre paginile cărții, adolescenta noastră de 17 ani trebuie să ia cea mai importantă decizie din viața ei. Dacă rămâne. Mulți dintre voi probabil ați avea răspunsul deja pregătit într-o situație asemănătoare, dar viața de orfan, singurătatea ce-o pândește de după colț, nu i se pare Miei atât de atrăgătoare. Însă, cum rămâne cu Adam? Și cu dragostea ei pentru muzică și violoncel? Ei bine, asta nu puteți afla decât citind-o pentru că merită. Apoi, după ce întoarceți ultima pagină, întrebați-vă pentru ce ați rămâne voi. 

Citat:- Nu mă pot gândi decât că ar fi o nenorocire ca viața ta să se încheie aici, acum. Adică, știu că viața ta a fost nenorocită oricum, indiferent ce se întâmplă acum, pentru totdeauna. Și nu sunt atât de prost, încât să nu-mi dau seama că nu pot să repar ceea ce s-a întâmplat, nimeni nu poate. Dar nu pot să concep că tu nu vei îmbătrâni, că nu vei avea copii, că nu te vei duce la Juilliard, ca să cânți în fața unui public fantastic de numeros, ca toți oamenii aceia să fie cuprinși de fiori, așa cum mi se întâmplă mie de fiecare dată când ridici arcușul, de fiecare dată când îmi zâmbești. Dacă rămâi, voi face tot ce vrei. Voi renunța la trupă, voi merge cu tine la New York. Dar, dacă vrei să plec, voi face și asta. Vorbeam cu Liz și ea mi-a spus că, poate, să revii la vechea ta viață ar putea fi prea dureros, că poate ar fi mai simplu să renunți la noi. Asta ar fi cumplit, dar aș accepta. Aș putea să te pierd în felul acela, dacă nu te-aș pierde azi. Te-aș lăsa să pleci. Dacă rămâi.

luni, 11 februarie 2013

Maratonul reducerilor începe la LIBRIS!


Zilnic, mii de titluri la promoție. Vezi aici oferta!

40% reducere aici.
50% reducere aici.





Se pare că săptămâna a început bine. Reducerile întotdeauna sunt un semn bun! ENJOY!

sâmbătă, 9 februarie 2013

Find what you love and let it kill you

Nu e permanent, nimic nu este. Nu trebuie să fie. Dacă ar fi, nu ar mai avea valoare, nu ar mai trebui să facă parte dintr-o viață relativ scurtă, lipsită de senzațional. Dar, gândindu-mă la motivele pentru care ceva ar putea dura atât, nu fac decât să-mi îmbăt mintea cu iluzii care duc la o eroare majoră, imposibil de reparat.

Apoi, reluând la puricat fiecare informație care-mi zboară prin minte și-mi construiește o imagine posibilă și un viitor asigurat - împreună - ajung la concluzia că am mai trecut prin asta nu de mult. Nu am ajuns cumva tot într-un punct mort? Nu ne-a schimbat asta în oamenii  pe care i-am urât întotdeauna? Nu am pierdut lucruri importante pe drum? Și am uitat...

Vorbești despre optimism și aduci exemple solide; mă contrazici cu calm. Sunt sigură că aștepți și dacă nu tu, ei sigur așteaptă. Ei bine, nici eu nu sunt departe de ce fac ei. Îmi testez răbdarea care până în momentul de față o duce admirabil. Încerc că apreciez cât timp o mai poate duce așa dar nu văd decât timpul care a trecut până acum. Știi, nici măcar nu mai știu cu ce erai îmbrăcat dar știu că erai tăcut, după care ți-ai spus numele și viața a continuat să se deruleze. Nu-mi amintesc unde ai plecat când s-a terminat ora și asta mă chinuie tare. Oarecum cred că te-ai văzut cu celălalt și ați plecat amândoi dar nu o să fiu niciodată sigură până nu-mi veni spune. Ciudat, aș putea spune asta despre multe. 

Unii spun că nebunia este o plăcere, alții că este un blestem care te macină. Ca idee, dacă ar fi după mine aș spune că este mai bună decât nimic. Dar nebunia nu acceptă îndoială, decât certitudine, așa că, probabil nu am ajuns încă la acest capitol. Însă, este și mâine o zi, nu-i așa Margaret Mitchell? 

miercuri, 6 februarie 2013

Și strigă...

...blestemată fie ea!

- Deci, ca să înțeleg mai bine, pui totul în spinarea unor cioburi nesemnificative?
- Eu nu-ți pot influența gândurile așa că nu încerca să mă faci să privesc în altă parte, să nu-mi văd chipul brăzdat de crăpăturile diabolice care mi-au dat planurile peste cap! 
- Este copilăresc, știi asta la fel de bine ca mine.
- Probabil, dar chiar și așa, mi se pare că ideea asta îmi invadează gândurile și nu mă lasă să-mi fac propriile alegeri. Sau în cazul de față nu îi lasă pe alții să își facă alegerile, alegeri importante pe care trebuiau să le facă de mult, foarte mult, timp.
- Încă mai vorbim despre o oglindă spartă?
- Nu cred. Știi, era o melodie care spune că o tipă era îndrăgostită de un tip și a întrebat stelele dacă există un viitor pentru ei. Aș avea nevoie de asta acum. Dar cum se ajunge la stele? Și mai important, cum se vorbește cu ele?
- Nu știu copilă. La vârsta ta stele sunt ușor de atins numai că ești singura care poate ști drumul. Eu voi fi lângă tine, mereu. Doar spune-mi când îți dorești o ploaie de stele copilă. Îți pot oferi asta.

...blestemați fie ei, pentru sentimentele lor!

duminică, 3 februarie 2013

Cineva citește acest blog.

Cineva mănâncă la McDonald's.
Cineva aproape este lovit de mașină.
Cineva așteaptă autobuzul în stație.
Cineva caută o stradă de care nu am auzit.
Cineva mă strigă, dar literele nu alcătuiesc numele meu.
Cineva are un test important chiar în prima oră.
Cineva stă încă în pat și își promite că se va trezi curând.
Cineva știe că tocmai a început o zi pe care nu o va uita.
Cineva își trimite copiii la școală.
Cineva pleacă obosit la servici.
Cineva întoarce ultimele pagini ale unei cărți grozave.
Cineva face cumpărături.
Cineva stă la colțul străzii cântând la chitară.
Cineva vorbește la telefon despre cetățenia americană.
Cineva își împlinește cel mai mare vis.
Cineva e trist.
Cineva își face prieteni noi.
Cineva te privește de parcă ar fi ultima dată.
Cineva vrea să își facă ordine în viață.
Cineva este într-o operație grea.
Cineva...

Cineva are mai multe probleme decât tine, dar zâmbește. 

sâmbătă, 2 februarie 2013

Lumea cărților din perspectiva celor care o construiesc

Începând din 1 februarie cunoscuta Librărie Online, LIBRIS, prin proiectul „Lumea cărților din perspectiva scriitorului” aduce mai aproape de public cei mai importanți scriitori români ai momentului.

Luna aceasta facem cunoștință cu Dan C. Mihăilescu, persoana din spatele rândurilor ce-au încântat atâtea minți curioase. Pe lângă interviul pe care îl puteți citi AICI, ingenioasa Librărie Online, LIBRIS, vă pune la dispoziție cărțile autorului Dan C. Mihăilescu însoțite de autograful acestuia. Câteva dintre titlurile care îi poartă semnătura și la propriu și la figurat, sunt: