marți, 26 martie 2013

We can kill each other later

Știi momentul în care îți place o melodie dar în același timp îți amintește de momente neplăcute și renunți s-o mai asculți? Dar chiar dacă o ștergi, chiar dacă îți rogi prietenii să nu o mai fredoneze sau ieși din magazine atunci când auzi primele note, nu va ajuta cu nimic. Există sunete care vor fi mereu acolo, pe care nu le poți alunga numai prin simpla astupare a urechilor și oricât încerci să asociezi melodia cu oricare altă întâmplare, nimic nu se va schimba. Aceeași melodie, aceeași amintire. 

Nu spun asta întâmplător. De exemplu, ascult ceva ce mi-aș dori să-mi amintească de tine dar mereu mă voi gândi la celălalt chiar dacă îmi impun să las capitolul ăla în urmă. Exact așa e și cu tine. Nu mă învârt în jurul tău pentru că e marea mea dorință sau pentru că nu există ceva mai bun de făcut pe lume - ești doar singurul în jurul căruia pot gravita diferit. Nu am ales eu momentul de start, așa că nu îl voi alege nici pe cel în care mișcarea de rotație se va opri definitiv - pentru că trebuie să existe și momentul ăla. Acum, sau peste douăzeci de ani, trebuie să se oprească ceva iar odată cu „ceva” tot. 

Unii spun că atunci când iubești trebuie să-i dorești binele celuilalt, să nu fii egoist și să știi să-l pierzi, să-l aștepți, să-l accepți. Alții spun că iubirea e complet diferită; constă în a ține cu dinții de ceea ce-ți dorești, de a lupta pentru împlinirea visului și alte dovezi că vrei și vrei acum. Din capitolul „ce vrem noi? iubire. și când o vrem? acum!”. Prima variantă îmi sună mult prea influențată de horoscop, deși este cea mai ușoară - doar aștepți și-ți pică din cer, cum speram eu cu planetele. A doua este mult prea „dacă voi nu mă vreți eu vă vreau”. Există și ceva care să fie undeva între cele două? Ideea e că nu-mi place să mă joc neapărat pe tema asta, nu mi se pare ceva pentru care să-mi pierd timpul. Au avut și postările cu subînțeles timpul lor, statusurile triste și privirile furișe deja sunt copilărești - nu mai oferă nicio plăcere. Apoi, mai e partea în care toate astea sunt făcute de ea și chiar de m-ar ajuta, nu le-aș face numai din acest motiv. Mi-ar plăcea să vă înțeleg relația într-o zi.

E ciudat cum de fiecare dată când mă strânge-n brațe simt nevoia să zâmbesc fals puțin îngrețoșată. Ce cuvânt urât - și poate nu merită! Păcat, dacă tot trebuie să fiu incompletă măcar să știu cum s-o spun. Revenind. Aveam tendința să dau vina pe ea pentru starea ta de înmormântare, apoi mi-am dat seama că tu erai așa și înainte de ciudata prietenie. Să-mi fie rușine că nu mai știu când și cum s-a întâmplat. Aș spune că blestem ziua, dar încă o aștept pe cea în care voi avea nevoie de ajutorul ei

Ce să fac eu cu tine? Tu nu aștepți, nu accepți, nu simți, nu vrei, nu asculți, nu ești - nimic din ce mi-aș dori vreodată. Totuși, ghinionul face să fii tot ce-mi doresc acum. Știi tu, genul de persoană căreia nu i-aș critica muzica, nu aș încerca să o schimb și pentru care aș face un sandwich - în cazuri extreme, dar aș face. În cazul în care ocaziile astea nu se vor ivi fie de la planete fie de la luptă, aș vrea s-o pățești și tu. Aș vrea să te uiți la iubirea ta cum dispare pe zi ce trece, să simți fiecare secundă pierdută ca pe o măsea scoasă fără anestezie - să știi că o să se termine chiar dacă ceri prelungiri. Să nu-ți dorești nimic forțat și să-ți stăpânești impulsul de a forța tot. Să te uiți la ea zilnic - nu numai patru ani, mai mult - și să o vezi cum se uită în gol, să ți se rupă sufletul dar totuși să ți se pară. Să crezi că ai tu o problemă dar să nu poți folosi scuza „țin capul în jos ca să-mi admir pantofii”. Să crezi că mai rău de atât nu se poate să crezi că există o limită până și când vine vorba de privitul de la distanță și chiar atunci să te apuce plânsul și să realizezi că totul e real dar imposibil. Să fii singur pentru că n-ai știut să recunoști. Să pierzi pentru că n-ai știut să ceri. Iar după mult timp, să ți se spună că totul era mult mai ușor dar că ai fost orb.

După ce se va termina, să-ți amintești de mine ca tipa cu o măsea mai puțin pe secundă ce trece; cea care te-a privit patru ani uitându-te în gol; cea căreia i s-a părut că simți; cea care își admiră botinele; cea care nu cere; cea care e singură și regretă timpul pierdut și dioptriile tale. Cea care te-ar vrea și peste un catralion de ani dar te-ar refuza numai ca să știi cum s-a simțit ea. Cea care te-ar iubi chinuindu-te. Cea pe care n-o vei pierde niciodată dar ea te va pierde întotdeauna. Singura.

Totuși poate încă mi se pare. :)

The bastard is going to affect me whether I like it or not

- Ai avut vreodată impresia că renunțând la o iluzie cât de mică, o să te pierzi complet?
- Copilă, lumea ta e ușor de modelat, iar și iar. Probabil am trecut și eu prin etapele astea cândva, dar acum am învățat să nu mă mai pierd, iar dacă totuși aș greși un singur pas, pierzându-mă, m-aș bucura de călătoria până la regăsire. Înțelegi ce spun? 
- Dar asta este perspectiva ta de om care a trecut prin lucrurile astea, spune-mi ceva care să mă ajute acum. Nu-mi compara tinerețea cu „pe vremea mea..”. Spune-mi ceva ce aș putea face, ceva concret cu rezultate imediate. 
- Măcar știi ce vrei... Uite Ella, nimic nu mai e concret, cu atât mai puțin rezolvarea problemelor tale. Nu vezi? Suntem în martie și ninge. Ne-am petrecut Crăciunul uitându-ne la asfaltul complet uscat și probabil ne vom petrece Paștele făcând oameni de zăpadă. Normalul nu mai există draga mea.
- Și eu ce ar trebui să înțeleg din asta? Că trebuie să-mi scot iar hainele groase, dar posibil să fie un efort făcut degeaba?

- Ce vrei acum Ella?
- Mai mult timp pentru o incertitudine. 
- Să spunem că-l primești. Să spunem că nu o să mai fie vorba decât de împliniri. Cum ar fi?
- Fără sens.
- Poftim?
- Știu bătrâne, mereu am știut. Nici de acum înainte nu voi uita, numai că nu-mi pasă. Crezi că nu am reușit să-i citesc personalitatea? Crezi că i-am lipit pe față masca unui Făt-Frumos și mă încăpățânez să o las acolo? Nu. Știu exact cine e, și mai mult de atât, știu cine voi fi eu lângă el.
- Te-aș întreba mai multe, dar nu cred că îmi vei spune - mă limitez la o întrebare mai simplă: îți place tot ce vezi?
- Nu, urăsc tot ce văd dar într-un fel în care pot iubi ceea ce e posibil să nu văd încă.

duminică, 24 martie 2013

Hazelnut

Parcă toate lucrurile care încep cu „nu știu” încep să aibă sens. De exemplu, nu știu ai cui ochi zac în orbitele mele, pentru că singur nu sunt ai mei. Nu aș putea descrie șocul, dar poate cu atât mai bine, nu este o chestie plăcută. Deloc. 

Certitudinea: aceștia nu sunt ochii mei. Știu asta! Doar i-am privit timp de atâția ani în diferite oglinzi. Nu sunt ochii mei și gata. Partea proastă e că nu știu de când i-am pierdut, sau dacă am să-i mai găsesc vreodată. E ca și cum te trezești într-o dimineață și ești un câine. Pur și simplu nu merge.

Știi ce vreau să fac acum? Să dau vina pe tine, pentru că dragule, orice se întâmplă prost în viața mea începe de la tine. Dar, serios vorbind, nu am auzit nimic spus de tine așa că dacă am fi într-o sală de judecată eu aș pierde cazul pentru că nu ar exista dovezi. Nu știu de ce mă mai complic. Am spus că voi lăsa planetele să se alinieze în ritmul lor și că voi avea răbdare. Ei bine, s-a mai zis cu teoria asta. Parcă a fost una dintre acele diete începute de mâine - inexistentă. E dezamăgitor felul în care nu-ți pasă, dar și mai tragic mi se pare felul în care și eu aș fi reacționat la fel. Deci, suntem două persoane oribile. Da, pot fi de acord cu asta. 

duminică, 17 martie 2013

Dezghețul de A. D. Miller

Cunoscuta Librărie Online, LIBRIS,  mi-a oferit și luna aceasta șansa de a citi o carte genială! Mulțumesc frumos! Nu uitați de miile de cărți în limba engleză pe care LIBRIS vi le pune la dispoziție.

Ca și în ultima recenzie, trebuie să vă spun în primul rând că ador coperta! Mai exact cromatica ei. Cât despre titlu, am trișat puțin când l-am ales, venirea primăverii mi-a cam șoptit ce să aleg și așa am ajuns la concluzia că primăvara are gusturi bune în materie de cărți. Nu știu dacă a fost vorba numai de aerul acela rece, care parcă ieșea din copertă și îți îngheța oasele - într-un mod plăcut, cum numai un masochist ar înțelege -, sau faptul că locul acțiunii este singura țară de care sunt îndrăgostită: Rusia.

Dezghețul vine ca în majoritatea cazurilor, pe nepregătite, imagine surprinsă chiar de un citat al primelor pagini, unde ni se explică felul în care sunt concepuți ghioceii, de ruși: „Așa le spun rușii, mi-a explicat el, cadavrelor care ies la lumină când dă dezghețul. (...) Ghioceii: răul care s-a instaurat deja, care e dintotdeauna acolo, foarte aproape, dar pe care de multe ori îl treci cu vederea. Păcatele pe care le ascunde iarna, uneori pentru totdeauna.”. Nu știu ce spuneți voi, dar eu aș pune rândurile astea undeva la citate preferate. Ca să fiu sinceră, au fost primele cuvinte citite din carte, motivul care a cântărit cel mai greu atunci când a trebuit să aleg. Poate suna ca începutul unui roman polițist - într-un fel aș spune că nu este chiar genul acesta de literatură, dar cu cât te adâncești în poveste cu atât începi să te întrebi pentru ce îți place mai mult cartea lui A. D. Miller; pentru suspans? Pentru surprize? Pentru atmosferă? Pentru personaje? Pentru mesaj?! Eu încă nu m-am putut decide..

De data aceasta suntem alături de Nick Platt (cer seriozitate), un avocat englez, venit în Rusia de patru ani. Fiecare cuvințel al romanului, alcătuiește un fel de scrisoare pentru viitoarea lui soție, în care îi povestește viața lui de dinainte de a o cunoaște. Multe pasaje m-au făcut să-mi spun „Frate, sper că te-ai schimbat, altfel nu înțeleg de ce te-ar dori drept soț!” și pe bună dreptatea, viața lui Nick în Rusia nu ne arată decât partea lui naivă - în principal. Chiar și așa, am apreciat scrisoarea și dorința lui de a nu începe o căsnicie înainte de a-și pune sufletul pe tavă în fața iubitei - nu că asta ar avea vreo legătură cu acțiunea, dar trebuia să o spun. Apoi vine partea în care detaliile despre viața lui conturează o poveste de iubire - unilaterală sau nu - pe care nu înțeleg cum a putut să i-o explice viitoarei soții atât de... detaliat. E adevărat ca majoritatea acțiunilor lui îl fac un fraier și nu un macho dar tot pare ciudat.

O rusoaică. În caz că nu v-ați fi gândit la asta din moment ce totul se întâmplă în Rusia. De fapt, două rusoaice. Mașa, cea de care de îndrăgostește, și Katia, soră-sa. Sigur sigur la început nu par dubioase - la foarte început - chiar oferă o imagine drăguță, sexy; ceva ce Nick nu pare. După care, cărțile sunt puse pe masă una câte una. Pe lângă relația ciudată dintre cele două, subliniată chiar în momentul în care Nick și Mașa au niște treabă (înțelegeți voi) și Katia stă pe un scaun lângă pat și se uită pur și simplu. Adică.. zău?! Și treaba asta, analizată așa cum trebuie, este cea mai mică problemă de care s-ar putea lega avocatul englez. Se pare că cele două nu sunt chiar ceea ce par a fi, iar Nick are multe de reparat în urma lor.

Hehe.. cam așa și cu Rusia! Ca să îl citez pe nenea Simon Sebag Montefiore: „Irezistibil, decadent și captivant...” ENJOY!

sâmbătă, 16 martie 2013

Plouă izolat

Mi se pare că timpul trece altfel și că aștept ceva ce nu voi obține niciodată. Dar, chiar și așa, nu mă opresc - parcă nici nu continui. Sunt undeva între un perete și altul, fără niciun fel de idee asupra pasului următor. În mare parte, încerc să mă bazez pe imaginea aia din filme sau desene, în care pereții de apropie - știți voi, ei fac toată treabă și tu n-ai timp să gândești, faci ceva sau ești strivit. Însă, dacă tu trebuie să te apropii de ei totul este mult mai complicat. Primul lucru aproape imposibil de dus la final, este alegerea unuia dintre pereți. Imaginați-vă că unul este alb și unul este negru. Că lângă cel alb este prea multă lumină, pur și simplu nu vă reprezintă, nu vă atrage - iar cel negru este mult prea întunecat și oricât v-ar plăcea liniștea, există momente în care nu se știe ce poate ieși din acea parte. Cu toate astea, aveți certitudinea că nu puteți rămâne la o distanță egală de amândoi și timpul încă trece...

Nu spun că nu-mi place, că n-aș vrea. Îmi place și vreau. Aș fi ipocrită să neg; dar nu știu. Asta pot spune sigur, fără să clipesc. Visele sunt.. ei bine, vise. Dacă ceva merge bine puteți atrage laudele, dacă ceva merge prost puteți schimba povestea. Dar cum e cu realitatea? Dacă ceva ce ar fi trebuit să meargă perfect merge cum nu se poate mai rău? Pentru că se poate și asta. Se poate ca tot ceea ce văd eu să fie numai ce-mi place să văd, fără să analizez detalii importante. Știu că sunt bună la sărit pasaje care ar putea schimba tot sensul poveștii, dar asta nu înseamnă de fapt că povestea nu e destul de bună încât să mă facă să le citesc? Iar asta e de bine, sau de rău?

luni, 11 martie 2013

Snowdrops

Poate e vina zilelor de luni - sunt mereu atât de respingătoare și au un talent grozav de a începe exact când visele sunt mai frumoase! De când mă știu încerc să trăiesc ziua de luni ca pe o zi normală, fără să strâmb din nas de dimineață, fără să pic de somn după-masa și fără seara de duminică în care spun „Ia-mă Doamne! Mâine iar e luni!”. Cred că ar fi o adevărata performanță!

Mă gândesc că la anul voi avea ore de dimineață și nu mă pot hotărî dacă ăsta e un lucru bun sau rău. Deja ziua s-a mărit/lungit și nu mai cobor pe întuneric scările iar ideea de „le-am coborât pe întuneric pentru ultima dată..” nu-mi place. Apoi mă gândesc ca la anul la voi urca de dimineață pe același întuneric și-mi trece dorul. Partea proastă e că urcându-le pot să cad în bot ceea ce e grav, dar acum nu pot decât să cad în cur ceea ce e tradiție pur și simplu. Dar cum rămâne cu serile de iarnă? Adică unde mai e plăcerea/frica de a ieși pe poarta școlii pentru că nu știi niciodată de unde te va izbi un bulgăre sau când o să aluneci cu talent și te vei duce ca pe.. gheață (șocant, nu?).

Că tot am adus vorba de gheață, azi am primit „Dezghețul” de A. D. Miller, și e tare giugiulină! Iar dacă o să mai fiu „răcită” încă două zile, la fel ca azi, o să vă povestesc despre ea curând. Înainte de asta miniVampirații au prioritate totuși. De ce îi spun așa? Pentru că din lenea de a căuta altceva am citit volumul 1,5 - o chestiuță mică gen.. bonus - iar mini se potrivește perfect. Este atât de mini încât presimt că va fi tot o postare oarecare cu câteva cuvinte despre carte. Hmm.. vedem.

Șiiii plec să mai dezgheț niște pagini. Pe mâine! 

vineri, 8 martie 2013

A fi sau a nu fi mamă!

Țin neapărat să subliniez faptul că azi este Ziua Internațională a Femeii și nu numai a mamei. De ce? Pentru că am observat cum mulți se leagă de acest detaliu și încep niște contraziceri cretine despre.. nimic.

Sper că ați avut o zi minunată dragelor! Și la fel de mult sper că ați știut să faceți jumătatea masculină să nu uite această zi, din contră, s-o simtă intens în special în zona buzunarului. Nu uitați, cadourile multe și scumpe fac parte din marile plăceri ale vieții, așa că de ce nu am profita de asta atunci când avem ocazia? Vedeți?! Niciun argument. 

Acum că am vorbit și despre acest subiect, vreau să vă întreb cât de poate de serios și aștept răspunsuri pe mail sau facebook sau.. atât, la întrebarea: de ce sunt băieții așa imposibili? Da, da, știu. Puteți să vă revoltați și să-mi spuneți că nici femeile nu o duc rău la capitolul ăsta, numai că, în cazul în care întrebarea era despre femei, cine putea să răspundă? Adică zău, există ființe mai misterioase? Nici noi nu știm exact care-i treaba, alții sigur n-au idee. Poate întrebările despre bărbați au mai multe șanse să primească răspunsuri. Zic și eu...

Ca să nu uit, pentru că de la un timp am cam ruginit, vă las aici ultimul episod de la Doza de haș. Mie mi s-a părut amuzat ce văzui, sper că și vouă. ^^

Acum acum acum e weekend! Două zile de făcut nani - sau cel puțin așa îmi place să cred în fiecare seară de vineri. Cum s-o fi gândit ăla care s-a gândit, să facă numai două zile de odihnă (în cazurile bune) și cinci de efort maxim (cum ar spune Carmen Brumă în DVD-ul 3S, genial apropo!) ? Nu e corect! Măcar dacă zilele de odihnă erau chiar așa cum li se spune, dar nu, pentru că ce-ar fi un weekend fără teme și stres pentru ziua de luni?

Prea multe întrebări pentru o singură zi. La mulți ani dragelor! 

duminică, 3 martie 2013

Lilac wine

Vreau să mă îmbete mirosul primăverii, să te uit fără niciun pic de greutate, dar să fiu a ta pentru totdeauna.

sâmbătă, 2 martie 2013

Hold my hand

Stăm rezemați de statuia rece, udată de ploaia ce abia s-a oprit. Îmi răsucesc o șuviță aproape uscată și privesc orașul cenușiu, întinat, gol. Poate că oamenii nu au înțeles exact ideea cu dansul în ploaie, sau poate n-am analizat noi din perspectiva corectă. 
- Crezi că suntem noi nebuni? 
Îți lași capul pe spate și închizi ochii. Picături de apă încă îți traversează fruntea, unele oprindu-se în sprâncenele negre, altele continuându-și drumul până la bărbie. Parcă te aud oftând, dar multe se întâmplă numai în mintea mea, așa că las acest detaliu să treacă neobservat.
- Doar pentru că nu ne înțeleg?
- Nu știu...
Zâmbești. Acel zâmbet care mă face să mă simt o copilă naivă. Și poate sunt.
- Nu, nu suntem nebuni. 
Îmi iei mâna în a ta. Deschizi ochii - privești și tu orașul.
- Sunt atât de pierduți. Îngropați în clișee. Nu înțeleg dar nici nu vor să caute răspunsuri. Se lasă ghidați numai de ce se încadrează în limitele normalului lor. 
- Noi avem un normal al nostru?
- Nu cred, dar sigur avem ceva al nostru tocmai pentru că nu e normal.

vineri, 1 martie 2013