sâmbătă, 27 aprilie 2013

It's like you're my mirror

I've always wanted to be where I am today,
But I never thought I'd feel this way.

Nemulțumitului i se ia darul. Mă tot gândesc la asta, dar înainte de a stabili ce mi se ia nu mă pot hotărî care este mai exact darul. Cum spunea G. azi, nu ar trebui să mă plâng, mai am destul timp - cel puțin așa vede ea. Adevărul e că nu e niciodată destul timp. Poate acum doi ani puteam să zic că nu mă grăbesc nicăieri, dar a început să se strângă cureaua și devine din ce în ce mai incomod pe zi ce trece.

- Dar celălalt a dispărut deja, eu ar trebui să fiu cea îndurerată. 
- Ar trebui...

...dar nu este. Probabil mereu voi fi geloasă pe felul ei de a nu se atașa ca o nebună de o iluzie. Partea încețoșată începe când îmi amintesc că scorpia nu mai reprezintă o amenințare - și nici o scorpie dar păstrez tradiția - iar eu nu simt nicio satisfacție. Mereu va fi o altă scorpie care să-mi amenințe socotelile și rezultatele, nu-i așa? Așa-i. 

Horoscopul spune că tu ai ceva ce eu nu am - fără nicio interpretare, asta spune! Deci ar trebui să ne completăm nu? Sau mai bine spus, să mă completezi. Aiurea, până acum nu a mers decât invers, iar în momentul de față nici nu aș putea să-ți spun concret ce-mi lipsește - evident, cu excepția ta. Ar fi momentul în care mie-mi trebuie o pauză pentru a mă reinventa și de aici ajungem la partea în care nu am timp de așa ceva. Și ar fi destul de greu ținând cont câte lucruri am uitat și câte persoane-mi par străine și cât de nemulțumită sunt - mereu.

- Știi că o să vină și o ultimă zi, nu?
- Mai devreme decât crezi.

De ce m-aș gândi la o sufragerie pe patru roți din perspectiva unei morți de lux?! 

vineri, 26 aprilie 2013

Count your life by smiles

Friendship is born at that moment when one person says to another: "What?! You too? I thought I was the only one"

miercuri, 17 aprilie 2013

I love you without knowing how, or when, or from where.

Când trandafirii mor... să fim serioși, dacă nu au murit până acum, ce șanse mai au? 

LOVE SUCKs

La dracu și cu zilele ca asta. Zi în care aveam un plan bine stabilit! Să intru pe blog și să scriu despre incredibila, geniala, superba carte „Fetița prietenei mele” pe care am terminat-o prea târziu ca să mă pot apuca de recenzie imediat. Oricum, neimportant. Și tu ce ai făcut? Ce faci de obicei, mă sucești în toate părțile, după care pari liniștit și neinteresat, apoi mai sunt și prietenii tăi băgăcioși! Tare-aș vrea să știu ce e așa interesant pentru un băiat să citească ceva ce n-ar trebui. Pentru că, oricât aș încerca să te fac să pari nevinovat - cei drept tu ai plecat de la locul crimei - nu ești! În cel mai bun caz ești complice ceea ce în momentul de față nu mi se pare cel mai bun rol al tău.

Dar îl am pe el care e atât de compatibil cu tot ce mi-aș fi dorit vreodată și nu mă pot bucura de asta pentru că profesorii nu știu să citească bine catalogul - pe scurt sar copiii pe care n-ar trebui să-i sară și îi strigă pe cei agățați de dorințele planetelor. Că tot a venit vorba de asta, ce logică a avut mă? Informații cerute de dragul de a-și auzi vocea? N-are sens domne, n-are sens! Partea cea mai proastă e că el nu merită asta (iar). Și ca să nu pară că am uitat de mine, nici eu nu merit asta. 

Acum ce facem? Ne întoarcem de unde am plecat și revenim tot aici ca să ne mai întoarcem iar și iar? Pentru că sincer, mi s-a luat! 

P.S. Știu că regula e să nu umbli în poșeta unei femei, dar știți dragilor.. se aplică și pentru SMS-uri. Zău. 

duminică, 14 aprilie 2013

The truth will set you free, but first it will piss you off

- Deci, draga mea Ella, să înțeleg că ai ajuns tot de unde ai plecat?
- Dacă ăsta e felul tău prin care vrei să mă demoralizezi, să știi că de data asta nu-ți iese. Totuși, ca să nu spui că sunt pusă pe harță - cum consideri de obicei  - nu, cu siguranță nu am ajuns de unde am plecat. Am făcut mulți pași înainte și am de gând să mai fac. Acum am pentru cine.
- Ca psiholog, trebuie să-ți reamintesc să trăiești în primul rând pentru tine! 
- Știu, fac și asta, numai că e mult mai ușor s-o faci pentru alții. Cel puțin mie îmi este mai ușor așa. Să știi că sunt persoane care te susțin și să vrei să-i faci să simtă că meriți susținerea lor.
- Simțul meu nu prea mă înșeală, iar acum îmi spune că tot cu capul în nori ești copilă. Ce poți să-mi spui despre el, noul-vechi sau vechiul-nou?
- Îți pot spune despre el tot ce-ți pot spune și despre mine. Nu știu dacă este vechiul-nou sau noul-vechi; nu pare să aparțină niciunei variante. Este pur și simplu el, nici nou, nici vechi, doar prezent. 
- Și cum rămâne cu planetele, oglinda spartă și mărțișorul din cais? Ca să nu mai spun de vise, incertitudine și răbdare? 
- Ți-ai răspuns la întrebare fără să vrei bătrâne. Nu rămâne nimic din ele, sunt incertitudini, nu? Totuși, sunt curioasă dacă mărțișorul încă este acolo. Mâine mă voi duce să verific, doar de dragul vremurilor trecute.
- Din vorbele tale, nu par așa trecute vremurile alea...
- Te înșeli bătrâne, sunt trecute! Și chiar de n-ar fi încă, pentru că oricât aș vrea nu pot șterge totul numai pentru că vreau, sunt hotărâtă de data asta să mă concentrez pe ceea ce merită cu adevărat! Știi tu, oamenii care îți dau motive să lași orgoliul, să fii tu, fără nicio mască uzată! 
- Deci revenim la ruj roșu pentru zile negre?
- Ai un simț al umorului... deosebit. Dar da, poți spune și așa.
- Pentru că te va ucide?
- Pentru că mă va face să vreau să supraviețuiesc.

vineri, 12 aprilie 2013

The role of a writer is not to say what we can all say

Ești scriitor, nu marionetă. 

În majoritatea cazurilor spui că îți place independența și ai curajul să construiești o lume numai a ta, având pretenția ca ceilalți s-o înțeleagă - și de multe ori, o fac. Ești misterios, pentru că așa e normal, pentru că așa stârnești interes și-ți populezi lumea. Așezi delicat întrebări pe buzele cititorilor tăi și stai în fotoliul tău, liniștit, savurând fiecare suspiciune trezită în mintea altora, voit. Te joci cu mintea tuturor, pentru că poți, pentru că ei te lasă, pentru că și lor le place. Controlezi cea mai periculoasă armă descoperită vreodată, cuvântul. Poți abuza de puterea lui, nu se va supăra niciodată. Va plânge, dar numai din mândrie. Te va îmbrățișa în vremurile grele și îți va aminti scopurile războaielor duse de tine, cu mult timp în urmă. Poți să-ți pui baza în el, pentru că, de fapt, ți-o pui în tine, stăpânul lui de drept. 

Nu-ți trebuie incantații, numai inteligență și pasiune învelite într-o dorință de nedescris. Nu știu ce să spun despre bunătate, mulți s-au descurcat și fără - dar las asta la alegerea ta. Totuși, controlul pe care cuvintele tale îl au asupra multora, trebuie să aibă o limită. Trebuie să știi să le explici că îi controlezi, dar nu din răutate, din dorință. Dintr-o dorință de a nu-i lăsa abandonați, de a-i primi în lumea ta - pentru că oricât de bine ar fi singur, ai nevoie de ei și realizezi asta. 

Scrii oriunde; pe caiete îngălbenite sau noi, pe șervețele, pe telefon, pe internet, pe corpurile altor oameni și de multe ori, pe trecutul, prezentul sau viitorul lor. Ești o persoană importantă și trebuie să știi asta încă de la început. Scrii. Oamenii citesc și te cred. Deci, ce îi faci să creadă? 

Scrie! Nu folosi cuvinte „amuzante” care ar trebui să evidențieze greșelile altora pentru că vrând sau nevrând ele vor deveni greșeala ta. Nu scrie cuvinte goale - mai devreme sau mai târziu, crezând că ai muncit cum nu se poate mai mult, vei realizat că nu ai făcut decât să umpli un gol cu ceva inutil, bun de șters. Alege să scrii ce simți, cum simți, pentru cine simți! Nu te folosi de ce vor alții pentru a-i încătușa cu ale tale cuvinte, lasă-i pe ei să îți dorească vorbele, să își pună cătușele de plăcere și să fii sigur că nu te vor uita niciodată. Ignoră ceea ce trebuie și fă ceea ce simți! Dacă simți; în caz contrat, oprește-te. Dacă nu răsare Soarele pe dinăuntrul tău de fiecare dată când pui câte un cuvânt la temelia lumii tale, dacă nu radiezi când știi că există măcar o singură persoană care-ți citește lumea, oprește-te.

Premiile nu sunt un răspuns, ci o întrebare: câți oameni s-ar afla în lumea ta, fără ele?

If writers wrote as carelessly as some people talk, then adhasdh asdglaseuyt[bn[ pasdlgkhasdfasdf” - Lemony Snicket

miercuri, 10 aprilie 2013

Supposed

Dacă dispare nu mai contează. 
Contează dacă nu mai dispare.
Dispărând n-o să mai conteze dacă...

Lumina e stinsă de câteva ore. Încă te aud mestecând cioburi - scrâșnind din măsele după fiecare înghițitură. Le-ai așezat pe toate într-un castron umplut în prealabil cu picături de lumină și praf de mare. Pentru a părea precaut, ți-ai înfășurat mâinile în cer.

Numai eu știu că totul este în zadar. Nu te va schimba nimic din toate astea. Încet, vei deveni iar celălalt - cel acoperit de spumă gri, cel îmbrăcat în vată murdară, zdrențuită de ceea ce ar fi trebuit să fie, dar nu a fost. Iar apoi, vei prepara vin din stele, mă vei servi cu ciocolata rezultată din amestecul zâmbetelor cu încruntături și vei lăsa razele să apară de la sine. Strălucirea vinului mă va uimi de parcă l-aș vedea pentru prima dată, apoi ochii mi se vor obișnui - totuși voi clipi des. Ciocolata o voi refuza știind că are mirosul nebuniei și gustul agoniei - vechea poveste a sufletelor damnate. Oboseala își va face intrarea destul de repede; mă voi așeza pe canapeaua sateliților, uitându-mă la cufărul scânteietor din colțul lumii tale. Un spațiu atât de mic pentru o poveste atât mare. O iubire atât de mare pentru un suflet atât de zgâriat, de resemnat. După căderea a două petale - întotdeauna mov, întotdeauna de crin - somnul mă va fura. 

Pleoapele-mi zgâriate nu se vor apropia, dar vei ști că dorm chiar și așa. Zâmbetul, pictat perfect de prima zăpadă, nu mi se va șterge numai pentru că teoretic mă uit prin tine - practic sunt oarbă. Tu ai răbdare până bătăile inimii mele sunt din ce în ce mai rare, iei castronul cu cioburi acoperite cu picăturile de lumină și praful de mare, începând să înghiți. Atunci și doar atunci, timpul va sângera iar culorile îmi vor apărea iar în fața ochilor. Privirea mea obosită, organismul lipsit de somn, odihna cernută printre fulgere și cearcănele tunetelor vor fi neînsemnate în timp ce te spurc cu dorințe puternice, imposibile. Atunci și doar atunci vei fi senin de la cioburi, radios de la picăturile de lumină și albastru de la praful de mare. Atunci și doar atunci voi fi fericită, realizând că nimeni, niciodată, nu își va mai aminti momentul ăsta. Numai eu. 

A ta, fără „dacă”.

luni, 8 aprilie 2013

Tears are words that need to be written

E ciudat câtă tristețe poate marca un singur moment care urmează să fie învelit în fericire, o clipă mai târziu.

duminică, 7 aprilie 2013

Silence is so freaking loud

O epavă aflată într-un punct mort.

Liste întregi. Toți le avem. Liste de filme, seriale sau cărți din care pretindem că am învățat nenumărate lucruri. Episoade care ne-au dat perspective și perspective asupra vieții. Ore în șir petrecute în fața unui ecran sau a unor pagini - apoi când ajungem la final ne simțim goi, părăsiți și plictisiți. De ce nu avem viețile personajelor preferate? Pentru că sărim la partea frumoasă și uităm detaliile, greul. 

Fiecare serial/film/carte ne spune iar și iar sub diferite povești, cât de important e să spunem ce simțim. Ce facem noi de fapt? Ne așteptăm ca persoana de la care vrem să auzim ceva, să vadă asta, să ne sune și gata magia - așa ar trebui să apară prințul pe cal alb. Întrebarea e: cine face asta cu adevărat? Actorii spun numai niște replici seci sau învață ceva din sfârșituri? După ce se strigă „stop” fuge vreunul să spună ce simte pentru că nu mai poate să reziste în tăcere? Iar în timp ce-și mărturisește sentimentele începe o melodie drăguță? Nu cred. Mi-ar plăcea s-o cred, dar e prea departe de realitatea actuală. 

Nu spun toate astea pentru că eu le-aș face, le spun pentru că niciodată nu se știe cine citește și prinde curaj - poate chiar eu. Până atunci vreau să înțeleg cum pot lăsa timpul să treacă stând și numărând picățelele de pe pereți? Dacă tot am ideile mele despre marea dragoste, de ce par ele aplicabile numai când e vorba de oricine mai puțin de mine? Și de ce cred eu că el ar fi marea mai dragoste? Dacă mâine mă trezesc și toate sentimentele sunt plecate de mult așteptând ca eu să realizez asta - pentru că în naivitatea mea uit să dau refresh..

Cum este posibil să ții atât de mult la cineva atât de absent și mai ales ce rost are?! Toți cei care spun că cea mai importantă într-o relație de orice fel este comunicarea, au mare dar MARE dreptate! Atunci când ne doare gura se întâmplă ca în cazul de față, stăm și punem întrebări justificate și parcă nu, nimănui. Pe cine întreb de fapt? Și dacă aș întreba pe oricine mai puțin pe mine, de ce aș face asta? E viața mea - n-ar trebui construită din răspunsurile mele? 

Vreau să mă supăr și să termin toată șarada asta se sentimente împuțite! E ca și cum ai spăla vasele în mașina de spălat rufe! Exact așa! Și pentru ce? Pentru un „cred că ți se pare”?! Partea proastă e că nu sunt ferm convinsă că mi s-a părut, partea proastă e că te-aș mai întreba de câte ori ar fi nevoie. Partea proastă e că zidul care te înconjoară nu a schimbat nimic. Dar vreau să schimbe! Vreau să simt că m-ai pierdut și că ar trebui să-ți pară rău! Dar nu simt asta.

sâmbătă, 6 aprilie 2013

How did I read the stars so wrong?

Momentul în care știi că dacă n-o faci acum, n-o s-o mai faci niciodată. 

E aceeași cadă, lângă care stă același prosop - ceva mai decolorat ce-i drept. Temperatura apei diferă pentru că perioada anului este alta. Și stau încercând să-mi dau seama de ce în filme momentul în care te scufunzi în spuma îmbietoare, pare atât de relaxant de parcă te-ai afla pe cel mai pufos fotoliu. În realitate nu e chiar așa. Spuma nu rezistă cât ar trebui, iar aburii nu-ți rezolvă toate problemele. Ca să nu mai spun că te dor toate cele după, și-ți tresare inima de fiecare dată când telefonul pare să-ți alunece din mâini fix în apă. Cum ar arăta asta în film? Ei bine, tipa ar vorbi la telefon - care ar fi ținut într-o mână plină de spumă - fără niciun stres. Poate mă bazez prea mult pe filme...

Îmi bag căștile în urechi și sunt geloasă pe Adele care începe cu „this is the end” iar eu stau căutând un the end care să dureze mai mult de câteva minute de nervi. Apoi, de fiecare dată când spune „together” mă gândesc la tine pentru că nu am altceva mai bun de făcut. Ca să fiu sinceră, aș avea dar pentru asta trebuie concentrare - exact ce-mi lipsește. Schimb melodia cu „The Climb” a lui Miley. Chiar dacă nu sunt în starea cea mai puternică iar faptul că mereu va fi un alt munte nu mă încurajează prea tare, las melodia să se deruleze. După ce aud primele cuvinte din „Leave out all the rest” opresc dușul, destulă apă. 

Fără să mă întrebe și pe mine timpul trece oricum, fără niciun pic de magie oferită de spumantul de baie, liniște sau muzică. Numai bălării care te fac să crezi că plăcerea vine din lucruri mărunte. O fi venind ea dar nu se înghesuie de fiecare dată. Ar fi prea ușor, iar El vrea să învățăm lecții prin metode complicate ca să le ținem minte. Doamne, vorbesc cu tine pe blog, sigur sunt depășită de situație. 

Apa devine din ce în ce mai rece iar eu mă ridic încet sperând să nu alunec și să mor. Da, mereu mă gândesc la chestia asta, pare așa de.. ușor de realizat - mai ales cu cele două picioare stângi pe care le dețin cu mândrie. Îmi șterg corpul și timp ce „caut pe cer o stea” și îmi imaginez că există una cu numele tău și că-mi aparține numai mie chiar dacă este pe cerul altcuiva - sau va fi. „Te caut printre stele” - naiba să ne ia! Oamenii sunt așa profunzi câteodată. Fără să mă gândesc de ce a început să-mi placă melodia asta, îmi iau pijamaua și cartea din care n-am apucat să citesc așa cum îmi propusesem, ieșind din baie cu promisiunea că într-o zi se va simți ca în filme, poate pur și simplu acea zi nu a fost azi. 

După trei scări și câțiva pași ajung în pat unde las căștile la locul lor - în urechi - și deschid cartea. Dacă e un lucru pentru care mi-ar plăcea să te urăsc sincer e că nu pot citi din cauza ta, ești atât de.. prezent! Mereu! Mai du-te și la tine acasă domne! Să considerăm asta o paranteză fără paranteze și să continuăm. E o carte foarte bună, dar vreau s-o termin pentru că lungind-o i se duce din farmec și oricât de bună ar fi, are și cheful meu limitele lui. Citesc o pagină, două, trei și închid romanul. Spune că îi pare rău că a pierdut timpul, că regretă cum a irosit șansele, că trebuia să profite de ultimele momente. Cum să citesc așa ceva? 

E vacanță și eu nu mă pot bucura de asta. În căști e liniște până când „Sună atât de frumos când spui poveste de iubire..” și mor.

vineri, 5 aprilie 2013

Maybe a happy ending doesn't include a guy

Arta nu vine din fericire, dar nici tristețea nu-ți oferă un talent nemărginit. Iar combinate.. se alege praful.

Chiar dacă nu mai e atât de simplu ca pe vremuri, vreau să scriu despre asta. Vreau să nu las nicio idee neatinsă, vreau să mi le amintesc pe toate exact așa cum sunt dar odată ce trebuie să încep, parcă totul este acoperit cu ceva ce nu pot înțelege sau schimba. E ca și cum ar trebui să alegi între a pune o poveste într-o lumină optimistă sau pesimistă iar odată ce alegi una din variante îți dai seama că nu ajunge, că perspectiva este incompletă. 

Cred că de vină este realitatea care poartă un război interminabil cu iluziile. Cel puțin așa se simte. Îmi e dor de un strop de certitudine în tocănița asta de sentimente - zău! Și până la urmă ce aș putea face? Enjoy the moment? Nu că ar suna rău, dar nici nu-mi mai amintesc cum se face. Partea bună e că am o săptămână în care să-mi vindec.. ce nu e vindecat. 

O mai știi pe tipa cu romanul polițist? O vreau pe tipa aia înapoi! Pentru că sincer, chiar a fost o carte bună și nu aș vrea să pierd șansa de a citi ceva asemănător numai pentru că tu ești închis în lumea ta. 
Ideea e că am încercat să ajut, dar m-a blocat zidul. 

Sorry


marți, 2 aprilie 2013

Niște răspunsuri de Mihaela Rădulescu



Încerc de câteva minute bune să scot niște cuvinte care să prezinte cartea de față la adevărata ei valoare - nu reușesc. Tot ce pot să afirm fără să-mi fac griji că exagerez este: „cuvintele murdăresc”. Cel puțin ale mele, cuvintele din exterior.

Așa că, nu mă voi mai lungi și voi lăsa cartea să vorbească pentru ea. Nu m-am putut abține să nu „fur” câteva citate...