marți, 28 mai 2013

So many books, so little time.

Cum citeam mai devreme despre anumite persoane, așa am și eu nevoie de un sfârșit. Momentul acela în care să îmi iau la revedere și să știu că orice ar urma după, nu mi-ar schimba decizia. Însă, oricât l-aș invita, sfârșitul nu poate să apară decât în absența ta - provizoriu, până apari și zidurile lumii mele se zguduie în mod obișnuit. 

Oricum, am spus că încep să te mai las și pe planul doi în timp ce îmi amintesc propriile dorințe. Zilele trecute am deschis postarea din Ajunul Anului Nou (toate astea se scriu cu litere mari?) și am început să bifez ce am făcut și ce nu. Mai bine să nu intru în detalii. Planurile sunt atât de bune la început! Îți oferă tone de optimism și ai impresia că ești pe drumul cel bun, după care realizezi diferențele dintre realitate și așteptări. Așa se duce totul într-un loc întunecos.

Una peste alta, vreau să citesc. Gata cu orice m-ar fi oprit până acum. Cu practică sau fără, îmi dau seama că nu mai e mult până se duce și anul ăsta de liceu, iar odată cu vacanța probabil va veni și momentul în care M. își va lua rămas bun - deocamdată, n-aș paria pe asta. Și tot odată cu vacanța vine timpul. Nu mult, de fapt incredibil de puțin, dar este timp. Bun și ăsta. Timp pentru cărți! Mă tot plimbam azi printr-o librărie și când am conștientizat câte apariții noi sunt am zis că viața nu e corectă! La un moment dat abia așteptam să văd și pe rafturile librăriilor din România anumite cărți, acum parcă au explodat toate editurile. Sau poate doar orizonturile mele s-au lărgit și mă interesează mai mult subiecte. Într-adevăr m-am trezit citind cărți pe care nu le-aș fi citit în alte vremuri deci da, ultima variantă pare cea mai corectă. 

Știu că ați avut de dat teze și presupun că vă mai așteaptă teste și ascultări pentru ultimele note puse pe fugă. Baftă! Dar nu uitați să respirați - și expirați între paginile unei cărți bune! :)

duminică, 26 mai 2013

Sarah's Key

Și încă mă gândesc de ce nu s-a aplicat regula: „Ce nu te omoară, te face mai puternic!”. Și încă recitesc anumite fragmente. Mintea mea nu a părăsit povestea. Clar, e o carte din care se iese greu. 

Zekhor. Al Tichkah.
Amintește-ți. Nu uita niciodată.

vineri, 24 mai 2013

Se numea Sarah de Tatiana De Rosnay

Cunoscuta librărie online, Libris, mi-a oferit și luna aceasta șansa de a citi o carte genială! Mulțumesc frumos! Nu uitați de miile de cărți în limba engleză pe care LIBRIS vi le pune la dispoziție.

Sunt sigură că majoritatea ați auzit de această poveste și sunt la fel de sigură că o parte destul de mare dintre voi încă sapă după un motiv bun pentru a începe lectura propriu-zisă. Din păcate, nu vă pot da eu motivul, pentru simplul fapt că nu pot transpune în cuvinte ce simt față de această carte. Într-adevăr am ridicat în slăvi și „Jurnalul Annei Frank” dar pe lângă subiectul pe care-l tratează și întâmplările tragice prin care au trecut ambele protagoniste, mie cel puțin, cele două scrieri mi se pare diferite. 

Nu cred că o să vină ca o noutate, dar „Se numea Sarah” ne conduce în mijlocul evreilor în iulie 1942, perioadă în care a avut loc razia de la Vel' de'Hiv, în urma căreia poliția franceză a evacuat mii de familii de evrei. Paginile se întorc greu atunci când realizezi că citești o poveste cutremurătoare alcătuită din întâmplări reale, chiar dacă personajele sunt fictive. Îți acaparează tot. Nu te mai poți gândi la nimic altceva și chiar despărțit de paginile cărții, mintea îți rămâne tot alături de personaje, căutând răspunsuri la nenumărate întrebări.

Am simțit multă milă urmată de o furie crâncenă pentru toată nedreptatea petrecută atunci. Dar cum istoria de obicei de repetă și oamenii nu sunt obișnuiți să învețe din greșeli, sunt sigură că există persoane care dacă ar putea ar mai scăpa de niște populație, că doar atârnăm greu în Univers. Este frustrant să nu înțelegi și apoi să îți dai seama că nu există ceva ce trebuie înțeles pentru că lipsesc motivele, iar asta o spun eu de pe margine - nu-mi pot închipui cum ar fi să treci prin chinuri inimaginabile fără măcar să știi de ce; fără să-ți poți aduce aminte cu ce ai greșit încât să suporți așa ceva.

Așa cum am spus, suntem conduși în iulie 1942, dar revenim la fel de rapid în mai 2002, perioadă ce ne prezintă viața Juliei, o jurnalistă americană, stabilită de mulți ani în Paris și măritată cu un francez. Cele două destine se întâlnesc atunci când Julia trebuie să scrie un articol despre razia de la Vel' de'Hiv, cu ocazia comemorării a șaizeci de ani de la acest eveniment. Încă de la început, este evidențiată relația Juliei - l'Américaine - cu rudele soțului și chiar cu acesta în persoană. Chiar dacă Parisul a fost mereu visul ei, mereu va rămâne o străină. La fel ca în cazul evreilor, Julia nu este atât de plăcută de francezi, reamintindu-i-se des că nu este una dintre ei, că are gusturi și obiceiuri diferite fie că totul este spus în contextul unei glume piperate, sau a unei discuții serioase.

Nu știu dacă trecerea de la o perioadă la cealaltă este grea. Eu de obicei, oricât aș fi citit despre Parisul din 2002, abia așteptam să continui aventura micuței Sarah și să mă gândesc câți copii au fost în situația ei, copii ce s-ar putea numi fără pic de exagerare, eroi. Apoi, pe lângă tragediile întâmplate în 1942, orice problemă existentă în prezent sau chiar a Juliei de atunci, pare simplă, cu soluții ce așteaptă la câțiva pași numai să fie găsite și recunoscute.

Subiectul raziilor ne este prezentat ca unul tabu pentru francezi, iar Julia prin curiozitatea ei reușește să agite apele și să scoată la iveală secrete bine îngropate în trecut ce schimbă prezentul într-un mod violent. Deznodământul nu-l puteți afla decât voi. Crede-ți-mă, cartea aceasta chiar merită timpul vostru. Nu este o lecție de istorie, este o lecție de viață, despre limitele umane și ce se întâmplă când trecem de ele. Despre acceptare și consecințele refuzării ei. Despre o tragedie pe care n-ar trebui să o uităm și despre oameni care merită un respect incomensurabil! 

miercuri, 22 mai 2013

Moves like Jagger

Am impresia că s-a întâmplat și asta. Parcă am atins limita și totuși, încă o văd departe. Nu înțeleg și nici măcar imaginația mea nu mă mai poate salva de la privirea în ansamblu a rezultatului final. Sau a lipsei lui. Mereu m-am temut de o ieșire cât de mică din subiect - mai ales în ultimul timp când nu m-am despărțit de marginea prăpastiei nici măcar pentru o zi. Știu că este liniștea dinaintea furtunii, momentul în care-mi țin respirația încercând să amân clipa în care toate vor exploda cu sau fără voia mea. 

Continui să caut detalii care mi-au scăpat în timp ce am cioplit bolovani și chiar sper să dau peste ceva, orice. Unde s-au dus lucrurile simple? Deși, atunci când le-am avut, atunci când totul părea atât de frumos, am fost prea ocupată cu paranoia ca să mă bucur de moment. Pe scurt, oricum o dau tot nu e bine. De ce ar fi? Karma știe ea ce știe.

Aș putea descrie locul în mare mă aflu acum ca un spațiu vid, undeva unde numai eu pot fi. Mă întorc mereu aici fără să vreau, fără să realizez schimbarea de peisaj sau culorile care devin din ce în ce mai șterse în timp ce tu ești cât se poate de colorat. Nu! Gata! Trebuie să găsesc ceva care să-mi ocupe mintea - și să nu mă chiorască de tot așa cum complotează Temple Run împreună cu Angry Birds!

Am nevoie de iarnă! De fulgi mulți și mari, de luminițe, până și de „Home Alone” sau „The Nightmare Before Christimas” ca să nu mai zic de cadouri. Că tot a venit vorba, pe o vreme cât de poate de friguroasă, scriam o postare pentru tine, în care îmi doream reacții negândite, care să se manifeste înainte de a fi controlate în vreun fel. Acum nu mai suna ca o idee bună ci ca un sfârșit grăbit. 

sâmbătă, 18 mai 2013

Lacrimi cu parfum de orgoliu rănit

Dacă m-ai fi întrebat ieri ți-aș fi spus că vorbele acelea erau exact de ce aveam nevoie dar pe lângă asta aș fi adăugat că mă așteptam să le aud chiar dacă ipoteza problemei este puțin diferită. Cum spuneam în postarea anterioară nu pot fi sigură pe ceea ce simți tu dar pot să mă bazez întotdeauna pe prietenii tăi vorbăreți. 

Una peste alta, C. și-a ales destul de bine locul chiar dacă parfumul meu i-a stat în gât - la propriu. Nici tu nu te-ai așezat chiar prost deși puteai să te gândești mai mult înainte să alegi tocmai acel scaun. După toate emoțiile din ora aia, mă gândeam dacă ne-ar sta mai bine ca amanți și nu-mi displace ideea, din contră. Așa eu aș putea să mă bag în relația scorpiei și tu ai putea să faci orice vrei tu ascuns după masca unui soț iubitor. Haha, dar până în 39 de ani ca să îți duci până la capăt planul cu copiii. Deși, în caz că o să ne confruntăm cu o dependență prea avansată poți să culegi câte un copil din fiecare relație eșuată a scorpiei și apoi să faci o echipă de fotbal cu numele G.I.N.a. - acum mi-am dat seama că poate nu e chiar o întâmplare nici cu numele ăsta. Presupun că o să-ți convină că nu vei muri singur așa cum ți-a fost frică și te-ai dat de gol singur. Destul de întâlnită teama asta, dar totuși G. o să aibă grijă să fie lângă tine în lumea asta, iar eu te voi aștepta pe cealaltă parte să vedem ce mi se mai pare că văd pe acolo. Diferența o să fie că greșeala nu-mi va mai aparține pentru că distanța dintre noi va șterge orice implicare a mea. Până la urmă, amanții se iubesc cu ură, mereu a fost așa, mereu va fi. 

Probabil mâinile tale vor fi mereu slăbiciunea mea fără niciun motiv concret. Cât despre ochi, am renunțat să le caut culoarea. Îi pot numi cameleonici, numai ca să scap de o grijă și să mai adaug o minciună la colecția mea. Ideea e că n-am mai văzut nimic asemănător. Fie că sunt căpriu, negri, albaștri sau verzi nu se apropie de nuanța ta. Concluzia ar fi că ochii tăi sunt colorați în culoarea ta și a nimănui altcuiva. 

Revenind la ziua de ieri, chiar m-a amuzat ideea furtului. Păcat că mă pot stăpâni și n-am adus vorba de G. - poate o s-o aduci odată în vizită, n-aș rata asta pentru nimic în lume. Sincer, nici scorpia nu cred ca s-ar înțelege cu ea - eu nici atât. Îmi ajunge că trebuie să împart zodia și iubirea cu o necunoscută apărută de după cireși. Nu înțeleg ce mască ți-ar putea construi ea încât să te simți confortabil dar tu știi mai bine. 

încă nefurată.

joi, 16 mai 2013

You pushed me away

Mi se pare ciudat cum pune stăpânire pe mine un sentiment de vinovăție fără niciun motiv concret sau cel puțin nu datorită unei alegeri ce a ținut de mine. Dacă ar trebui să dăm vina pe cineva, Copidon este acela! Pur și simplu se joacă dar nu știe cum să-și pună în valoarea jucăriile – da, noi suntem pionii principali. 

Nu vreau să judec fără să știu întreaga poveste, pentru că îmi place să cred că am trecut de capitolul la care săream cu capul înainte și apoi nu știam cum să fug mai repede. Nu, de data asta sunt într-o stare bună, calmă, în care tot ce-mi doresc e să înțeleg măcar un motiv din toate cele care ne-au adus aici. Știi ce, gata cu „noi”. Nu te cunosc, nu pot vorbi în numele tău așa că revin la „eu”. Deci rectific: un motiv din toate cele care m-au adus aici. E adevărat că gradul de dificultate e ridicat atunci când trebuie să mă refer numai la mine când tot ce vreu să spun e „noi”. Nu dintr-o idee care pur și simplu mi s-a instalat în creier – numai pentru că eu chiar cred în noi. Sau credeam, nu mai fac diferența așa de bine ca pe vremuri. 

Acum să mă întorc la ideea inițială. E greu să nu judec, chiar dacă nu-mi doresc. Nu-ți poți închipui cât încerc să sufoc acea partea din mine care strigă „scoate-i ochii!” și să fiu zen. Până la urmă e adevărat, e alegerea ta, e fericirea ta, e relația ta – fie ea existentă sau nu -, tu ești cel care lași zvonurile să se răspândească. Tu ești cel care nu are nimic de spus, care nu simte nevoia să facă lumină atunci când întunericul ăla ne strânge de gât de parcă ar fi cel mai normal lucru posibil. Încerc să găsesc motive pentru care frumoasa chiar și-ar avea locul în sufletul tău. Aici nu am probleme, pot găsi nenumărate calități alea frumoasei – una fiind mai mult decât evidentă. Sinceră să fiu, în momentul de față mi-ar plăcea mai mult să te știu cu scorpia. Măcar când vine vorba de o așa relația aș știi din prima câte șanse aveți. Dar ce pot să spun eu despre cineva pe care nu cunosc? Cineva care ar putea fi femeia perfectă și eu nu aș știi asta. Cineva care ar putea fi oricine și eu nu aș putea afla amănunte decât de la tine. 

Într-un mod ciudat, nu mă simt amenințată. Poate pentru că am trecut de la „noi” la „eu” iar pe sentimentele mele sunt mai mult decât sigură. Și nu sunt nici tristă, sau dezamăgită așa cum ar crede majoritatea. Deja am obosit să spun „sunt bine”. E adevărat, sunt bine, dar există atât de multe clișee legate de acest răspuns încât nici nu știu cum să par mai sinceră când îl pronunț. Apoi, aș vrea să lămuresc ceva „sunt bine” nu înseamnă „sunt fericită”. Aș fi ipocrită să susțin așa ceva. Dar sunt împăcată (?!) cu situația și cu personalitatea ta constroversată combinată cu o tonă de secrete pe care nici cei mai apropiați prieteni ai tăi nu le află decât descoperindu-le singri, din alte părți. 

Poate ăsta este momentul în care ar trebui să mă dau bătură și să accept că realitatea tocmai mi-a dat cu o tigaie în cap (nu Dry Cooker). Probabil asta voi face pentru că alte variante nu sclipesc în zare în momentul ăsta.

miercuri, 8 mai 2013

Dragă copilă,

M-am bucurat sincer când am primit scrisoarea ta. Așa cum ți-ai permis să mă jignești - dar nu în adevăratul sens am cuvântului - îți voi spune că te credeam destul de dificilă; deja mă gândeam prin ce moduri ți-aș putea cere o scrisoare cât mai curând. Una peste alta, m-am bucurat mult. M-ai surprins într-un mod plăcut. Ceea ce nu este chiar îmbucurător este starea ta legată de S. - mi-ai ușurat situația, nu mai trebuie să-i spun mereu „el”. Nu aș vrea să mă repet sau să-ți dau sfaturi din rolul celui care se uită de pe margine și  pentru care renunțarea la această iubire fantomă este singura soluție. În același timp nu vreau să te mint și recunosc că-mi este greu să-mi găsesc cuvintele potrivite care să alcătuiască sfaturi bune, gândite.

Simt că dacă ți-aș spune că nu știu ce ai putea face mai departe, te-aș dezamăgi. Îmi amintesc nenumăratele ședințe la care mi-ai spus că te aștepți ca eu să am mereu un răspuns pregătit. O să-ți spun un secret: și eu mă aștept întotdeauna ca tu să ai cuvintele la tine. Știu că dai sfaturi bune, știu că întorci o situație pe toate părțile înainte să oferi un verdict pentru că ești atentă la detalii. Dacă mă întrebi pe mine, câteodată le lași să cântărească prea mult. Probabil tocmai îți repeți în minte cum detaliile fac diferența iar cine a spus asta nu putea să vorbească degeaba. E adevărat dar nu e o regulă ușor de aplicat. Poate situația ta e chiar excepția care o întărește. Una peste alta, ce ai face tu dacă o persoană pe care o cunoști și de care-ți pasă (asta e partea cea mai importantă) ar veni la tine cu o situație ca a ta, pentru un sfat? În esență ar trebui să fie cel mai ușor dar și cel mai greu lucru. Principalul tău avantaj fiind cunoașterea detaliilor numai că este și cea mai mare piedică. Mai știi când vorbeam de extreme și cum tu niciodată nu poți să fii la mijloc pentru că asta mi-ar face meseria atât de ușoară încât nu aș mai fi plătit? Ei bine, încearcă să-l contrazici pe omul care a spus că noi suntem cei mai mare critici ai noștri. Ar putea veni ca un fel de test. Gândește la rece dar nu rămâne în ice age, nu ne-am dori asta.

Desigur, vreau totul amănunțit în următoarea scrisoare, apoi promit să-ți trimit părerea mea plus un sfat studiat la cald, poate așa o să încropim ceva tocmai bun de pus în aplicare! În aceeași măsura ca multe alte persoane, nu pot să-ți ofer iluzii. Nu vreau. Nu le văd rostul și nici cantitatea de ajutor pe care se presupun că o pot oferi - în special pe termen lung. Uite unde te-au adus pe tine copilă. Ești leșinată după fantome prăfuite când ai putea să faci orice altceva cu timpul tău - cât îl mai ai. Știi momentele când se adună o groază de lucruri pe care trebuie să le faci și te simți strânsă din ce în ce mai tare de timp dar în același timp realizezi că starea asta, momentul în care nu mai ai timp nici să respiri, la un moment dat va trece?! Regret să te dezamăgesc, dar odată cu trece timpului momentele de genul acesta își vor lăsa amprenta din ce în ce mai mult asupra ta. Crede-mă nu vrei asta. Te seacă. Din păcate sunt dispus să-ți spun că nu ești departe de un deznodământ dezastruos. Nu spun asta pentru că nu ai dreptate în unele privințe în ceea ce-l privește pe S. ci pentru că nu faci nimic pentru a-ți dovedi că ai ghicit corect.

Înainte să mă întrebi dacă printre aceste rânduri se află sfatul meu gândit la cald, îți voi spune că nu. Sunt pur și simplu gânduri care mi-au venit în timp ce mă gândeam la problema ta. Cum am spus, primul sfat pe care vreau să-l asculți este chiar al tău. Încă o dată, vreau să te gândești bine, foarte bine. Să nu lași niciun moment neamintit și în niciun caz să nu găsești scuze sau să înflorești posibilități. Vreau realitatea crudă. Vreau să te aștepți la ce e mai rău pentru a simți fericirea la cote maxime atunci când va apărea. Pentru că sunt sigur că își va face apariția.

Sunt conștient de felul în care sună tot ce ți-am spus și de faptul că există șansa de a nu înțelege acum totul dar vreau să ai încredere în gândurile unui bătrân-tânăr. Până acum nu cred că ai avut de pierdut - decât când te-ai încăpățânat să demonstrezi chestii banale pe care cu timpul le-ai pierdut din vedere.

Crede copilă! În tine și nu în el. Peste nu foarte mult timp o să devină doar o amintire.

bătrânul.

vineri, 3 mai 2013

Dragă bătrâne,

Câteodată mi-ar plăcea să-ți spun pe nume - știi tu, să părem doi tineri care s-au împrietenit și vorbesc pur și simplu. Apoi gândul ăsta dispare pentru că „bătrâne” ascunde atât de multe, mai ales dacă ținem cont că nu ești în niciun caz bătrân. Acum realizez că nu-ți știu vârsta și ca să fiu sinceră, nici numele complet. Sunt sigură că l-ai menționat la începutul întâlnirilor noastre dar sunt la fel de sigură că nu mă interesai atât de mult încât să îl rețin. Probabil ar trebui să mă gândesc că sunt șanse să te fi jignit; nu mă agit prea mult, mă cunoști destul de bine ca să știi când trebuie să te superi așa că voi lăsa analizarea cuvintelor mele în seama ta. 

Nu-ți pot spune multe în momentul de față pentru că abia ai plecat de câteva ore și n-am avut timp să fac rost de o nouă dramă din care să izvorască subiecte. E târziu. Partea cea mai bună este căldura care a dispărut - nu cu totul dar temperatura este suportabilă spre plăcută la ora asta. Am avut noroc să găsesc un plic mai vechi în bibliotecă, între cărți. Altfel ar fi trebuit să amân prima scrisoare din motive tehnice. Da, ai spune că aș fi putut să o scriu și apoi să o bag într-un plic în ziua următoare. Știi că nu sunt așa; dacă încep ceva nu pot să-l las în stand-by - mai ales când e vorba de o scrisoare. Mi-a luat mult timp să aleg chiar și pixul cu care-ți scriu. Mereu mi s-a părut ciudat cum felul în care scrie cineva depinde într-o oarecare parte și de pix sau instrumentul pe care-l folosește. După câte poți observa nu mă străduiesc să fac literele perfecte, cred că îți scriu în momentul ăsta numai pentru că eram nerăbdătoare să-mi așez gândurile undeva. 

Nu am reușit să vorbim prea mult azi, iar când m-ai întrebat ce am făcut nu ți-am răspuns cum ar fi trebuit; presupun că înțelegi de ce. Oricum, ca să nu ratez ocazia de a-ți trimite o scrisoare lungă, voi adăuga o parte din ce am făcut azi. Vei înțelege pe parcurs. Mi-ai spus acum câteva săptămâni că ideea unui jurnal ți se pare foarte bună, iar eu te-am ascultat. Mi-am numit jurnalul - virtual ce-i drept - „Lia” și azi i-am scris. Tehnologia nu a fost de partea mea (cum ar spune R. când îmi dă mail-uri) și „Lia” a dispărut la fel de repede cum a apărut. Dar îmi amintesc perfect tot ce am scris, iar dacă tot ești dornic să-mi citești scrisorile, vei fi „Lia” bătrâne. Obișnuiește-te cu asta.

Mă gândesc să las totul baltă. Tot ce are legătură cu S. și așteptatul ăsta care mă fantomizează (dacă există un așa cuvânt). Sincer, era mult mai simplu în alte dăți când era doar „îmi place de el” fără alte complicații, pretenții și inevitabilele dezamăgiri. Mi se pare o idioțenie numai felul în care toate povestea asta m-a schimbat pe mine. Acum, să ne amintim de tipa care se gândea în primul rând la binele ei, care se descurca singura, care nu aștepta semne de la ceilalți pentru că nu avea nevoie de ceilalți. E frustrant să știu că m-aș bucura să mă întrebe cineva de viață, nu pentru că ar fi un lucru rău ci pentru că înainte era diferit. Și aștept. Câteodată nici eu nu știu ce, sau cum aș reacționa dacă aș primi ceva - iar cel mai important, ce aș face cu ce aș primi. Partea cea mai proastă e că mă încăpățânez să cred în inefabil, în iluziile unei iubiri perfecte la care au lucrat secundele, minutele, zilele, săptămânile, lunile, anii în care n-am făcut nimic. Love is waiting spun unii, dar fiecare își are limitele lui. Dacă așteptarea ar fi ceva constructiv, nu ar mai exista conceptul de prea târziu. Știu ce-mi vei spune bătrâne, că mai bine mai târziu decât niciodată. Dar dacă timpul lui este diferit de al meu? Și când pentru mine va fi prea târziu, pentru el o să fie tocmai bine, momentul perfect pe care probabil îl așteaptă. Amuzant este că nu sunt sigură de ce gândește el, cum aș putea? În majoritatea timpului pare atât de închis în el... apoi are momente în care zâmbește și pare totul normal. De ce m-ar lăsa tocmai pe mine să intru în viața lui pentru că așa am citit eu stele într-o noapte în care cerul era acoperit de nori, pentru că, așa era. 

(...)E adevărat că îmi place ca oamenii să insiste, să fie interesați, dar acum nu suntem într-o astfel de situație. Acum vreau să opresc așteptarea asta care mă golește pe dinauntru și să-mi văd de minunata zi de joi. Până la urmă e vacanță și ar trebui să profit de timpul liber în orice mod. Singură sau nu, e timp liber și nu vine prea des! De data asta îl aleg pe Eliade, cu „Nuntă în cer” - chiar dacă nu mă dau în vânt după autorii români, există și excepții.

Cam asta vorbeam eu cu „Lia” azi și asta vorbesc acum și cu tine. Desigur, poți înlocui „joi” cu „vineri” pentru că azi deja e mâine, cum îmi place să spun. Mai devreme am verificat dacă S. este online, numai așa, de dragul de a afla. Nu-ți fă probleme, nu mai sunt așa disperată după câteva cuvinte. Dar, spre surprinderea mea, era. Persoana care dispărea din orice mediu virtual după orele 22 (diriginta mea ar fi mândră de ce tocmai am scris), cel târziu, era mai devreme online, fără niciun stres. Nu știu ce să-ți spun despre asta. Într-un fel mi se pare un program care nu se potrivește cu felul lui de a fi. Dacă am avea ore de dimineață, aș înțelege motivul disparițiilor și lipsa statului până la ore târzii, dar așa... chiar nu-mi pot explica. Poate ai tu câteva idei, pe care nu vreau să le ții numai pentru tine. 

Misiune îndeplinită. Prima scrisoare este gata bătrâne, bucură-te de fiecare cuvințel, nu se știe când mai găsesc un pix cu care să fiu compatibilă și o oră la care să pot scrie atât și atâtea. Am impresia că mâine voi regreta că ți-am spus atât de multe (sau aș putea spune mai târziu pentru că e deja mâine), dar va fi prea târziu, scrisoarea o să fie pe drum spre tine și eu nu-mi voi mai putea retrage cuvintele. 

Ella.

joi, 2 mai 2013

The marks humans leave are too often scars

- Să știi că am încredere în tine.
- De-asta pleci?!
- Nu, sigur că nu. Viața intervine la un moment dat Ella și nu o pot opri numai pentru că-mi doresc asta. Să știi că regret. Dar sunt sigur că o să te descurci. 
- Absolut; nici nu ai putea spune altceva, ar fi ca și cum ți-ai nega toată munca depusă.

- Ce ai făcut azi Ella? 
- Nu contează bătrâne, nu-i așa? Oricum pleci, de ce ar mai conta? Trebuia să-mi spui de la început că pot conta pe tine pentru o perioadă limitată de timp! Știi cum e să fii părăsit dintr-o data?! Groaznic! Groaznic!
- Vreau să-mi scrii, vreau ca atunci când iei o pauză de la a mă urî pentru că te las asa, să-mi scrii, cât de des poți. Iar eu îți voi răspunde, la fel, cât de des voi putea. Nu vreau să mă judeci pentru că plec Ella, nu e alegerea mea, pur și simplu trebuie.
- Altă dată m-ai fi contrazis când aduceam vorba de „trebuie” și ai fi început să-mi spui cum întotdeauna avem de ales. Recunoaște, pleci pentru că vrei asta. Poate nu 100% dar vrei. Știi asta. Până și 0,00001% să vrei să pleci și tot este dureros și dificil pentru mine bătrâne, erai mereu aici...
- Măcar am trecut de partea în care spui că nu-ți pasă când se întâmplă ceva de care evident, îți pasă. Vezi Ella? Ai evoluat, ai învățat să te schimbi; nu pentru ceilalți ci pentru liniștea ta. Chiar și așa mi-aș dori să pot rămâne. O să-mi fie dor de tine copilă, o să-mi lipsească contrazicerile noastre, argumentele tale, tu. Sper să reușești să te vindeci de el și în același timp îmi pare rău că am avut dreptate Ella, aș fi vrut să fii fericită cu celălalt. Ține minte, nu te poți păcăli pe tine însăți. Știi ce vrei și ce simți și mai ales, pentru cine simți. Nu mai există nimeni altcineva - din păcate. Dar sunt sigur că vei trece peste asta la un moment dat și că nu vei ajunge la „prea târziu”, pentru că te cunosc copilă și îți promit că o să fie bine.
- Nici tu nu știi ce vorbești..
- O să vezi, o să ajungi tot la cuvintele mele. Numai că de data asta, vei fi bucuroasă că am avut dreptate.
- Vedem noi.
- Scrie-mi Ella, te rog.
- Da, probabil. Până la urmă, doar atât mi-a mai rămas. 

Fetița prietenei mele de Dorothy Koomson

„Every second counts.”

Singurul lucru pe care îl regret este timpul care a trecut de la terminarea cărții până la scrierea recenziei. E adevărat că senzațiile oferite de tot ce se întâmplă între aceste coperți nu mai sunt proaspete dar gândindu-mă la acțiune, cartea îmi este încă foarte dragă. De fapt, aș putea-o numi cartea mea preferată în momentul de față pentru toate nopțile pierdute și emoțiile și zâmbetele...

Într-un fel aș fi vrut să o citesc de cum am găsit-o pe internet, nu să o amân atât de mult timp - mereu pentru alte scrieri ce păreau mai interesante. Ideea e că, încă de la început, am știut că e genul de carte pe care o voi citi când voi avea nevoie de ceva bun! Știam că urma să ocupe un loc important în topul cărților mele preferate. Mereu am asociat colecția CHIC cu subiecte amuzante și legate de fashion, sau pur și simplu cucoane la treizeci de ani care-și întâlnesc marea iubire pe neașteptate - iar cunoscându-mă, mereu voi gândi așa chiar știind că n-am dreptate. De când am descoperit „Femeie. Albă. Moartă.” de Lauren Henderson mi-am schimbat părerea despre drăguța colecție a editurii Polirom. Am văzut că se poate ceva diferit - în cel mai bun sens în care se poate spune asta.

Sunt în starea aia în care nu m-aș mai opri din scris dar în același timp nu știu cum să spun exact ce face cartea de față atât de specială. Poate faptul că totul ține de umanitate, iertare, prietenie, iubire și fie că vrei sau nu, te sensibilizează, pentru că da, are puterea asta. E pur și simplu vorba despre viață, condimentată cu acel ceva care te ține între paginile cărții până amorțești - la propriu.

Kamryn și Adele au fost cele mai bune prietene, până când Adele și Nate - logodnicul lui Kamryn la momentul respectiv - și-au transformat relația de prietenie într-o aventură. Până acum totul sună a trădare crasă dar dacă e un lucru pe care această carte îl subliniază și îngroașă de câte ori are ocazia, acela e că lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi. Însă, din păcate, câteodată sunt. De exemplu, momentul în care Kamryn află de boala incurabilă a lui Adele este atât de real încât de sfâșie pur și simplu. Atât ideea de pierderea a cuiva drag - pentru că, și după destul de mulți ani, cele mai bune prietene sunt cele mai bune prietene - cât și tot ce urmează după inevitabila tragedie.

Într-adevăr titlul spune ceva important, gestul făcut de Kamryin, ce denotă iertare pură îmbibată cu o tonă de iubire; și anume adoptarea fetiței lui Adele. Chiar dacă ce am spus eu acum e pe cât de poate de scurt, din motive legate de plăcerea de a vă lăsa pe voi să descoperiți totul pas cu pas - fiecare cuvânt ce alcătuiește povestea, construiește pe lângă ceva plăcut și înduioșător, o lecție de viață. Dură, dar frumoasă și plină de neprevăzut. Puteți conta pe ideea că lucrurile de complică și că Dorothy Koomson reușește să vă țină cu sufletul la gură fără un roman ieșit din comun, fantastic, plin de bombe ce stau la explodeze la fiecare colț de pagină. După mine, ăsta este talentul, reușita de a face un lucru ce ține de normalitate să pară mai ceva ca aurul de la baza unui curcubeu!

Nu voi mai lăsa cuvintele să murdărească și voi adăuga doar „O recomand oricui, oricând, din toate motivele, din tot sufletul!”. ENJOY!

miercuri, 1 mai 2013

Tomorrow is a new day with no mistakes in it

Un nou început. Sau poate doar o continuare mult mai bine gândită! 
Un 1 MAI frumos vă doresc! :)