vineri, 30 august 2013

You don’t forget the face of the person who was your last hope

Adevărul e că venisem în căutarea finalului epic. Speram să ajung la un moment dat pe o bancă într-un parc, sau pur și simplu să stau nemișcată privind în gol, iar o voce - fie ea din capul meu sau mai reală de atât - să spună „Și atunci a realizat că...” iar la sfârșitul acestor cuvinte să mă întorc în casă, cu un zâmbet optimist fiind sigură că de fapt n-am pierdut nimic. Nu a ieșit chiar așa, dar nu sunt nici în criză de timp. Ceva ceva tot trebuie să găsesc zilele astea. Ceva la care să mă gândesc în zilele în care corabia se scufundă și eu sunt încă la bordul ei. N-ar trebui să fie așa dificil. Până acum, ciocolata caldă sau ceaiul în unele cazuri, lacul de unghii și crinii roz au ajutat destul. Și mi-au amintit de începutul lui iunie când îmi promiteam că vara asta voi avea răbdare. Concluzia a rămas așa: răbdarea nu e sănătoasă, iar „mai bine mai târziu decât niciodată” e doar o altă porcărie. Dacă nu vi se pare valabilă afirmația, încercați să vă apucați de balet la optzeci de ani, spunându-i oricui ar trebui să vă învețe balet, că sunteți optimiști și că „mai bine mai târziu decât niciodată” - nu există loc mai bun să spun: cred că ți se pare. Pardon. De fapt, știu că ți se pare.

În altă ordine de idei, cel mai tragic fapt este lipsa pisicii. Sau mai bine spus, este incertitudinea legată de lipsa ei. Să nu știi este tare frustrant (ca să folosesc cuvinte ale oamenilor mult mai realizați decât mine) pentru că nu-ți poți alege o reacție potrivită. Totuși cu timpul, ar trebui să treacă - în alte cazuri așa s-a întâmplat. Iar dacă nu, măcar am aflat că patru ore de somn pe noapte mă pot trece prin ziua următoare. Și chiar nu o spun pe un ton dezamăgit. Ar trebui probabil să mă antrenez pentru zilele ce vor urma, în care orele încep prea devreme dar nici culcatul la o oră decentă nu este o variantă atunci când sunt atât de multe seriale, cărți sau pur și simplu chef de gin în Cub.a - acum că tot am pomenit...

Un apartament. Mâncare și din fericire, o carte bună. Singura care m-a prins într-un moment prost dar nu m-a făcut s-o arunc departe ci s-o țin cât mai aproape. Și un serial - plin de lucruri mult mai importante decât drame acoperite de ceață. Și el, pe care încă-l consider prea bun ca să fie adevărat. Și da, el va rămâne în povestea mea, busola pentru căutările mele și banca mea preferată din parc. Dar cartea și serialul se vor termina. Va trebui să las căștile pentru un timp, să-mi aud iar gândurile și să revăd multe ultime dăți. Iar vocea mult așteptată va spune „Și atunci a realizat că nu-l va mai vedea niciodată și că nu va mai găsi pe nimeni ca el dar tot s-a lăsat cucerită de cele două mâțe mici”. Iar între timp nu pot să fac nimic altceva decât să-l țin de mână pe el și în brațe pe noi. 

miercuri, 28 august 2013

Hearts are fragile things

„Ai grijă ce-ți dorești pentru că s-ar putea să se îndeplinească” - adevărate cuvinte.

Știu ce-am cerut și mai mult decât sigur știu că mi s-a oferit chiar mai mult de atât și totuși mă aflu într-un punct mort. Poate greșeala a fost să nu cred în dorința mea. Să vreau ceva fără să mă aștept ca într-un fel sau altul să se îndeplinească. Dacă aș fi știut din timp că în momentul ăla o stea căzătoare străbătea cerul, probabil mi-aș fi folosit o dorință mai bună. Hmm.. cu cât mă gândesc mai mult cu atât îmi dau seama că dacă aș fi așteptat aș fi ratat ocazia. Cum îmi spunea o fostă colegă, șansele nu se întorc de două ori în același loc. Și tare-mi pare rău să-i dau dreptate acum, după mult timp. Deci sunt împăcată cu gândul că a fost o dorință sinceră. Ceva ce pur și simplu mi-a trecut prin gând într-o clipă norocoasă, ceva la care n-am avut timp să mă gândesc și ceva ce n-am putut schimba. O dorință neșlefuită care a risipit ceața și suspansul. Ciudat cum ceva atât de concret poate da naștere la sute de incertitudini care mai de care mai indescifrabile.

luni, 26 august 2013

I admire addicts

Horoscopul a ales să rămână ascuns azi așa că mi-am rezervat dreptul de a presupune că ziua de ieri și cea de azi vor aducea cam aceleași chestii așa că astrele nu se mai obosesc să-mi repete. Destul de corect din punctul lor de vedere, dar cum rămâne cu detaliile fine care puteau face din ziua de azi ceva cu totul diferit de orice s-ar fi întâmplat ieri?! Timpul nu se pierde, la fel ca și banii. Dacă cei din urmă sunt făcuți să circule, așa și timpul este făcut să treacă și atât. Aștept partea în care doctorul Timp se va apuca de reasamblat tot ce s-a destrămat recent. Sincer îi urez succes. Nu e neapărat o operație pe creier dar piesele puzzle-ului sunt aruncate prin atât de multe locuri încât nici eu nu-mi mai amintesc de unde să le recuperez. Ca să nu mai menționez prețul lor exagerat. 

Ieri cămașa a fost la locul ei, boxerii negri la fel, iar patul a fost mai bine făcut ca niciodată. A fost rutină. Dar a fost diferit. Încă o dovadă care strigă aproape răgușită că pe drumul ăla nu mai e nimic de văzut - pentru mine cel puțin. Nu există mod mai bun de a-ți recunoaște schimbările decât în momentele când lucrurile obișnuit ți se par străine și reinventarea lor mult prea obositoare și fără un rezultat satisfăcător. Poate, din adâncurile fântânii cu speranță - cam secătuită ce-i drept - vor ieși găleți cu idei noi și chei ale altor uși, care închid cutii cu alți oameni. 

Azi am auzit de prea multe ori că atunci când ți se închide o ușă o să găsești o fereastră deschisă. Dar dacă ești genul care nu are ferestre de deschis? Dacă te-ai bazat pe o singură ușă care avea rol și de fereastră și de orice altceva? Ce faci când se închide? Spargi pereții. Bun. Apoi? Rămâi fără propria cutie pentru totdeauna? Pentru că dacă ăsta e răspunsul bun, atunci nu există nedreptate mai mare. Și nu, variante precum „trăiești cu ușa închisă” nu se acceptă. Deși, recunosc să sunt prima care spune „de-asta e ușă, ca să fie închisă” - până la urmă dacă îți doreai să intre aer sau alte bălării nu te mai oboseai să pui ușa acolo, lăsai pur și simplu o gaură în zid și gata. Dar nu ai făcut așa, deci te-ai gândit de la început că ușa aia se va închide mai devreme sau mai târziu, de unde rezultă că nimic nu durează pentru totdeauna deci de ce ușa ta ar fi mai specială și ar rămâne deschisă veșnic doar pentru țânțari și fluturi cu aripi zgomotoase?! Capitolul ăsta s-ar putea numi „mult zgomot pentru nimic”. 

„Nimic”-ul asta face totuși cam mult zgomot. 

Și mă întreb cum ar fi fost dacă revista aia s-ar fi distribuit întregului liceu așa cum părea cel mai normal. Și dacă ar fi citit-o? Sau dacă eu n-aș fi scris cu un singur scop, cum ar fi ieșit de fapt rândurile și ce-ar fi alcătuit în final? Iar cel mai important, ce se va întâmpla peste două săptămâni și șase zile? Pentru că sincer, dacă boxerii negri nu-și mai fac efectul mă-ndoiesc că mai există alte medicamente compatibile cu organismul meu. Zău. Sau poate nu am analizat eu destul de mult pereții, iar fereastra așteaptă doar să mă lovesc de ea.

duminică, 25 august 2013

Dragă copilă,

Câteodată nu mai știu nici eu cum să-mi aleg cuvintele și ce sfaturi să-ți dau. Nu neapărat pentru că n-aș găsi cât pentru că sunt complet sigur că nu te vor ajuta cum mi-aș dori de tare. Înțeleg o parte din sentimentele pe care le simți acum pentru că, oricât ți s-ar părea de greu de crezut, toată lumea trece prin asta mai devreme sau mai târziu. Poate nu e vorba de o dragoste mare, poate e numai un eșec. Inima se frânge foarte ușor copilă. Partea bună, așa cum spunea un om inteligent, este că se poate frânge o singură dată iar în rest sunt numai zgârieturi minore. Dar până la ele, trebuie să mă asigur că vei supraviețui. 

În momente ca ăsta, trebuie să-ți alegi o tabără Ella. Ești pesimistă sau optimistă? Crezi că atunci când vei da peste iubirea vieții totul o să fie perfect sau din contră, o să te lovești de greutăți ca totul să merite mai târziu? Cred că este greu să alegi, dar lipsa acestui fapt nu te va face decât să plutești la nesfârșit între sute de întrebări. Nu ți-ai dori asta copilă, te consumă mult prea mult. Apoi, nu uita să-i ții totuși pe cei dragi aproape. Nu te baza pe „toți pentru unu”. Dacă unii te dezamăgesc nu înseamnă că toți o vor face așa că merită pedepsiți din timp. Știi despre cine și ce vorbesc așa că aștept un telefon mâine cu detaliile întâlnirii. Gândește-te la ce e mai greu de găsit și la ce ai regreta mai mult. Amintește-ți care te-a schimbat în bine și care ți-a distrus lumea - așa cum singură ai spus. Care merită Ella? Care a avut tupeu și a luptat? Care ți-a demonstrat că există și excepții? Nu există „amândoi”.

Ai o temă copilă. Ia o foaie de hârtie și scrie. Bune și rele. Pentru amândoi. Apoi lucrurile vor fi mai clare sau cel puțin așa ar trebui. Dar trebuie să lași realitate să intre în viața ta și să accepți fiecare persoană așa cum e. Fără să înflorești. Fără să-l îmbraci pe nemernic într-o haină perfectă și să-i ascunzi cicatricile. Știi că le are. Știi că nu e perfect.

Acum, Ella, realitatea este că nu vei trece niciodată peste. Nimeni nu trece. Fiecare rămâne mai mult sau mai puțin prins în propriul trecut. Fiecare pierde ceva ce nu va mai recupera niciodată. Ideea e să înlocuiești ceea ce pierzi. Să te reinventezi. Să lupți pentru tine copilă. Mereu este mai ușor să te duci la fund și să dai vina pe cel care te-a rănit. Dar să fim serioși - ai fost avertizată. Tu ai ales să speri, să-ți construiești viitorul fără să fii atentă la prezent. Și sunt convins Ella că ai știut unde vei ajunge. Ai știut dar ai continuat. Ăsta e singurul motiv care mă face să ghicesc că ți-au fost capturate prea multe odată cu acest jaf murdar. 

Totul o să fie bine copilă. Poate nu acum, poate nu mâine, dar totul o să fie bine. O să doară tare, dar la un moment dat, o să treacă totul. Viața continuă și memoria începe să selecteze amintiri. Bazează-te pe ea. Intensitatea se va duce, cu timpul. O să fie bine.

bătrânul.

He's the only one for me


sâmbătă, 24 august 2013

Anca spune:

N-am plecat niciodată atunci când a trebuit. Am așteptat întotdeauna ca dezamăgirea să atingă cote maxime înainte să închid ușa pe dinafară. Am așteptat să se distrugă tot. Și-asta pentru c-am vrut să fiu sigură că orice-ar fi, n-o să mă mai întorc. Nu pentru că n-aș vrea ci pentru că n-aș mai avea unde. Sau la cine. N-am luat-o niciodată la fugă. Am plecat întotdeauna cu pași de furnică. Și asta poate din cauza faptului că am plecat întotdeauna pentru că a trebuit, nu pentru că am vrut. Pentru că primeam dragoste cu porția, în unele zile da, în unele zile nu. Pentru că liniștea era în altă parte. De somn să nu mai vorbesc. Fericirea... rămânea și ea în urmă. Pe lângă alte stări, nopți nedormite, incertitudini și anotimpuri fără noi. 

joi, 22 august 2013

Fericirea altora e atât de tristă...

Bine, să zicem că ea e exact unde îi e locul pentru că trebuie să existe un motiv pentru tot ce s-a întâmplat recent. Dar cum rămâne cu restul? Cum spunea E. mai devreme, de ce toți ceilalți își continuă viețile când a mea stă pe loc, parcă împietrită pe vecie? Nu e drept dar poate ăsta e momentul în care - draga de ea - karma, își amintește că suntem prietene vechi. Și apoi, de ce nu s-ar juca și cu mine așa cum și eu m-am jucat cu alții. Trebuie să-mi recunosc admirația - a lovit sub centură cu grație și încredere.

Adevărul e că după rău nu vine bine. Răul doar continuă să stea până când începe să ți se pară că e bine. O altă iluzie nefolositoare dar pe care mai devreme sau mai târziu o s-o regreți. Nu e vorba numai de fericire. Adică m-aș putea mulțumi doar cu liniște, indiferență și nopți tăcute. Desigur, ăsta este deja tupeul care vorbește ca la el acasă. Am noroc dacă în următoarele trei săptămâni (și trei zile) reușesc măcar să accept pierderea.  

Clepsidra nu s-a oprit nici ea și poate asta este problema cea mai mare. Apoi, pe locul doi, se clasează lipsa opțiunilor. Nu are rost, dar pur și simplu cătușele sunt prea puternice. Știu deja deznodământul oricare ar fi continuarea - locul trei în clasament. Ca să fiu sinceră, locul trei este doar o altă draperie din mătase în care să-mi învelesc dezamăgirea pentru puțin timp. Nu este o certitudine, dar este o promisiune. Măcar scumpul orgoliu să mă primească de parcă n-aș fi plecat niciodată. Altceva, în linii mari, nu mai am ce aduna. 

Vârf de stea, ai mare dreptate, finalul este al nostru mereu. Dar nu știu sigur cât sunt în stare să risc până te voi stinge așa cum a făcut-o el. E adevărat că poți străluci și pentru mine, dar nu ajunge. Ar fi doar o altă complicație nedorită.

Te urăsc atât de tare! Deși se spune că e interzis. Te urăsc pentru că mi-ai luat toată lumea și m-ai lăsat în stradă - nici măcar o scrisoare de recomandare nu te-ai obosit să scrii. Te urăsc pentru că după toate exploziile solare din lume, oricât material aș avea, nu-mi pot construi la loc barierele și fundația. Nici măcar nu o să mai încerc. Oricum probabil nu voi mai avea nevoie de ele un an de acum încolo. Te mai urăsc și pentru că mă turbezi dar apoi îmi dai sentimentul că ar trebui să ne ținem toți de mână și să cântăm în jurul focului. Pentru nopțile pierdute și lacrimile irosite de parcă tu le-ai fi meritat. Pentru zilele perfecte de joi în care s-au întâmplat toate. Pentru ziua de azi - tot joi. Te urăsc pentru că nu te pot urî nici măcar pentru o secundă.

Primele cuvinte scrise după sfârșitul lumii. Fără perspectivă, doar ascultând muzică tare pentru a nu-mi auzi gândurile, realizez că vreau să fii fericit. Până la urmă de aici a început chinul. Știu că e un clișeu siropos, greu de mestecat dar vreau, zău. Mint? Vorbesc rănile? Cred că ți se pare. Tot ce pot cere e continuarea mea, nu a noastră, nu a ta. Am prins ideea, niciodată nu ai existat de fapt. Totul a fost în capul meu iar detaliile n-ar face decât să aducă iar ploaia. Bine, dar eu mă vreau înapoi, neobosită, nerătăcită, neprostită. 

Fără pisică.

miercuri, 21 august 2013

A broken heart bleeds tears

Nu prea există cuvinte pentru început și cuprins. Iar dacă ar exista, ideile principale oricum s-ar afla printre rânduri numai din plăcea bolnavă a scriitorului de a ascunde prea multe cu prea puține. Concluzia este clară: necazurile vin întotdeauna câte trei iar în caz că ai de-a face cu necazuri îmbătate cu ironie, își vor aduce și prietenii apropiați ca să nu te plictisești numai cu trei.

Aș spune că mai rău nu se poate dar mi s-a dovedit că întotdeauna există și alte variante care așteaptă la colț să te întâmpine cu brațele deschise. Dar ce faci apoi? Timpul e clar oprit și îngerii cântă dar tu ce faci? Fără pisică, fără poftă de citit, fără iluzii, fără speranțe, doar cu certitudinea că „fără” o să fie cuvântul de bază un timp prea îndelungat. Mult prea îndelungat. 

vineri, 16 august 2013

Contesa sîngeroasă de Andrei Codrescu

Cunoscuta librărie online, Libris, mi-a oferit și luna aceasta șansa de a citi o carte genială! Mulțumesc frumos! Nu uitați de miile de cărți în limba engleză pe care LIBRIS vi le pune la dispoziție.

Revăzând rândurile de început, nu mi se pare că „genială” este cel mai potrivit cuvânt. Pare mult prea modest pentru nivelul la care se ridică lejer acțiunea cărții chiar din primele pagini ale acesteia. Andrei Codrescu își etalează talentul fără pic de modestie atât în construirea atentă a portretului Elisabetei Báthory cât și în descrierea unei epoci enigmatice, greu de recunoscut chiar și pentru unguri.

Luminile se sting, în sală se face liniște iar cortina se ridică încet introducându-ne în istorie ca pe niște invitație de seamă, așteptați cu nerăbdare. Poate tocmai această nerăbdare l-a împins pe Andrei Codrescu direct la fapte. Primele pagini ne-o prezintă pe Elisabeta Báthory îngrijorată că singurele martore ale slăbiciunilor ei, oglinzile, o pot trăda. De la această frică constantă ce-i roade interiorul, contesa hotărăște ca toate oglinzile din castel să fie distruse. Așa Andrei Codrescu are ocazia să-și expună talentele descriptive, desenându-ne prin cuvinte imaginea cioburilor chinuite, ce se împletesc elegant cu fulgii de zăpadă puri și inocenți. Însă, nici acest fapt nu o liniștește, ba mai mult, o asigură că însuși natura își râde de ea, în momentul în care fulgii ce cad nestingheriți îi formează propriul portret, fără să o lipsească de dovezile trecerii timpului.

Fiecare mișcare făcută de Elisabeta Báthory are la bază dorința înfometată a vieții veșnice, iar acest scop păgân o constrânge în săvârșirea masacrului pentru care este atât de cunoscută. Legenda spune că a ucis șase sute cincizeci de fecioare, ulterior îmbăindu-se în sângele acestora pentru a-și întineri propriul trup, veșnic îmbrăcat în haine negre. La un moment dat, ne este atrasă atenția acestui detaliu, iar motivul subliniat chiar de  Elisabeta pentru nerenunțarea la această culoare moartă, este doliul pe care și-l poartă, ea fiind văduvă ei însăși, tinerețea stingându-i-se sub proprii ochi.

Contesa sîngeroasă a lui Andrei Codrescu, este organizată pe două planuri principale: dezvoltarea și transformarea contesei într-un personaj ce-a lăsat pete de sânge imposibil de evitat pe scările abrupte ale istoriei, și prezentul continuu reprezentat de povestea lui Drake Báthory Keresztur, evreu maghiar, ce consideră că simpla înrudire oricât de îndepărtată cu Elisabeta, este un blestem. Acesta se prezintă în fața unei judecătoare din New York, în absența juraților, fără avocat și fără martori pentru a se autodenunța ca și criminal. După spusele sale, însăși Elisabeta l-a obligat să comită o tragedie, în fostul castel al contesei. Principala problemă a destăinuirilor sale este timpul care nu pare să se sincronizeze. Elisabeta ia forma unei prezențe inefabile, ce sădește cu poftă teroare în sufletul evreului, apărându-i în fața ochilor prin intermediul oglinzilor - din nou, singurele martore ale acestor întâmplări.

Întrebarea judecătoarei: „-Și care ar putea să fie motivele ei?” vine ca un fulger, ce eliberează răspunsul care va continua să bântuie cartea până la final: „- S-a simțit muritoare într-un moment în care nu ar fi trebuit...”.

De această dată, voi lăsa concluzia să fie scoasă la lumină de Library Journal: „Andrei Codrescu ne oferă un roman gotic în care sexualitatea se împletește cu violența, o poveste ce delectează și înspăimântă în egală măsură.” ENJOY!

joi, 15 august 2013

Dragă bătrâne,

Știi cum e să stai pe locul din față într-o mașină de poliție? Cam asta a fost șmecheria zilele astea. Socializarea știe cum să se joace cu mintea omului, asta e clar. Oricum, ca o destăinuire pe care nu am vrut să te las s-o citești printre rânduri, ai cam avut dreptate. De aproape dorința este mult prea mare. Adică deja aveam toate detaliile așezate la liniuță! Apoi a apărut realitatea cu regretele ei (sau nu chiar) de a nu fi fost lângă el. Ar trebui să fiu mulțumită de treaba asta? Cum că în momentele rare și scurte în care-și lipește zâmbetul ăla pe față ea stă pe margine și apoi comentează sec, doar de dragul enter-ului?! Dar gata cu aburelile astea. Poate (am spus poate) o să revin în rând cu lumea după mare cumpănă a lunii. Și da, asta înseamnă fără artificii și îngeri cântând peste câteva zile, pot și fără.

Acel „cred că ți se pare” rătăcit în ultimele tale rânduri, e enervant. Nu înțeleg de ce tot continui să folosești cuvintele astea. E atât de evident că o faci intenționat. Ca și cum le-ai îngroșa și sublinia sperând să treacă neobservate. Ți-ai ieșit din mână bătrâne - nici subtilitățile tale nu mai sunt ca pe vremuri. Doar ca să știi, nu mai e nevoie să-mi tot repeți motivele. Sunt sigură că din spatele oricărui acțiuni pe care-o săvârșești poți scoate un argument care să mă îmbârlige și să uit care a fost de fapt problema inițială. Te știu eu bătrâne; mare vulpoi mai ești. Norocul tău că am antrenament și m-ai nimerit într-o zi bună, fără capsă.

Să fim serioși. Cum ai putut să spui (scrii) „niciodată nu e prea târziu”? Așa mă ajuți tu pe mine? Îmi amintești de Frèdèric Beigbeder care mi-a furat speranțele de parcă nu avea alte lucruri mai importante de transmis. Unde e dușul rece? Te-ai moleșit? Excluzând întrebarea tipică de final, nu te mai recunosc. Unde e partea în care mă întorci din drum și-mi verși proverbe înțelepte sau începi să-mi povestești cum arată lucrurile în ochii tăi, după care te lauzi, sperând să nu te întrerup, cu dățile în care ai avut gura aurită? Dacă lucrurile ar mai sta ca pe vremuri nu te-aș mai plăti. Aș apărea la ședințele noastre cu buzunarele goale, bându-ți ceaiul și privind pe fereastra mare din sufragerie în tot timpul monologului tău. 

Nu aveam un chef imens să-ți scriu azi dar zilele viitoare o să am alte priorități așa că m-am decis să o abandonez pentru câteva minute pe Sam Jones și să-ți recitesc scrisoarea. Acum că mă gândesc, asta ar fi sunat mai bine ca introducere dar nimeni nu spune că nu poți să citești ceva începând de oriunde vrei tu. Una peste alta, aici merge totul bine. În mașina poliției e cald iar bluza aia îi scoate ochii în evidență. Ca să nu mai zic de buze! Apropo de asta, când mă suni data viitoare, amintește-mi să-ți spun părerea mea despre bărbiile ascuțite.

după vișini,
Ella

vineri, 9 august 2013

Slowly, with the eyes open

Țin doliu pentru zilele pierdute de dragul incertitudinii amare. Mai țin doliu și pentru șansele pierdute care puteau transforma totul în ceva diferit, poate într-o dorință îndeplinită sau într-un carusel al variantelor. Nu pot recurge la spargerea obiectelor ce-au fost martore ale nălucii, dar pot spera că memoria lor este scurtă și că timpul va avea grijă de amintirile lor.

Apoi, detaliile nu mai sunt importante oricum iar ce contează acum este durata fericirii ce părea apusă pe termen nelimitat. Nu știu dacă este vina liliacului-martor dar odată cu apariția lui paginile au început să se răsfoiască repede, iar deznodământul n-a mai fost o surpriză colosală pentru că deja ne-am perfecționat la cititul printre rânduri.

O carte pe care o aducem mereu cu mine, o așezam pe bancă și așteptam momentul potrivit s-o continui. În fiecare zi gălăgia îmbrăca liniștea spulberându-mi speranțele. În fiecare zi o deschideam pentru câteva minute, citeam prea puține rânduri și o închideam știind că nu-mi voi aminti ce-am citit. Dar totul era la vedere, fără pic de neliniște sau regie înaintea apariției tăcute - ca și acum - a personajului ce avea să influențeze până și culorile rujurilor mele. Tot răul spre bine. La finalul romanului criminalul a fost prins iar fata s-a îndrăgostit iremediabil de „what if...” până nu de mult. 

Acum țin doliu și pentru ea. De fapt, pentru ele. Pentru cea care ținea la cartea ei și pentru cea care a uitat apoi totul amintindu-și numai coperta, banca și culoarea pereților. Ispita îmi șoptește la ureche locul în care se ascunde romanul polițist, iar neîncrederea mă sfătuiește să-l recitesc numai pentru a afla care dintre fete este încă prezentă. Din păcate, îmi amintesc acțiunea mult prea bine pentru a mă autoconvinge că nu mi-aș pierde timpul trecând prin aceleași pagini și cuvinte. Pe lângă asta, paginile miros a trecut și schimbare, iar pe cotorul gros al cărții dansează fără jenă dorința răzbunării. Pentru ambele fete, pentru clișeele care-mi sunt imposibil de acceptat acum și pentru diferențele care au avut un preț mult prea scump. Pentru timpul pierdut și prietenii îndepărtați fără motiv. Pentru ce-ar fi putut să fie, dar n-a fost.

joi, 8 august 2013

Tomorrow may be hell, but today was a good day

Trăiască reducerile din librării și cărțile cu coperți drăguțe și miros ce dă dependență. Chiar dacă inițial am plecat cu alte planuri de acasă, tot nu m-am putut abține să nu fac o vizită rafturilor îngrijite, cu cărți care așteaptă să-și găsească stăpâni. Tanti de la casă mi-a urat „lectură plăcută” și mi s-a părut drăguț într-un fel, m-a dus cu gândul la o cafenea plină de cărți, în care odată cu un espresso delicios primești o carte bună care să-ți țină de urât. Ca un ritual păcătos care te va aduce din ce în ce mai des, la aceeași masă, cu aceeași comandă în față. 

Anyway, toată căldura verii se stinge cu o limonadă rece sau o bere la o temperatură scăzută, perfectă. Nu știu despre alții dar eu votez cu limonada - mai puțin atunci când nu există întrebarea „cu miere sau zahăr?” și mi se aduce mierea direct; în astfel de cazuri am noroc cu I. și cu pofta ei. Ceea ce îmi amintește că nici până în ziua de azi nu am înțeles de ce ne-au pus covrigeii ăia la masă dacă tot aveau de gând să ne taxeze și pentru ei. Să zicem că oboseala ar fi fost de vină - așa se scapă cel mai ușor.

Acum că am aflat numărul de volume dintr-o serie dragă mie și din fericire sunt mai multe decât am crezut, pot continua să citesc volumul nouă fără să stau cu inima strânsă că voi ajunge la final. Mă voi bucura de fiecare cuvințel și-mi voi încheia socotelile cu Grimalkin în noaptea asta. Mâine este acea zi importantă din lună, în care frenezia bate la ușă, curierul apare în prag și eu trebuie să-mi fac loc în bibliotecă pentru o nouă carte. Abia aștept să-mi petrec timpul cu Elizabeth Bathory, sau contesa sîngeroasă așa cum ne-o prezintă Andrei Codrescu în romanul său. 

joi, 1 august 2013

Dragostea durează trei ani de Frédéric Beigbeder

„Dragostea cea mai puternică este cea neîmpărtășită.”

O carte care poate să-ți fure cu ușurință o zi din viață din simplul motiv că autorul știe să se joace cu mintea ta începând chiar cu titlul. Sunt revoltată! Eram în căutarea unui colac de salvare și am dat peste un nou val de căldură și durere de stomac! Afurisită idee să judeci o carte după copertă sau după titlul (în special). Te aștepți să primești apă rece și te trezești lângă o ciocolată caldă care abia așteptă s-o savurezi până devii dependent, după care dependența te omoară zilnic, câte puțin. E ca un medicament fals, sau un drog de la care ai anumite așteptări iar în final, concluzia nu are nicio legătură cu mult dorita gură de aer proaspăt, din contră.

Începe totul foarte bine. Autorul pare insensibil și cuvintele lui sunt gata să te trateze și să șteargă iluziile născute din basme sau alte bălării. Cu fiecare capitol terminat te simți parcă mai ușor și începi să simplifici lucrurile încet, renunțând la bolnavele speranțe deșarte. Intri în lumea oamenilor căsătoriți ce ajung la divorț și ești martorul sentimentelor amestecate ce urmează. Partea proastă începe atunci când realizezi că te regăsești în multe greșeli ale personajului - nu contează că sunt din trecut, de acum sau că urmează să fie făcute. Ajungi la concluzia că într-un final copiii mereu vor repeta istoria părinților și te panichezi încercând să-ți ocolești destinul. Te contrazici și pe tine și pe autor de nenumărate ori, cu sau fără argumente, important e că te deranjează să-i vezi problemele lui atât de clar și pe ale tale atât de încețoșate deși sunt aceleași - sau par a fi o mare parte din timp.

Într-adevăr cartea este plină de citate geniale, cu care să te speli pe cap când te simți pierdut iar apoi părut tău va avea mai mult volum. Oricum, lăsându-mi dezamăgirea față de tratamentul eșuat, nu simt că am pierdut timpul. A fost frumos să călătoresc cu Marc (care se dovedește a fi chiar Frédéric Beigbeder) printr-un labirint al dramelor unui bărbat trecut de treizeci de ani care simte dar nu vrea să simtă, care caută o explicație științifică a iubirii și crede cu adevărat că dragostea durează trei ani pentru că așa e construit organismul uman. Câteodată mi-a fost milă să-l văd în rolul unui masochist, apoi când întunericul începea să fie alungat de lumină mă apuca teama de a mă împiedica de un happy end care nu m-ar ajuta cu nimic. Se întâmplă asta de nenumărate ori. Ba e albă, ba e neagră, apoi iar albă, apoi iar neagră. Cred că această zăpăceală care duce la un deznodământ greu de ghicit este exact cireașa de pe tort care nu îți dă voie să lași cartea din mână - în cel mai serios sens posibil. 

Totul se învârte în jurul iubirii și al termenului ei de expirare. Răspunsul vine chiar atunci când întorci, aproape ținându-ți respirația, ultimele pagini. Cum spunea Marc, până atunci ești atent numai la numărătoarea inversă. Dar poate are și el dreptate, poate finalul numărătorii inverse este de fapt un început nu un sfârșit. Dar nu contează, asta sunt cuvinte optimiste, iar eu căutam exact replicile ironice, cuvintele colțuroase și reci care să demonstreze că științific se poate scăpa de sentimente în trei ani. Se poate?