duminică, 29 septembrie 2013

Revoluție

Numai de dragul orgoliului meu nu am vrut să las ziua asta să treacă fără să scriu ceva, oricât de alambicat. Nu pot încă să-mi explic într-un mod clar ce a avut atât de special această zi, dar parcă munții s-au mai mutat câțiva centimetri spre lumină. Parcă și zăpada de pe vârful lor a început să sclipească diferit. Parcă azi a fost bine.

Trebuie să țin minte că din această clipă au început să-mi placă trandafirii. Ei și nimic altceva. Până și iubitele flori de liliac mă lasă rece în momentul ăsta. Toată ziua m-am gândit că sunt șanse să fi tâmpit cu totul, dar trandafirii chiar sunt frumoși. E ciudat - de parcă nu i-am mai văzut niciodată până acum.

Trecând peste, acum că septembrie o să se termine, vă rog să mă treziți când va începe vara lui 2014. Până atunci, mâine este încă luni. Ceea ce anul ăsta este de bine. Ore drăguțe. Mai bine spus, ziua de joi a anului trecut s-a transformat în ziua de luni a acestui an. Și am descoperit că nu-mi pare rău. Până acum nu exista lucru mai tragic ca începutul de săptămână, iar acum parcă situația a devenit comică. Iar dacă și mâine plouă toată ziua - ca azi -, va trebui să aleg între a-mi chinui picioarele cu balerinii prin apă și frig, sau a-mi sacrifica botinele - la fel de roșii precum trandafirii din imagine. N-am idee. Nu-mi pasă. Mâine e luni și mă voi trezi fără stres. Mâine e luni și n-am niciun fel de grijă că ceva nu va merge bine. Mâine e luni și sper să ajung la ciocolata caldă promisă. Mâine e luni și sper să retrăiesc o zi de joi trecută. 

Pe scurt, mâine băgăm iar cuțitul pentru șase ore; după care așteptăm și așteptăm.

vineri, 27 septembrie 2013

Cu o parte din inima care nu mai bate

- Explică-mi.
- N-am cum! Încerc! Încerc de două săptămâni să leg niște amărâte de cuvinte și să spun ceva dar nu reușesc. Nu pentru tine sau pentru el. Numai pentru mine, ca să-mi demonstrez că mai pot scrie despre asta, sau scrie în general. Câte se pot duce în atât de puțin timp?! Iar dacă nu există cuvinte cum de în mintea mea rulează mereu unele destul de potrivite, iar apoi, când să le folosesc timpul se oprește, mintea-mi e ștearsă și apoi se apasă play de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat?! Și se mai întreabă de ce dorm atât. Să fim serioși, ce altceva să faci când nu poți face nimic? Iar partea proastă e că nimic nu s-a schimbat. Cantitatea de ceață este aceeași. Nu am momente și momente. Nu se face întuneric după care apare o luminiță. Nici gând. E mereu la fel. Și nimic în lume nu mă poate distrage. Nici măcar prezența lui. E aceeași dezamăgire, ură și chin toate amestecate bine cu ceva ce nu vreau să pronunț. Nu pot să sufăr! Nici măcar atât! Sunt blocată! Nu mă pot întoarce la nimic, nu pot recupera ce a mai rămas. Nu pot să mai cred în nimic și pentru asta îl urăsc cel mai tare! N-am reușit să rămân undeva la mijloc, sunt în extreme tot timpul. Ce eram până în august, dar ce sunt acum. Nu există! Nu se poate! Vreau să fiu iar la început! Să mă bucur, să zâmbesc prostește și să cred că se poate. Nu contează când, dar că se poate. Pentru că dacă eu nu cred, cum să mă aștept la alții? Dar îmi este mai mult decât imposibil. Vreau să simt ceva. Orice! Se spune că te vei simți mai bine cu timpul dar e complet fals. Cu timpul nu mai ai lacrimi dar în rest, nu se modifică prea multe. Dureros de puține de fapt. Mă oftic pentru că prin el mi-am descoperit limitele universului și nu-mi doream așa ceva vreodată. La ce bun? La nimic, îți spun eu. Iar ieri, mi-am amintit de vorbele lui M. cum că „ocaziile ca asta nu se mai întorc”. Și știu că are dreptate. Și știu că degeaba aștept săptămâna viitoare pentru că o să se aleagă praful și de noua teorie. Poate nu am așteptat destul să se vindece... tot. Poate m-am grăbit numai ca să mă consolez cu gândul că sunt mai puternică de atât și că nu s-a terminat lumea. Dar jur că nu mă așteptam să doară atât. Nici măcar nu credeam în așa ceva. Mi se păreau exagerări, aberații. Îmi dădeam ochii peste cap atunci când alții erau în situații asemănătoare, iar acum nu știu cum să-mi explic propria situație pentru că ascultându-mă mi se face silă și milă. Ca să nu mai spun de nervi. Mda. Un fleac, m-a ciuruit. 

duminică, 22 septembrie 2013

Te-aș iubi

Certitudine: nu există cuvinte pentru asta.

De făcut în clasa a 12-a (obligatoriu):
  • amintește-ți că a preferat-o pe ea
  • nu contează cât de mare e tentația, nu te uita niciodată fix la el
  • fără presupuneri
  • consolează-te cu gândul că mai rău de atât nu se poate, că mai rău de atât nu o să te doară, că mai rău de atât nimeni și nimic nu te va distruge.
  • speră că toată povestea te va face mai puternică
  • urăște-l în fiecare zi câte puțin
  • deja e prea târziu 
  • conștientizează că s-a terminat și trebuie să pui singură punct
  • bagă-ți picioarele în tot de înseamnă trei ani de atenție la detalii
  • învață să fii tristă și de față cu alții 
  • prințul pe cal alb, nu e el
  • de fapt, prințul pe cal alb nu există 
  • privește dinafară; oricum n-ar merge
  • nu-i pasă, există dovezi
  • nu contează cât simți tu, nimic nu se va schimba vreodată
  • am menționat că e prea târziu deja?
  • crezi că...? cred că ți se pare
  • găsește altul 
  • renunță la ideea că poți aprecia ceea ce ai cât timp nu ai ceea ce vrei; e complet fals, dar schimbă ceea ce vrei.
  • plângi mult și mult și mult pentru că poți 
  • renunță
  • renunță 
  • renunță
  • renunță
P.S. am obosit.

joi, 19 septembrie 2013

Te caut printre stele

Sunt curioasă cum o mai duce mărțișorul pe vremea asta, afară, încă spânzurat în cel mai apropiat pom.

marți, 17 septembrie 2013

Cât de mult te-am tot iubit

Și nu contează cum interpretez eu drumul. Sau dacă tu ești într-o fază mai avansată în drama ta și pașii grăbiți care de obicei nu sunt stilul tău, ar putea fi numai dorința de a ieși la suprafață. Adevărul e că îmi pasă, dar nu e treaba mea. Scufundare plăcută. De data asta, clar nu mi se mai pare.

duminică, 15 septembrie 2013

Colț de suflet

Făcând ordine printre emoțiile pentru ziua de luni, sertarele cu fotografii pierdute, cuferele pline de parfum și gențile decolorate, am ajuns la concluzia că dorul o să fie mereu mai puternic la început de an școlar. Și nu mă pot abține să-mi imaginez pe unde o fi ajuns brățara roz pentru care am oprit petrecerea acum câțiva ani. Sau dacă avem aceleași amintiri.

Piesele de teatru sunt plăcute numai pentru unii. Cum rămâne cu cei pe care greu îi faci să simtă nostalgia - acră ce-i drept. Dar există dovezi că îți place limonada. Poate n-ar fi chiar o cauză pierdută dar n-ar fi departe. 

Și apoi, cu relațiile e mereu aceeași poveste. Când te întorci de unde singur ai plecat nu mai găsești ce ai lăsat. Pentru că timpul nu se oprește și oamenii nu te așteaptă, așa cum nici tu nu-i aștepți.

Noroc că odată la o sută de ani se găsesc părți bune ale monotoniei. Oricât de mult aș trage eu de motive, tot nu mi se pare fabulos și ar trebui să fie ceva diferit, colorat, exploziv. Să dăm vina pe oricine dar nu pe noi. Să facem și anul ăsta tot la fel, apoi să ne continuăm tangoul în altă parte.

Hai că și tu o să pleci.

sâmbătă, 14 septembrie 2013

Mâine nu o să-mi treacă

Și sunt momente în care aș fi preferat să nu mă cunoști așa de bine tocmai pentru a-ți schimba deciziile. N-aș putea să te condamn pentru că locul tău era ocupat oricum, dar mi-ar da o satisfacție uriașă să pot da vina pe tine. Nu e vorba de iubire, să nu amestecăm borcanele. E numai orgoliu pur. Faptul că tu ai fost ținta cea mai apropiată nu semnifică ceva abstract, doar întâmplarea, bat-o vina!

Propunerea mea, știu. N-ar trebui să-mi retrag cuvintele atât de repede și brusc. Probabil ai anticipat și asta dar nu te-ai mai obosit să construiești alt plan cusut cu ață albă. 

Și până la urmă, oamenii nu se schimbă. Nu complet, nu definitiv, nu atât timp cât amintirile sunt la ordinea zilei. Și cine ar alege partea bună? Să fim serioși, dreptatea stă departe de noi zilele astea. Așa că furia caracteristică weekend-urilor dinainte începutului ciuruirii nu ajută. Iar faptul că eu n-aș mișca un deget ca să-ți arăt unde sunt de fapt diferențele vine la pachet cu indiferența.

Întrebarea este de ce nu ai plecat până acum? Ți-am trântit ușile de atâtea ori încât vecinii tăi mă urăsc. Le-aș povesti despre cum tropăielile lor ne distrugeau nouă micul dejun dar nu mai am timp. Sau mai corect spus, nu mai vreau să-mi fac timp. Dar tu îți vei face. Pentru fiecare zi pe care ți-o amintești vei pierde o alta. Iar peste mult timp, când vei crede că s-a terminat o să le iei de la început.

Partea proastă pentru următoarea o să fie lipsa boxerilor negri. Fără scorțișoară în ciocolata caldă. Fără dedicații în școli de arte. Fără zile de miercuri. Fără răbdare și dependență. Categoric fără adevăr și povești pe care sunt sigură că le vei îngropa destul de adânc. Și apoi, unde te vei mai regăsi? Ideea asta poți s-o regândești, să nu furăm fericirea oamenilor, doar să le dăruim din tristețea noastră. Corect? 

...să iubești.

Nu știu detaliile dar apelând la vechi convingeri, consider că nu mai sunt importante acum. Dacă nu știi să faci limonadă cât lămâile sunt bune, degeaba te gândești după ce au putrezit cât de gustoase ar fi fost. 

Să iubești pentru că lăsând diferențele uriașe de gusturi, până și muzica pe care o asculți are mesajul ăsta deseori. 

Să iubești pentru că zodia ta asta știe să facă. Nu contează cât sau câte. 

Să iubești ca să nu uiți.

Să iubești pentru a-ți exersa loviturile.

Să iubești ca să poți spune că ai făcut-o.

Să iubești pentru a gusta din despărțire.

Să iubești pentru a-i învăța pe ceilalți că moartea poate veni în mai multe feluri.

Să iubești pentru că poți.

Să iubești atât cât poți și mult mai mult.

Să iubești până simți că explodezi de la prea multă iubire.

Să iubești pentru că ești iubit.

Să iubești ca să simți, să mori, să plângi, să suferi, să mănânci disperare de trei ori pe zi, să arzi, să renunți la viitor, să te împiedici de tine și de tot ce-ai făcut greșit în viață, să recunoști copilul inocent mort cu mult timp în urmă, să aduci flori știind că ele oricum se ofilesc, să repeți totul până pui punct, să îți dorești mereu același lucru și totuși să alegi mereu ceva cu totul diferit, să te răzbuni, să înveți că nu-ți trebuie un suflet pereche, să ai motive pentru a pierde nopți singur în pat, să te trezești cu ochii umflați și roșii, să renunți la tot ce credeai că-ți trebuie și să alergi spre tot ce ai nevoie, să renunți la bani, să minți, să trăiești fără lumină, să te strivească realitate, să accepți că singur ai venit și singur vei pleca, să crezi în clișee, să găsești tipa ideală, să le zâmbești străinilor, să te săruți oricând și oricât dorești, să dansezi fără muzică, etc. Să iubești.

Să iubești fără motiv, dar să ai sute de motive nu mai iubești.

vineri, 13 septembrie 2013

Și plâng și sper și rabd și-ți cer...

Citisem undeva că cea mai bună terapie e o serie lungă de înjurături zbierate. Desigur, mai e și partea cu prietenii care sunt cei mai buni terapeuți dar mi se pare mult mai eficientă prima variantă - dacă ați încercat știți despre  ce vorbesc. 

Aș pleca dar aș rămâne. Veșnica problemă existențială. Dacă nu a fost decât o zi proastă? Și dacă e doar una din deciziile permanente luate din cauza sentimentelor temporare, ce mă fac? Mă întorc? Unde? De fapt nici nu știu pe cine întreb, cui îi cer și cine mă aude. Și nici nu-mi pasă pentru că așa cum mi s-a demonstrat de sute și mii de ori, să auzi e una, să asculți e alta. Nu cred că aș pleca neapărat dintr-un motiv greșit. Atunci când n-ai motive să rămâi nu mai e nevoie să cauți unele pentru a pleca. Câte se pot schimba într-un an? Multe. Dar la sfârșitul lor tot impresia de monotonie și întoarcere de unde ai plecat intervine. Deci mai mare deranjul. 

Revenisem zilele trecute la subiectul „23” și urletele nu mai conteneau. Până la urmă fiecare își face propriile alegeri și mie personal mi se pare destul timp. Destulă tinerețe. Câți o să mai fie atunci acolo ca să oprească mersul lucrurilor? Nu știu, dar îi pot numi și acum pe cei care nu vor fi. Iar lista, Dumnezeu știe că e al naibii de scurtă și aerisită. Și pe cine pot da vina? Steaua potrivnică a apus, iar sorții și-au luat vacanță de treizeci și cinci de zile. Cel puțin oficial vorbind. Resuscitările nu dau rezultate la fel de remarcabile ca în filme. Știu pentru că am fost acolo și tot ce-am văzut au fost artificii aurii, care s-au liniștit într-un timp mult prea scurt. Apoi liniștea s-a lăsat peste tot Universul și așa a rămas până în ziua de azi. Iar dacă nici eu nu mă mai pot bucura de răul altuia înseamnă că ceva grav s-a întâmplat. Sau poate mă bazez prea tare pe tăiatul răului de la rădăcină și altă variantă nu-mi aduce satisfacții prea mari. Însă, nu există rezolvare pentru capitolul ăsta. Dar până la subiectul „23” am timp să mă răzgândesc și să te omor cu dorul. Poate chiar cu o zi înainte ca să mă pot bucura în liniște și râde melafic. 

Dacă aș putea să-ți lipsesc pe fața aia inexpresivă o singură mască pe care s-o porți veșnic n-aș putea alege. Iar unul din planurile pentru ultimul an de liceu constă în renunțarea la măștile tale, făcute de mine. Zi după zi. Nimeni nu se grăbește când știe că n-are unde, corect? Nici măcar nu o să mai întreb „de ce?”. Doar o să-mi fac un carnețel imaginar pe care să tot tai calități și să adaug defecte. Și sunt hotărâtă să se întâmple așa. Iar dacă peste două zile o să încep iar să călăresc unicorni o să-mi trag două palme și o să-mi amintesc că tu nu mai crezi oricum. „Mai bine mai târziu decât niciodată” e decât o altă bălărie scoasă din context ca să pară o chestie inteligentă. Dacă vorba asta ar fi fost un elev, era cel care și la o sută de ani încă era la adunarea cu doi. Cam atât de adevărate sunt cuvintele respective. 

Parte din plan: „A se renunța la: sau, poate, aștept, mâine, există, niciodată, pentru totdeauna, singurul, adevărat, încredere, dorință, înțelegere, basme, bălării, căutări, ieri, etc. A se reevalua cuvintele: nu, acum, pierdere, șansă, iubire, merit, iertare, sfârșit, profit, alegere, etc. ” - evident fără regrete sau promisiuni, pentru nimeni și nimic. Nici nu mai știu dacă regretul are un semnal specific sau cum îți dai seama dacă îl ai și îl ignori sau pur și simplu lipsește. Poate doar am obosit. Numai pe mine mă obosesc mai mult vacanțele decât lipsa lor? (tot continui cu întrebări către nimeni, așa cum continui să folosesc rimel chiar dacă urăsc să-l șterg după, riscând să-mi scot ochii timp de.. o tonă de timp, numai pentru că demachiantul nu își face treaba ca în reclamă)

Dacă războiul ăsta s-ar numi într-un fel, atunci cuvântul potrivit ar fi „fugă”. Încă nu știu dacă scopul fugărește mijloacele sau invers, dacă scopul fuge către mijloace sperând să le distrugă sau invers, dacă s-a prezentat cineva la luptă. După cum bate vântul, cred totuși că rândurile soldaților nu sunt complete. De nicio parte.

Și eram sigură că dacă îi dau jucăria mea o să mi-o strice! Puteam să jur.

marți, 10 septembrie 2013

Îți fur duhul din căști.

Închid ochii și pornesc melodia din curiozitate. După câteva minute bune aud aceleași cuvinte iar de fiecare dată când se repetă parcă se mai ridică o perdea și lasă mai multă lumină să intre. Acum că lumina a început să mă deranjeze, încep să cred că ți-a fost frică de lozul necâștigător din plic. Și probabil ai uitat că viața nu e lungă, renunțând la șansa ta și aruncând lozul pur și simplu.

Pot să le număr pe cele care au plâns. Nu-mi trebuie decât o lalea - neagră să fie, ca să-mi răsfăț orgoliul. Și tot o să-mi rămână petale în plus, iar ție, dacă folosești același joc, mereu ți-ar rămâne o petală care să fie așezată între plus infinit și minus infinit. Sau, cea mai convenabilă situație pentru tine, ar fi să continui cu un punct și să sfârșești cu o virgulă. Așa s-ar putea să-ți găsești liniștea prin sfidarea logicii. Pentru că tot a venit vorba, sufletele pereche sunt oricum o pierdere de timp, așa că pentru asta îi poți mulțumi - în caz că nu ești prins între nu și da, din nou. 

Orgoliul e ca o ciocolată fină, care curge elegant într-o fântână plină de păgânul desert. Poți naviga liniștit pentru că nu vei găsi valuri, totul se menține. Sunt șanse ca toate limitele de care nu vei putea trece să-ți afecteze psihicul, și să simți o durere îngrozitoare în ceafă, constant. Nu știu de ce o să-ți amintească dar voi afla când ajungi la mal. Totuși îți pot garanta că așa o să se întâmple.

Norocul tău că nu știi cum se plutește prin depresie și că n-ai gustat din propria mizerie mintală. Sincer, sper să ajungi și la partea asta. Chiar dacă sufletele pereche ar trebui să-și dorească numai binele reciproc, celălalt noroc al tău este că ele nu există iar ura mea nu putea fi mai fericită găsindu-și o nouă țintă. 

miercuri, 4 septembrie 2013

Cui îi pasă? E toamnă.

- Peste câte pagini trebuie să mai treci?
- Nu destule, dar stai liniștit o să ajung și la partea în care te ascult și reîmprumut cartea cu început promițător. 

Acum, nu știu dacă a fost ceva din ținuta lui, parfumul ceaiului sau doar imposibilitatea de a-mi încălzi mâinile, dar dintr-o dată lucrurile au fost mai clare. Încă de la început intenția mea nu a fost decât să construiesc un paradox - pentru care s-a dovedit că nu mai am timp. De obicei natura era mai blândă și aștepta până când ne obișnuiam cu ideea schimbării dar se pare că de data asta și-a ieșit din fire și nu vrea să mai aștepte după noi. Partea proastă e că nu-mi pot găsi mânușile - fără degete ce-i drept, dar bune! - și cred că e mâna karmei.

- Crezi că e tristă? 
- Măi, nu vreau să sar direct la concluzii dar din ce spune ea, așa se pare.
- Dar ție nu-ți pasă oricum.
- Normal că nu. Pe listă, înaintea lor, sunt multe liniuțe care așteaptă să le acord atenție.

Și când am spus asta nu am simțit că mint sau că vreau să schimb subiectul. Doar că așa e. Normal, sunt totuși uimită câte lucruri au devenit mai importante cu timpul. Dar cine sunt eu să mă plâng că omul negru n-a venit?! Din partea mea poate să lipsească atât cât îi dorește suflețelul. Iar dacă ea e încă tristă, pot să accept asta ca un bonus. Totuși nu pot să mă abțin și să nu mă întreb: oare lui chiar îi place că ea pune totul pe perete atât de ușor? Nu a auzit cum rufele se spală în familie? 

Totuși, M. nu pare să renunțe la ideea lui cum că nici măcar ciocolata nu se topește atât de repede, dar apoi, vin eu cu încheierea conversației: depinde la câte grade este pusă! - și Dumnezeu știe că nu vorbesc prostii. Poate unii nu au nevoie să călătorească în Italia, India și Indonezia ca să se regăsească. Așa cum spunea și Richard din Texas, oriunde am merge bagajul de probleme ne așteaptă mereu la ușă atunci când ne întoarcem, întrebarea e dacă-l vom lua cu noi înapoi, sau nu. Iar știindu-mă pe mine, l-aș lua dar aș uita alte lucruri care n-ar trebui uitate. Unii sunt mai norocoși, se vindecă mergând la bibliotecă spre exemplu, sau apucându-se de o carte care să le arate că viața altora e mai grea decât a lor, sau spărgând niște bani pe nenumărate haine care nu vor fi îmbrăcate niciodată.

Adevărul e că cel mai rău îmi pare de melodii care nu mai sunt ca la început. Parcă sună altfel și zgârie orice moment în care sunt pornite. Da, aș putea face un alt playlist numit „există viață după depresie” - chiar dacă „depresie” este mult spus - dar nu mai simt nevoia. Poate muzica a devenit din momentul respectiv ceva de care să mă folosesc numai când dau de tristețe și regret să spun că nu suntem împreună la bine și la rău. Până la urmă, în cele mai multe cazuri, omul este construit să se folosească de ce are nevoie după care să uite și să-și restabilească nevoile. Un update nu strică.

marți, 3 septembrie 2013

Adevărul trebuie știut mereu și rostit din când în când

Unii iubesc mult, alții iubesc multe. Atât și nimic mai mult de adăugat la ținuta impecabilă, evantaiul colorat și evident, rujul roșu. Cu acea atitudine de cuceritoare a lumii și înconjurată de un parfum scump, dar ieftin încearcă să stea dreaptă pe una din băncile banale, mult sub nivelul pretențiilor ei. Fiecare pereche de porumbei care trece prin fața ei se compune din tipul care se uită insistent și tipa care și-ar dori ca privirile să poate omorî. 

Ceea ce nu știe nimeni este că aripile i-au fost legate de prea mult timp, iar acum, când a scăpat de sub sechestru, nu mai știe cum să le folosească. Și oricum, îmi amintește de câinele care se întoarce în final tot la stăpânul care-l bate, pentru că îi dă mâncare bună. Parcă în unele zile și-ar pune o lesă nesilită de nimeni și s-ar întoarce de unde a plecat, numai să vadă ce-ar fi diferit de data asta. Dacă într-adevăr experiențele de până acum au învățat-o să muște, sau din contră, îi e dor de un scheunat autentic. Sunt sigură că visează întâmplări după întâmplări și că aude pașii apăsați și cheia răsucindu-se în ușă, așa cum se răsucește ea în pat.

Mă chemase ca să-i împrumut câteva cărți. E interesată de viețile altor personaje care par să fi trecut prin aceleași labirinturi întunecate și e curioasă dacă măcar unul din ele a reușit să iasă la lumină. Greșeala ei este că-și ține mereu ferestrele închise dar se așteaptă ca lumina să intre oricum. E absurd, dar nu mă repet. Știu deja că s-a pierdut dar îi place așa - ca atunci când toată camera e în dezordine dar știi exact de unde să iei fiecare lucru. Poate asta e dezordinea ei plăcută în care se regăsește sau poate stă acolo doar pentru că și-a făcut prieteni printre ceilalți îndrăgostiți care rătăcesc prin aceleași locuri.

luni, 2 septembrie 2013

Dragă bătrâne,

Ar trebui să mă învăț minte și să-ți răspund mai repede, pentru că se întâmplă de multe ori, ca între scrisoarea ta și răspunsul meu să se schimbe multe iar eu să nu-ți mai pot continua gândurile trimise. Cam așa s-a întâmplat și acum. Din fericire, toate au mers într-un sens bun dar așa cum ai spus și tu a durut tare. Oricum, nu văd ce sens mai are acum să-ți povestesc chestii care nu mai cântăresc nici cât un fulg. Partea proastă e că va trebui să ne găsim alte subiecte de discuție. De fapt, ținând cont că motivul pentru care am ajuns la tine a dispărut ca printr-un miracol, ce mai facem noi acum? Va trebui să găsești întrebări și probleme noi. Poate de data asta nu vor fi toate ale mele. Adică tu ce faci acolo? Chiar nicio dramă de care ar trebui să știu și cu care te-aș putea tachina? Să știi că sunt pregătită să fiu atentă la viața ta acum. Gata cu mine și ale mele.

Parcă deja te văd încruntat și neîncrezător. Nu m-ai lua prin surprindere dacă pur și simplu nu m-ai crede pentru că simțul tău special ți-ar spune că nu prea ai motive și să oricum am mai spus asta de multe ori. Destul de adevărat numai că de data asta e mai mult decât diferit. Știu, și asta am mai spus. Deci presupun că nu prea ai variante decât să crezi ce spun eu, iar eu să-mi amintesc ce spun. Glumeam. Serios, toamna aduce și lucrurile bune. Că tot a venit vorba, nu pot alege o echipă. Nu pot să fiu sau pesimistă sau optimistă. Câteodată încercam să fiu pesimistă nefiind de fapt pentru că într-un fel mă bucuram mai mult atunci când ceva bun se întâmpla. Apoi mi-am dat seama că nu contează și că oricum nu mă pot păcăli pe mine, așa că am ales să las lucrurile să se întâmple și dacă sunt rele să găsesc un mod de a trece peste ele, dacă sunt bune să mă bucur dar să nu leșin de fericire. Nu știu dacă ce am spus până acum mă încadrează într-o categorie anume - și sper că nu pentru că să fii închis într-o cutie cu un singur nume și variante limitate nu ajută prea mult, te face să pierzi câte ceva dinafara cutiei. Înțelegi?

Nu prea mai am multe să-ți spun, dar voi încerca să storc câteva subiecte. De exemplu, M. se întoarce la arte și se reapucă de cântat ceea ce e bine dar rău atunci când vrea să repete în locuri în care se uită oamenii ciudat. Sacrificiile astea... sunt peste tot. Sper să îi pună orele miercurea pentru că îmi e dor de serile de miercuri și mâncarea din Mansion. Sau, în caz de celebrarea unei serbări sau ceva asemănător, îmi e dor de serile din Cub.a, cu tot cu gin - chiar dacă asta puteai ghici singur. Știi ce, chiar mă gândesc să-mi găsesc o nouă băutură preferată ca să închid de tot capitolul. Când te întorci poate mergem să încercăm mai multe, ca pe vremuri. 

Ca să nu te las să-mi pui tu întrebarea, nu am un răspuns pentru „ai trecut peste?” și nu cred că voi avea vreodată. Cel puțin în viziunea mea, a trece peste înseamnă mai mult decât ce simt eu acum. Nu vreau să-ți dau dreptate și să cred că nu se poate (optimistă). Până când se va putea în adevăratul sens al cuvântului, oricine se poate vindeca alături de flori, muzică și mâncare nesănătoasă. Ți-am spus vreodată că eram sigură că el e genul cu trandafiri? Încă o bilă albă pentru M. care a ghicit din prima - sau pur și simplu a avut noroc.

Îți dai seama că a venit toamna? E atât de bine să știu asta. Mi se pare că anotimpul ăsta mă strânge-n brațe, nu știu de ce. Sper să simți la fel.

Cu ciocolata caldă în mână stângă,
Ella.

duminică, 1 septembrie 2013

A phoenix first must burn

Misiune îndeplinită. Se pare că vocea și-a ales replica de final, iar în primele minute ale toamnei a reușit să spună: „Și atunci a realizat că nimic nu e frânt.” - din fericire foarte adevărat! :)