vineri, 25 octombrie 2013

Uită de lume, de sentimente, de suflete pereche

Nu știu dacă momentele subiectului și-au meritat finalul. Cu greu mă abțin să nu mai arunc puțină ceață peste rezultate - până la urmă, există primitive identice, testul de ieri a demonstrat-o. 

Poate nu a fost totul chiar un fiasco. Trandafirii sunt încă frumoși iar eu pot scrie liste întregi cu sfaturi pe care n-am de gând să le uit prea curând. Ideea asta cu „follow your heart” e o bălărie. Alegeți o excursie cu mintea, este mult mai constructivă. Și evident, nu întrebați inima de minte sau mintea de inimă pentru că fiecare o va denigra pe cealaltă. E o afacere. 

Și singura parte care mă deranjează cu adevărat e că mă oprisem pentru că îmi era frică. Uitasem că de fapt, nu-mi construisem turnul cu un motiv concret - de exemplu să mă închid în el și să pictez tot ce mă înconjura. Din fericire mi-am amintit. Sunt cuvintele mele, vor fi amintirile mele și voi regreta dacă nu le voi scrie la timp. Deci fac o pauză de la construirea regretelor pentru mai târziu și scriu pentru că e universul meu. 

Premiul nu a fost niciodată refacerea personală sau recuperarea timpului ci realizarea momentelor și selectarea lor. Un filtru, nu un burete - foarte important. De exemplu, momentul când descoperi că totul s-a terminat într-o zi frumoasă de toamnă, când știi ideile principale dar nu poți să le explici, când ai terminat de scris conținutul cărții dar nu te poți decide în legătură cu titlul, când nu găsești motive pentru care vechi prieteni se transformă în actuali inamici, când încerci să fii subtil în convorbirile cu destinul dar nu reușești, când iubești și pierzi, sau când uiți toate astea și îl vezi la fereastra primului etaj știind că dacă ar fi vorba de un film, te-ai opri și te-ai întoarce. Însă, semnele de exclamare vin după clipa în care știi mai mult decât singur că nu se va schimba niciodată, indiferent de circumstanțe. Iar pe lângă asta, când două lumi sunt atât de diferite nu pot fi contopite numai de dragul artei. 

Nu retrag nimic, nici vorbă de modificări oricât de mici. Așa că, pentru sufletul meu,...

Dragă individ nemuritor și rece,

În primul rând, nu ești un secret, ești doar un răspuns care nu a fost cerut de nimeni. Mi-ar plăcea să știu în ce măsură ai înțelege totul. Apoi, cred că zilele ar fi mai complete dacă aș afla și eu motivele pentru care... tot. 

În al doilea rând, știu că am mai anunțat sfârșitul după care l-am transformat într-o continuare, dar de data asta, ura a câștigat teren serios. Nici să vreau și nu m-aș mai putea întoarce, iar asta, după cum citeam într-o carte care în final m-a dezamăgit și distrus la fel ca tine, este o problemă. Crede-mă, dacă aveam un talent atunci ăsta era, să te facă să arăți bine. Nu se mai poate. Ești șters, banal și gri. Zâmbetul tău apare mult prea des acum ca să mai fie special. Ochii au început să fie căprui, obișnuiți. Mâinile sunt ale ei deci ies din discuție. Curul nu mai este la fel de bun. Vocea mă zgârie pe creieri. Glumele sunt răsuflate. Tu nu mai ești centrul universului din simplul motiv că nu erai prin apropiere când s-au construit noile granițe. 


știi-tu-cine.

Revenind. Parcă abia acum s-a terminat vara și îmi rulează în fața ochilor fiecare zi petrecută în doliu după tine. Pierdere de timp. Chiar și așa, altfel nu aveam cum - pot înțelege asta. Dacă în viitor o să se inventeze telecomenzi pentru oameni, cu care să putem opri sentimentele când și pentru cât timp vrem noi, atunci o să simt adevărata gelozie. Între timp, nu poți să treci peste decât lovindu-te de toate și trecând de/prin ele - cu orice sens vreți voi. Ca atunci când înveți să mergi pe tocuri mergând pe ele - alte variante nu s-au inventat încă. Deci nu, dacă te omoară ceva, așteaptă să mori și apoi vezi tu cum te descurci. Fără agitație, vine și timpul când se termină. 

Nu pot să dau vina pe Bacovia cu care ar trebui să-mi petrec timpul acum, dar poate mi-a șoptit și el câteva cuvinte. Nu te mai las să mă întuneci. S-a votat! Te urăsc. Ești condamnat la o enumerare de blesteme, zilnice. HA! Am trecut peste! Cea care contează sunt eu. :)

miercuri, 23 octombrie 2013

I don't need this life but I need somebody to die for

Două avioane pline de oameni care nu aveau nicio idee ce se întâmplă chiar sub ei. Zburau pe cerul meu, pe ce avea să devină mai târziu laitmotivul zilei. O parte fugeau, o parte se întorceau de unde au fugit, iar noi ne desenam rutina așteptând un colac de salvare. Semnalul S.O.S. nu a fost lansat chiar în zori, dar mai bine mai târziu decât niciodată. 

Și mă gândesc dacă nu erau acele două ore, dacă nu plecam, dacă alegeam alt moment pierdeam dovada. Nici măcar eu n-aș putea să așez ceața asupra ei, ceea ce e bine. 

Iar azi ce? Niște căști și un dosar colorat? Cromatica nu se potrivea deloc cu obiectul vestimentar așezat lângă! Noroc cu scorpia care te-a scăpat de albastru - pentru artă. Știi, acum că relațiile s-au schimbat s-ar putea să încep să mă simt vinovată pentru alintul oferit cu trei ani în urmă. Totuși, mă bazez pe faptul că schimbarea nu s-a produs decât temporar. 

Cum spunea A. ieri: „Dragostea asta e ca plecatul din pantă: dacă o lălăi prea mult îți moare motorul și primești cinci puncte penalizare!” - absolut genial. Deci, ca să fiu în concordanță cu ideea, ieri mi s-a oprit motorul și sper că nu în pantă. Iar azi, am primit și cele cinci puncte ce s-au lăsat așteptate - neimportante de altfel. Probabil, dacă motorul era încă viu, aș fi lăsat punctele lângă celelalte adunate de-a lungul timpului și aș fi încercat iar. Dar în situația asta, nu poți să faci mămăligă fără mălai, corect? Asta ca să fie cuvintele pe gustul tău. Aș spune a ce sună, dar am căutat azi numele locului pe toate plăcuțele din punctul A în punctul B și nu am găsit nimic, deci cred că mi se pare. 
(a)normală.

marți, 22 octombrie 2013

Jurnalul unui adolescent timid de Stephen Chbosky

Cunoscuta librărie online, Libris, mi-a oferit și luna aceasta șansa se a citi o carte genială! Mulțumesc frumos! Nu uitați de miile de cărți în limba engleză pe care LIBRIS vi le pune la dispoziție.

Inițial aveam de gând să citesc această carte cu răbdare, alături de o cană de ceai. Dar, fiindcă destăinuirile lui Charlie, adolescentul nostru, ne sunt prezentate sub forma unor scrisori trimise unui prieten imaginar în care el are o enormă încredere, paginile zboară ignorând limitele temporale. 

Pentru fiecare, să fii adolescent înseamnă altceva dar mai devreme sau mai târziu, concluzia universală la care se ajunge este că adolescența reprenzintă perioada cea mai sensibilă - cel puțin eu așa cred. Părerile sunt împărțite atunci când vine vorba de personalitatea lui Charlie și de reacțiile lui ce denotă de cele mai mult ori o emotivitate exagerată. Poate doar m-a prins pe mine într-un moment gri ce s-a transformat ușor în alb, dar îmi place să cred că Stephen Chbosky nu a avut ca scop abandonarea noastră într-o dramă a unui adolescent oarecare, din contră. Atunci când alegi să devii prizonierul cărții, ai puterea de a alege și prin asta de a te autocunoaște. Poți în aceeași măsură să-ți focalizezi interesul pe tristețe, pe eticheta de „ciudat”, pe exagerări (care pentru unii sunt totuși o realitate) sau te poți baza pe final și schimba culorile în care pictezi idile principale. 

Nu am găsit încă motive să numesc „Jurnalul unui adolescent timid” o simplă carte ce ne spune o poveste. Este mult mai mult decât atât. Nu sunt o fană a realității și îmi plac finalurile fericite dar după nenumărate repetări ale veseliei de final, farmecul a dispărut treptat și am început să caut ceva diferit. Cuvintele lui Chbosky au fost primele care au reușit să-mi îmbine ambele cerințe și să-mi lărgească așteptările iar apoi să nu mă lase dezamăgită.

Îmi este dificil să explic sentimentele ce ți le oferă lecturarea astei cărți pentru că ele depind de concepțiile fiecărui individ în parte. Chiar și așa, este un test psihologic inteligent! Împrumutând sfatul profesorului de engleză al lui Charlie, când citiți nu trebuie să fiți un burete ci un filtru. Așa că, eu garantez că vă veți regăsi printre rânduri și că pățaniile adolescentului pot fi exact îmbrățișarea de care aveți nevoie. 

Concluzia mea este construită numai din laude și vă provoc să intrați în sufletul lui Charlie și, chiar dacă pentru o perioadă scurtă de timp, să fiți prietenul în care are o încredere nemărginită! 

marți, 15 octombrie 2013

Cel mai bun sfat


„De ce nu-i spui?”

Say hello to goodbye, cause it's gone forever
No more try, you and I
Not now, not ever.


Pentru că știe și el. Pentru că timpul meu este limitat în timp ce el aspiră la nemurire. Pentru că nu ne sincronizăm atunci când trebuie. Pentru că mâine va pleca iar eu voi rămâne. Pentru că cică noi, adunați, suntem egali cu eternitatea iar asta ne-ar distruge - deja e obositor. Pentru că n-am fost așa cum sunt acum atunci când mi-ar fi trebuit cuvintele la mine. Pentru că s-ar putea ca eu să fiu elevul de anul ăsta. Pentru că, alegându-mă pe mine va muri singur, așa cum îi e frică. Pentru că acum știu și eu.

And even though the tears will dry
I can't completely disconnect
Couldn't make the compromise
We didn't have a safety net.

duminică, 13 octombrie 2013

Suad - Arsă de vie





Cartea asta dovedește că nu are importanță la ce te aștepți, rândurile îți vor frânge sufletul și te vei simți revoltat. Nu contează cât crezi că poți suporta, limitele îți vor fi testate cu fiecare pagină întoarsă. S-ar putea să ai impresia câteodată că realitatea e diferită numai pentru că duritatea cu care este povestit totul nu ți se pare firească. Da, e posibil să te îndoiești dar apropiindu-te de final realizezi că realitatea este mult mai sălbatică decât orice îți spune această carte-document.

Nu pot să folosesc cuvinte mari pentru că știind conținutul, nu le găsesc pe cele potrivite. Chiar și așa, știu că este o carte bună, care merită citită pentru că am renunțat la cititul mecanic. Am abandonat ideea: „citesc tot ce-mi pică-n mână”. În concluzie, dacă am citit-o, dacă i-am oferit timpul meu și dacă ultimele pagini nu le-am parcurs în grabă atunci o recomand.

Ești pregătit? Nici măcar. 

Sistemul dă o mare eroare.

De parcă mi-ar fi plăcut întotdeauna și nu s-ar fi schimbat nimic. Poate de-asta ar fi trebuit să aleg diferit. Să rămân la crinii mei, la florile de liliac și la tot ce știai tu că aș alege. 

Tot schimbai melodiile fără să știi ce spuneau de fapt. Fugi de orice te-ar lega de o discuție neterminată. Ți-e frică de finalul deja inevitabil și te ascunzi după dor și iubire. Norocul tău că ele te ascund destul de bine iar eu am înțeles că așa uiți tu mai ușor. E bine. E normal. E exact ce mă așteptam să faci după săptămâni bune. Totuși, câteodată răscolești prea multe, prea mult. Atunci te întorci la schimbatul melodiilor și camuflezi subiectul cum știi mai bine. Ar putea fi talentul tău principal dacă nu le-aș cunoaște pe restul. 

Cortina se va ridica într-o zi, crede-mă. Iar atunci mă vei urî pentru că ai pierdut timpul încercând să prinzi stele căzătoare. Vei realiza că șansele au fost mici încă de la început, că din toate a ieșit ceva bun de povestit peste ani, că timpul va transforma începutul într-un subiect tabu, iar continuarea și finalul în aburi toxici. Chiar și așa, poartă-te de parcă ai fi avut de ales. Nu-i lăsa să știe cât ți-a luat să treci cu adevărat de ultima pagină. Nu-mi spune nici mie. Ignoră timpul - oricum trece. 

Nu alerga. Nu așa funcționează. Trebuie să aștepți până se deblochează toate și te poți mișca la fel ca înainte. Nu încerca să faci ceva doar pentru că așa obișnuiai. O să simți ura și mai tare. Lasă-le pe toate să se întoarcă la tine și acceptă-le doar pe cele de care ai nevoie. Fă curățenie în tot ce poți face. Renunță la umbrelă și amintește-ți doar pe timpul zilei, cum era. 

Ieși din grup. Ideile te vor părăsi și nu vei mai crede în nimic mult timp. Apoi, când te vei întâlni cu vechi convingeri le vei ocoli știind că sunt doar fundături. Cică asta ajută la ceva, dar nu știu să-ți explic la ce. N-am ajuns așa departe. Ideea e să nu negi. Da, timpul ucide mai mult decât speranțe și nu ajută la vindecări - sunt doar devieri de la drum. Ca trandafirii mei - preferințe trecătoare. 

Încă ceva; continuă să adaugi scorțișoară.

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Meriți primitivă?

Cel mai greu e să gândești simplu, să ignori paranoia și să accepți că de multe ori răspunsurile pot fi evidente - nu e mereu o capcană. Asta trebuie să învățăm noi anul ăsta și sincer, simplu, e cel mai complicat. 

E amuzant oarecum. O hârtiuță care pentru oricine altcineva poate fi bună de aruncat, sau bună (foarte bună!) pentru făcut bărcuțe, a ajuns aproape de capitolul înrămare. Abia aștept s-o pierd și s-o găsesc după ceva mai mult timp și să-mi amintesc vrute și nevrute (da, știu cum sună).

Oricum, meriți primitivă. Simplu sau complicat, prezența este nelipsită și imposibil de ignorat așa că, cine mai stă să analizeze detalii?! N-are rost și nici sfârșit. E timpul meu și nu-l voi pierde gândindu-mă la ce o să fie după. Cică acceptarea e următoarea cea mai grea parte (după gândirea simplă), dar și după ce treci de ea, merită. Asta e ideea, că orice s-ar întâmpla vei rămâne tot în vârful listelor și dorința pentru fiecare stea căzătoare, revelion. suflat în lumânări. Iar toată treaba seamănă cu nisipurile mișcătoare; cu cât te agiți mai mult cu atât mai tare te scufunzi. Așa că abandonul zbaterii nu este o crimă, din contră.

Dacă experiența de azi m-a învățat ceva atunci asta e: mai bine să iubești unul și bine, decât cu miile și atunci când tragi linie să-ți dai seama că n-ai simțit nimic de fapt. O să mai fie ore de sport, sandwich-uri și pauze liniștite. Ca să nu mai zic de orele în laborator, prietenii cu gura mare și întoarcerile la colega din spate. Până la urmă, sau o să fie foarte bine, sau o să fie foarte rău. Dar ambele variante au aceeași conzluzie: oricum ar fi, a meritat.

P.S. plouă.să.dinozauri.cu.

miercuri, 2 octombrie 2013

Ți-ar lipsi adevărul

Nu sunt sigură dacă a fost vina pantalonilor dar posteriorul tău nu a mai arătat atât de bine ca anul trecut. E adevărat că îmi amintesc mai multe despre cântecele și lira lui Eminescu dar atenția distributivă și-a făcut treaba cât a trebuit. Parcă scriam despre tine și cum sufletul înrobit ar vrea să meargă într-o vacanță la mare și nu poate. Punctele bonus au venit atunci când realitatea a demonstrat că nu ești pus pe niciun piedestal ca tipa cu priviri misterioase din operă. 

Mâinile, ochii și zâmbetul au cam lipsit până acum iar globul meu de cristal mă anunță că nu-și vor face apariția prea curând din simplul motiv că s-a mai dus vremea lor. Sincer, are cine să te privească din umbră de data asta. De ce să te pun eu să faci imposibilul când sunt conștientă că ești în lumea ta, așezat comod fără intenția de a te ridica prea curând. 

Și cică G. e personajul negativ. Fals (de cele mai multe ori). A luptat el pentru ce a vrut? S-a răzbunat el pe mobilă când a fost foarte aproape de pierdere? Da. Ce ne spune asta? Că ar trebui să furi niște meserie. 

P.S. Poate sunt eu nebună (trezitul de dimineață are efectul ăsta supra mea) dar mi se pare mie sau încerci s-o faci să zâmbească pentru a te iubi? Pentru că, dacă asta îți e intenția, ideea era să fie mai puțină distanță între tine și subiect. Nu subestima puterea unui comentariu aiurea-amuzant spus de aproape.