vineri, 24 octombrie 2014

You're the one that I love but I'm saying goodbye

- De ce?
- Ți s-a întâmplat să vezi vreodată ceva în care să te recunoști și să nu-ți placă concluziile la care ajungi? Cred că asta a fost.
- Și de unde știi că mâine nu o să vezi altfel lucrurile?
- Asta ar fi cam greu. Am văzut tot ce era de văzut din toate perspectivele posibile și imposibile. Mai rămăsese să-mi scriu pe frunte ce și cum văd, ca să fie cât se poate de clar.
- Deci spui că ai făcut tot ce se poate?
- Nu, sigur că nu. Dar am obosit. Tabloul pe care mi-l imaginasem eu nu arăta așa. Nu se ajungea până aici - e mai mult decât exagerat.
- Oprim iubirea?
- Nu. N-am descoperit încă mecanismul pentru asta. Dar putem bloca partea cu pricina. Corect?
- Dacă pierzi ceva important?
- N-aș paria pe asta. E doar o slăbiciune în minus.

duminică, 19 octombrie 2014

Ruinele de Scott Smith

Recenzie sponsorizată de librăria online, Libris. Pentru o excursie printr-o gamă variată de cărți, alături de ultimele noutăți și oferte atrăgătoare, intrați pe site-ul lor unde veți găsi și mii se cărți în limba engleză.

Nu i-aș spune chiar un roman horror, așa cum este prezentat. De obicei, după acest început urmează să-mi expun dezamăgirea; nu și de data asta. După cum știți - sau dacă nu, aflați acum - țin foarte mult la fiorii de groază pe care susține un roman horror că îi poate oferi cititorului. În majoritatea cazurilor, dacă nu dau de așa ceva îmi pierd interesul destul de repede. Însă, în situația de față, Scott Smith mi-a oferit o cartea bună, care m-a surprins încontinuu până la final, care m-a ținut în suspans și prizonieră printre paginile ei - chiar și atunci când realitatea îmi amintea că mai am și alte obligații.

Ideea centrală a romanului este foarte bine disecată - chiar dacă autorul se putea opri oricând după ce a oferit o sperietură bună sau un tablou macabru, a ales să construiască o poveste complexă, diferențiindu-și cartea de altele din același gen. Ce spun eu acum poate fi evidențiat de starea pe care ți-o dă filmul vizionat după terminarea cărții. Este vârful vârfului aisbergului - nici nu aș putea să mă ating de subiectul „vizionează filmul după ce ai citit cartea”. Din punctul meu de vedere Scott Smith a făcut o treabă foarte bună, regizorul filmului.. nu prea. Așa că, în cazul în care ați văzut filmul și nu ați citit cartea puteți să uitați tot și să puneți mâna pe carte. O să vă placă mult - mult mult mult - mai mult.

Ruinele”ni-i prezintă pe Jeff, Amy, Eric și Stacy, patru tineri americani ce-au ales să-și facă vacanța în Mexic. Pe plajele din Cancún îl cunosc pe germanul Mathias a cărui poveste îi apropie. Fratele germanului dispăruse, iar  anunțul cum că Mathias pleacă în căutarea lui sună ca aventura perfectă pentru cei patru americani. Henrich - fratele - fusese chemat la ruine pentru a se întâlni cu o tipă abia cunoscută și de atunci nu se mai întorsese. Folosindu-se de harta lăsate de Henrich - sperând că fratele său îl va urma - tinerii alături de Mathias pleacă spre ruine - loc văzut cu ochi răi de către localnici. Spiritul aventurier dispare destul de rapid, când cei cinci se rătăcesc în junglă iar fiecare semn din calea lor este parcă un avertisment în legătură cu ce urmează să li se întâmple. Însă, odată ajunși în „locul de sacrificiu” vor realiza că drumul și ciudățeniile de până atunci au fost doar începutul, iar ideea călătoriei a fost una din cele mai greșite decizii.

Cred că mare parte din atracția față de această carte mi-a fost sporită de felul în care mi-au fost oferite detaliile: fără grabă, fără superficialitate. Așa cum am mai spus, cei care vor alege „Ruinele” ca o viitoare lectură se vor lupta cu suspansul și dorința de a afla cât mai repede deznodământul dar în același timp nevoia de a „savura” acțiunea, descrierile, felul în care sunt construite personajele și tot universul lui Smith. Vor exista momente de frustrare când supraviețuirea va părea imposibilă și momente de disperare când lucrurile ies in favoarea „amenințării mortale”/„prezenței stranii” - dar toate astea alcătuiesc farmecul romanului și priceperea cu care autorul se joacă după bunul plac cu mintea cititorilor săi.

Personal aș încadra cartea în genul thriller psihologic - sau aș lăsa tot genul horror numai ca cei ce aleg această cartea așteptându-se la groază pură, să dea peste ceva mai bun, mai interesant, mai captivant. Eu una mă bucur tare că nu am găsit cam nimic din ce mă așteptam să găsesc și că am fost surprinsă plăcut. Acum vânez alte scrieri ale lui Scott Smith ca să mă conving în legătură cu stilul său dar am impresia că-mi va fi destul de greu să găsesc ceva care să egaleze „Ruinele”.

joi, 16 octombrie 2014

You should pay rent in my mind

- Și te-ai bucurat?
- Azi? Puțin. Foarte puțin. Dar a fost o excepție. Am renunțat la astfel de „bucurii”. De obicei zâmbetul e înlocuit de un bolovan care mi se rostogolește în stomac, sau de o simplă durere în piept. Cam atât. Pe scurt: tot ce face e de rău, tot ce nu face e de rău.
- Și după tot timpul ăsta care crezi că e soluția?
- Ceva care să egaleze balanța. Ceva care să mă bucure la fel de tare pe cât m-a întristat vara aia. Să știi că răspunsul ăsta e doar de dragul conversației, pentru că eu mă îndoiesc de el profund.
- Să-nțeleg că acel ceva care să te bucure trebuie făcut tot de el? 
- Nu știu. Nu m-am gândit.
- Gândește-te acum. 
- Nu contează. Ți-am spus, e doar de dragul conversației.
- Și dacă răspunsul la întrebarea mea te-ar ajuta?
- Nu înțelegi, nu? O fericire atât de mare pur și simplu nu există. Nu poate fi adusă de nimic și de nimeni. Nici măcar de el. Ăsta e alt motiv de tristețe: să știi că orice s-ar întâmpla bun nu mai poți să ajungi la un anumit stadiu al fericirii pe care îl puteai atinge înainte. 

marți, 14 octombrie 2014

"E un nou început!" au spus. "O să treci peste!" au spus.

Anna nu știe exact ce zi e. Cel mai mult i-ar plăcea să fie miercuri seara, să urmeze joi și să sară peste vineri. Weekend-ul poate să fie oricum, dar departe nu - apropo, ziua de duminică s-a supărat și nu mai vrea să fie ultima.

Ca un fel de concluzie după prima săptămână (+ primele două zile din a doua) Anna vrea niște săgeți spre locul cu „nou început” care se spune că are ofertă specială în materie de „treci peste”. Până acum fu vrăjeală. Nu a ieșit decât în pierdere. Anna nu mai are obiect de studiu în timpul orelor, motiv să se întoarcă în spate, motiv să se uite spre ușă, motiv să iasă pe coridor, motiv să pară interesantă, motiv să se împrietenească, motiv să fie atentă când și cu cine coboară scările. Ăstea ce-au mai rămas... scările!

Colac peste pupăză, Anna nu înțelege de ce trebuie să facă istorie în halul ăsta, dacă ea a ales psihologia! Unde e logica? Aaaa, da! Nu există așa ceva. Până la urmă, după atâtea lucruri care se întâmplă fără să aibă cel mai mic sens, de ce tocmai amestecăturile din orar să ofere note de subsol?!

Și apoi, tocmai când se pregătea să mai înșire câteva minusuri, Anna observă laitmotivul: ziua de joi. După care, holbându-se la monitor,  realizează că importanța a cam dispărut și ziua rămâne doar o plăcere ofilită.

duminică, 12 octombrie 2014

Cea mai interesantă teorie


"I have this wierd theory that some people are drawn to each other because their atoms were near each other when the universe was created and over time the same atoms keep coming back together."