luni, 26 octombrie 2015

it hits you


I'm sorry for breaking your heart


flowers and my love, both never to come back

sâmbătă, 24 octombrie 2015

Lumina ce se stinge de George R.R. Martin

Recenzie sponsorizată de librăria online, Libris. Pentru o excursie printr-o gamă variată de cărți, alături de ultimele noutăți și oferte atrăgătoare, intrați pe site-ul lor unde veți găsi și mii de cărți în limba engleză.

„Dă nume unui lucru, iar lucrul acela se va transforma cumva, ajungând să se contopească cu acel nume. Toate adevărurile se găsesc în nume, și toate minciunile deopotrivă, căci nimic nu denaturează mai mult ca un nume incorect, un nume nepotrivit care poate schimba și realitatea și aparența.”

Deja nu mai este nimic nou în faptul că George R.R. Martin are o plăcere nebună de a-și omorî personajele. Chiar dacă acest aspect m-a chinuit pe vremea când urmăream „Urzeala Tronurilor”, apreciez stilul autorului. Am citit mai de mult primul volum al seriei „Cântec de gheață și foc”. Mi-a fost puțin dificil să mă obișnuiesc cu toate numele personajelor și să trec de la o poveste la alta, dar odată rezolvate inconvenientele, am înțeles de ce e așa multă lume obsedată de aceste cărți. În viitorul apropiat probabil voi reciti primul volum pentru a reveni cu o recenzie. De ce povestesc asta? Pentru că am ajuns să citesc „Lumina ce se stinge” dintr-o curiozitate morbidă - moare toată lumea și aici, sau..? Sau. 

Ca să mă fac și mai bine înțeleasă, se intră greu în majoritatea universurilor create de George R.R. Martin datorită complexității acestora. Este pur și simplu fabulos câtă imaginație poate să aibă omul ăsta! Acum că am la activ și o carte SF scrisă de el, sunt curioasă cum sunt restul scrierilor sale ce nu au legătură cu faimoasa serie.

Lumina ce se stinge” se întâmplă să fie și romanul de debut al autorului, publicat în 1977. Acțiunea cărții se petrece în spațiu, mai exact pe planeta Worlorn. Ne este adusă la cunoștință istoria planetei, de când era o stea solitară, rătăcind fără țintă, o paria a creației. După secole de cădere printre spațiile reci și pustii dintre sori, s-a prezis că Worlorn va înconjura Roata de Foc o singură dată după care va intra din nou în bezna din Lizieră. Prezicerea s-a adeverit iar planeta s-a apropiat de lumină, eveniment ce a dus la un secol de furtuni, ghețuri topindu-se, vulcani erupând și cutremure. Încet, Worlorn a căpătat viață. În anul 589 a început Festivalul Lizierei, la care Worlorn a luat parte. Vreme de cinci ani, Worlorn s-a apropiat de sursa de lumină; alți cinci ani s-a depărtat de ea. În 599 Festivalul s-a sfârșit, Worlorn a intrat în zona crepusculară și a început să se prăvălească spre noapte.

Ajungând mai aproape de timpurile noastre, Dirk t'Larien, aflat pe planeta Braque contemplă giuvaierul roșu, primit de la fosta lui iubită. Micuța piatră semnifică promisiunea pe care cei doi și-au făcut-o: Trimite-mi suvenirul acesta și voi veni. Indiferent unde mă aflu, indiferent cât de mult timp a trecut, indiferent ce s-a petrecut între noi. Voi veni și nu voi pune nicio întrebare. Întorcând situația pe toate părțile, negând și apoi acceptându-și sentimentele care încă-l leagă de Gwen, Dirk se urcă la bordul navei Fiorul Dușmanilor Uitați și călătorește de la Braque până pe Worlorn, unde îl așteaptă marea sa iubire. Întâlnirea dintre cei doi nu ia exact forma la care s-a așteptat, Gewn dându-i de înțeles că ea a trecut peste relația lor, acum fiind căsătorită cu Jaan Vikary. Totuși, motivul pentru care Dirk a fost chemat, nu devine clar prea rapid. Gwen este ecologistă și se află pe Worlorn pentru a încerca să salveze planeta sau ce se mai putea salva din speciile ce-și aveau casa pe tărâmurile ei. Acesta pare a fi și motivul pentru care Dirk se află acolo - cel puțin până când Ruark, colegul de proiect al lui Gwen și confidentul acesteia, aruncă o lumină nouă asupra poveștii, arătând că aparențele înșeală.

Până să treacă de sfertul cărții, cititorul deja își face griji legate de soarta planetei, se întreabă care este de fapt legătura dintre Jaan Vikary și Gwen, mai adaugă niște griji și pentru aceasta din urmă și în același timp este fascinat de locurile descrise de pe Worlorn. Ținând cont că atât la vegetație cât și la faună au participat paisprezece planete, fiecare aducând câte ceva, descrierile sunt cel puțin interesante.  Universul creat de George R.R. Martin în „Lumina ce se stinge” este incredibil! Faptul că cititorul asistă la reconstruirea unei lumi, nu face decât să-l captiveze indiferent de voința acestuia - știu ce spun! Sunteți invitații mei să vă lăsați fermecați...

Lumina ce se stinge” mi-a spulberat iluziile despre ce este și ce poate face ficțiunea, despre puterea imaginației - Michael Chabon

joi, 22 octombrie 2015

Capcana de Sarah Wray

Vreau să citesc această carte încă de când a apărut în România, acum cinci ani. N-am ajuns să pun mâna pe ea atunci și cu timpul dorința s-a estompat, trimițând „Capcana” într-un ungher întunecat al memoriei mele. Zilele trecute, plimbându-mă printre rafturile bibliotecii, am găsit-o și am luat-o fără să stau pe gânduri. Îmi amintesc așteptările pe care mi le formasem acum cinci ani și nu sunt cu mult diferite de cele pe care le-am avut acum. Posibil să fi fost și ele prea înflorate și de aici gustul puțin amar, dar nu pot scăpa de gândul că acestei cărți îi lipsește ceva ce-ar fi putut-o face foarte bună! 

Carte este împărțită în trei părți: „Tabăra”, „Peștera” și „Sfârșit”. Înainte să înceapă povestea propriu-zisă, în prolog ne „vorbește” un tânăr ce fuge să-și salveze viața. Înconjurat de întuneric, delirând și întrebându-se dacă va mai ajunge viu acasă, acesta încearcă să-și adune toate forțele pentru a-și continua fuga spre - speră el - o cale se scăpare.

Personajul principal, Luke Sheldon, este unul dintre zecile de tineri trimiși în Tabăra Speranței, unde va lua partea la „Programul Complet pentru Tineri” - program ce se adresează copiilor dotați, premianți la concursuri științifice. Odată ajuns acesta se împrietenește cu Matt și își reia relația de prietenie cu o fostă colegă din școala primară, Natalie. În continuare ne sunt prezentate activitățile la care tinerii iau parte în tabără și felul în care se formează anumite bisericuțe, dând naștere unor conflicte specifice vârstei. Deși profesorii îndrumători ar trebui să inspire încredere, imaginea le este pătată atunci când iese la iveală o poveste stranie, petrecută în tabără. Aceasta spune că, în urmă cu doi ani, din tabără au dispărut trei copii ce n-au mai fost găsiți niciodată. Deși la început este privită ca o poveste de spus în jurul focului, cu timpul, groaza copiilor ia proporții.

Pentru că misterele ce se învârt în jurul Taberei Speranței nu erau destule, în cabana unde este cazat Luke alături de Matt și încă doi-trei tineri, încep să apară bilețele de nicăieri. Pe fiecare dintre ele este scris un cod, care odată dezlegat dezvăluie un indiciu către găsirea unui comori ascunse. Așa cum este de așteptat, fiecare indiciu le stârnește curiozitatea din ce în ce mai tare. Toată „aventura” pare un joc pus la cale de organizatori, până când, un bizar accident duce la rănirea uneia dintre fetele care iau parte la găsirea misterioasei comori. Întâmplarea nu duce decât la mai multe semne de întrebare. Deși mare parte din vină pare să îi aparțină fetei, restul tinerilor nu sunt convinși că de fapt nu a fost vorba despre o capcană pusă la cale chiar de îndrumătorii lor. Frica începe să le dea târcoale, dar într-un final, ambiția de a găsi comoara învinge și pun la cale un plan. Ziua în care acesta ar trebui pus în aplicare nu este una dintre cele norocoase. Majoritatea copiilor din tabără dau semne că s-ar îmbolnăvi, situația lăsându-i doar pe Luke și Natalie în stare să plece în căutarea următorului indiciu și a comorii. Așa ajung cei doi în peșterile de sub tabără, unde întorsăturile de situație sunt ca la mama lor acasă.

Mi-ar fi plăcut să petrec mai mult timp alături de această carte, să aflu mai multe, să simt că particip și eu la căutările comorii. E adevărat că la final se aruncă puțină lumină peste unele mistere, dar tot rămân numeroase întrebări fără vreun răspuns clar. În mare, mi-a plăcut acțiunea cărții - dacă nu s-ar fi întâmplat toate pe repede-nainte, mi-ar fi plăcut mai mult. N-am avut timp să surprind evoluția personajelor, să le cunosc poveștile, să empatizez cu dramele lor și să le înțeleg deciziile. S-a văzut din răsturnările de situație că autoarea aștepta de mult să-l șocheze pe cititor dar nu știu cât de bine i-a reușit. N-ai timp să-ți faci o anumită părere despre X ca apoi ea să fie cu totul distrusă și tu să rămâi gură-cască. Totuși, recomand cartea pentru perioadele în care nevoia cere o lectură rapidă și cu nițel suspans. 

Acolo e ceva. Privind. Așteptând.

miercuri, 21 octombrie 2015

Întâlnire cu Viața de Cecelia Ahern

Cecelia Ahern a devenit una dintre scriitoarele mele preferate după ce m-a cucerit cu „Suflete pereche”. Apoi, pentru că era ciudat să nu citesc tocmai cartea care a făcut-o celebră, m-am lăsat cucerită și de „P.S. Te iubesc”. Încă sunt profund îndrăgostită de ambele romane și recitesc pasaje din acestea cu foarte mare plăcere! Din păcate, în ultimul timp am cam neglijat genul acesta de cărți, fiindu-mi cumva teamă să nu dau de ceva care m-ar putea dezamăgi și trimite într-un unghi complet opus. Situația a fost salvată - nu de fetițele Powerpuff - de „Întâlnire cu Viața”.

„Când încep să scriu o carte, motivația mea sunt personajele. Mă îndrăgostesc de ele, nu pot să mi le scot din minte și nu am liniște până când povestea lor nu e spusă. Vreau să le ajut să își găsească împlinirea.” - Cecelia Ahern

Nu știu câtă neliniște i-a provocat autoarei, dar Lucy, personajul principal, tare nu mi-a dat voie să mă culc la ore decente sau să-mi văd de viață. Pur și simplu s-a așezat în vârful listei cu priorități și a refuzat să-și mute locul până când am întors ultima pagină. Parcă la un moment dat se născuse o dependență a mea față de starea pe care mi-o dădea povestea. Știți sentimentul acela care apare atunci când vă simțiți ca acasă? Ăsta m-a însoțit pe tot parcursul lecturii.

Scrisorile primite de Lucy Silchester par a veni din partea unui admirator secret care nu renunță până nu i se acordă o întâlnire. Nu este cu totul fals. Misteriosul expeditor este într-adevăr hotărât să obțină o întâlnire cu a noastră Lucy, dar nu din motive romantice. Tot ignorând respectivele invitații, „Viața” - expeditorul - nu are de ales și își face apariția neanunțat pentru a-și îndeplini misiunea.

După cum ne este explicat, atunci când o persoană nu are tocmai o viață care să-i ofere împlinire, trăind alături de frustrări, minciuni și frică, prietenii și familia respectivei persoane pot semna o petiție prin care „Viața” să ia măsuri și să-și aducă posesorul pe calea cea bună. Nu este vorba de vreo abstractizare complicată, „Viața” fiind un om ca toți ceilalți - mai mult sau mai puțin.

În cazul de față, „Viața” lui Lucy este un bărbat cu părul negru, răvășit, presărat cu niște fire argintii. Prima întâlnire ni-l prezintă într-un costum gri șifonat, o cămașă gri și o cravată gri, nebărbierit de câteva zile, cu cearcăne vineții, ochi injectați, mâini transpirate și murdare. Nimic încântător. Lucru pe care urmează să-l înțeleagă și Lucy mai târziu este că acest aspect neîngrijit și respingător, este datorat deciziilor luate de ea și consecințelor acestora. Neacceptând un alt refuz, „Viața” (sau Cosmo, cum i se va spune mai târziu) ia decizia de a o însoți pe Lucy peste tot: întâlniri, ieșiri cu prietenii, muncă, bar etc.

Realizând că „Viața” nu îi vrea decât binele - chiar și atunci când acesta ajunge la ea prin metode mai dure -, Lucy îi acceptă ajutorul și încearcă pe cât posibil să-l integreze în programul ei zilnic. Odată luată această decizie, măștile încep să cadă, Lucy redescoperindu-se și acceptându-se. Chiar dacă finalul este oarecum previzibil, procesul care-l precedă mi-a amintit de ce o consider eu pe Cecelia Ahern o autoare atât de plăcută! Pe lângă frumusețea poveștii, întâmplările mi s-au părut cu atât mai accesibile cu cât oricine se poate regăsi în ele. De la relații eșuate până la acceptarea unui loc de muncă nepotrivit, toate fac parte din greșelile pe care Lucy le recunoaște cu greu, mulțumindu-se cu aparențele născute din diverse născociri.

Cartea Ceceliei Ahern ne amintește că putem salva aparențele cât dorim, putem poza în personajul pozitiv până ni se ia, dar nimic din toate astea nu ne vor salva de durul adevăr. Așa cum află și Lucy, este foarte important să fii bine în interiorul tău, să fii împăcat sufletește și să îți accepți și iubești „Viața”. Există chiar un pasaj în carte, unde Lucy își acuză „Viața” că ar fi nepoliticos iar acesta îi răspunde: „- Închipuie-ți că ai un prieten care ți-a fost mereu alături, și căruia tu i-ai fost, de asemenea, aproape, dar care nu te mai sprijină ca înainte, ceea ce e de înțeles, pentru că oamenii au și altele de făcut. Apoi îl vezi tot mai puțin, oricât de mult încerci să te apropii de el. După care, brusc, într-o zi dispare. Așa, pur și simplu. Atunci îi scrii, el te ignoră, îi scrii din nou și iar te ignoră, în cele din urmă îi scrii pentru a treia oară, iar el abia reușește să ajungă la întâlnirea stabilită, atât e de ocupat cu serviciul, cu prietenii și cu mașina. Cum te-ai simți dacă ai fi în locul meu?”.

O să închei această recenzie cu două întrebări: dacă ați avea o întâlnire cu „Viața” voastră, cum ar arăta? De ce? :)

vineri, 9 octombrie 2015

misiune îndeplinită

Ziceam eu că anul ăsta de facultate o să vină cu multe schimbări la pachet, dar nici chiar așa! Ar trebui să încep să-mi fac o lista cu ce fac și cine sunt, doar așa, ca să nu uit - că tare se mai schimbă unele portrete. Abia dacă mi-am făcut timp să scriu câteva rânduri. Acum câteva minute am coborât din mașina unui prieten imaginar - nimic important, Cupidon e răcit și eu mă ocup de afacerile lui mai nou. Nu-i așa? :)

Oricum, trecând peste, tare-mi place de tine măi!

Nu credeam că un simplu strigăt de ajutor împotriva plictiselii îmi va schimba programul pentru seara, dar nu mă plâng. Chiar deloc. Aș repeta experiența - chiar și cu finalul fără mere. Muzica a fost superbă! Am fost „piele de găină” 98% din timp! Și cred că au început să-mi placă dansurile populare - asta e mare lucru!

Dacă murim sau nu la 34 de ani, rămâne de văzut. Până atunci nu știu exact cum o să dansez cu ziua de mâine. Singura cerință ar fi să nu plouă - apoi, nu m-aș supăra dacă și angajatul o să fie la locul lui, printre mese. Pur și simplu trebuie să mă las salvată de o cuba libre.. și ce alt loc mai bun?! Doar să fie sincronizarea bună și să nu ne încurce zilele de naștere sau alte distrageri asemenea.

Ca încheiere: tare mi-e scârbă!

sâmbătă, 3 octombrie 2015

"hahahahaha!!!" se auzea de sus

Și-am ieșit amândoi la plimbare spre punctul X. Îmi mențin părerea despre ce-ți face negrul. Ai plecat capul și ai zâmbit. Nu știu dacă ironia sorții a fost de vină sau a mai rămas vreun strop de plăcere. 

Așa s-a ales praful de memoria mea - nu-mi mai amintesc unde a fost de fapt problema, dar îmi aduc aminte promisiunea pe care mi-ai făcut-o. Nepotrivită. Totuși, cred că te-am ajutat să te ții de ea. Asta mă amuză.

Cred că partea tristă a venit când am realizat că ești exact genul după care aș întoarce capul - nu știu dacă să mai adaug „încă”.