sâmbătă, 31 decembrie 2016

Ca de final

Nu sunt prea pricepută atunci când vine vorba de aranjare favoritelor în funcție de cât de favorite sunt - dacă are sens ce spun. După ce m-am chinuit puțin, am decis ca locul în acest „top” să reprezinte doar ordinea în care le-am citit. Așa că asta a ieșit:

  1. Climate de André Maurois - această carte se apropie mult de „La răscruce de vânturi” în topul cărților mele preferate din toate timpurile. Trebuie să spun mai mult?
  2. Flash-uri din sens opus de Marian Godină - această carte a reușit cu brio să-mi vindece antipatia îndreptată spre oamenii legii, amintindu-mi că mai există și excepții, mai există și oameni care-și doresc să facă bine. Pe lângă asta, Marian Godină mi-a oferit prin povestioarele sale multe porții de râs (râs din acela cu dureri de obraji și de burtă).
  3. Vânătorii de zmeie de Khaled Hosseini - mi-a frânt inima și a mai adăugat un nume pe lista autorilor mei preferați. Printre planurile pentru 2017 se află și dorința de a citi toate (sper) cărțile lui Khaled Hosseini apărute la noi. 
  4. ...Să ucizi o pasăre cântătoare de Harper Lee - dacă aș putea forța lumea să citească o anumită carte, asta ar fi! Mult prea mulți avem nevoie de învățămintele lui Atticus! 
  5. Un băiat numit Crăciun de Matt Haig - nu mai pot să repet toate lucrurile care mi-au plăcut la această carte! Găsiți recenzia aici. Pe scurt, povestea băiatului numit Crăciun mi-a încălzit sufletul și mi-a amintit unele dintre cele mai importante lecții primite de majoritatea oamenilor în copilărie, lecții pe care tindem să le uităm sau să le ignorăm pentru că societatea este un fel de Moș Vodol care susține că bunătatea este o slăbiciune. Știți ce zic.
  6. Ultimul avanpost de Lavinia Călina - ok, îmi e rușine să menționez de cât timp așteaptă această carte să o citesc. Totuși, așa cum am menționat și pe Instagram, faptul că am decis să o citesc, a fost una dintre cele mai bune decizii cu care puteam să închei anul. Gata, sunt fană declarată a Laviniei Călina și evident, TBR-ul pregătit pentru 2017 conține restul cărților sale.
  • Orfanul (Tatuaj cu sânge de monstru, vol. I) de D.M. Cornish - din câte știu eu această serie nu a fost continuată, dar cartea stă prin TBR-ul meu încă din 2008, trebuie citită! Noroc că există site-uri de unde pot fi comandate continuările anumitor serii, în limba engleză. 
  • Piatra magică de Kevin Crossley-Holland 
  • 1-ul pe lista morții de James Patterson 
  • Orașul oaselor de Cassandra Clare
  • Exorcistul de William Peter Blatty
  • Crăciunul lui Poirot de Agatha Christie
„În 2017 vreau să termin seriile deja începute!” - spuse ea în timp ce se gândea la ce serii noi să mai înceapă.

2016 a fost un an foarte interesant. Acum, o chestie pe care vreau să o menționez de mult timp: în 2016 nu au murit mai mulți oameni, ci mai mulți oameni cunoscuți. Știți ce zic? Asta doar pentru că Facebook-ul este invadat de meme-uri despre 2016 în rol de serial killer. :)
Cred că ce-l mai important lucru pe care l-am realizat în 2016 a fost că oamenii nu vor începe să te mintă dacă nu îi ataci atunci când îți spun adevărul. Evident, există „depinde și de situație”, dar de cele mai multe ori, dacă persoana X înțelege că nu se va alege cu un scandal pentru că-ți recunoaște în față un anumit lucru, tentația de a îndulci/exagera sau transforma cu totul realitatea, este mai mică. Normal că teama de scandal poate să vină din altă parte, nu neapărat din relația ta cu persoana X. Dar ca idee, hai să ne mai calmăm puțin și să-i mai înțelegem și pe alții așa cum ne place să fim și noi înțeleși la rândul nostru.

Da, ajunge această doză de #deep.

MĂ, SĂ AVEȚI UN 2017 DRĂGUȚ ȘI PLIN DE BOOK HAUL-URI! ;) 

vineri, 30 decembrie 2016

Teancul de cumpărate (2)

Dragostea mea mi-a dăruit... (ediție coordonată de Stephanie Perkins) are pe lângă o copertă superbă, o colecție de 12 povestiri romantice care promit să țină de cald în serile de iarnă. Autorii ale căror cuvinte le vom citi sunt: Holly Black, Ally Carter, Matt de la Peña, Gayle Forman, Jenny Han, David Levithan, Kelly Link, Myra McEntire, Stephanie Perkins, Rainbow Rowell, Laini Taylor și Kiersten White. După câte am înțeles, în 2017, tot editura Epica va scoate și varianta în română a cărții Summer Days and Summer Nights, unde ne vom putea bucura de alte 12 povestiri romantice petrecute în timpul verii. 

Fulgi de iubire cuprinde trei povești romantice de Crăciun: Expresul lui Jubilee de Maureen Johnson, Un miracol de Crăciun cu majorete de John Green și Sfânta ocrotitoare a purceilor de Lauren Myracle. O jumătate din mine este foarte entuziasmată, fiind convinsă că va da de povestiri amuzante, iar cealaltă jumătate nu prea știe ce părere să-și facă. Oricum, jumătățile vor trebui să cadă la o învoială pentru că această carte nu va sta mult în TBR-ul meu. :)

Păsările galbene de Kevin Powers este o carte scrisă de un veteran al războiului din Irak, acesta spunând povestea a doi combatanți care încearcă să scape cu viață din focul luptei. Sunt nerăbdătoare să aflu dacă relația dintre cei doi combatanți ajunge la nivelul de prietenie și cum li se schimbă viața atât lor cât și celor care îi așteaptă acasă. 

Povestea lui Jun Do de Adam Johnson este genul acela de carte care îmi dă impresia că va ajunge ușor în topul cărților mele preferate. Din descrierea citită, Adam Johnson ne spune povestea lui Jun Do, un tânăr din Coreea de Nord, care are de ales între a privi evenimentele din Coreea de Nord ca pe un exemplu de urmat sau ca pe un semnal de alarmă de care trebuie să fugă fără să se mai uite înapoi. Sunt 98% sigură că această carte îmi va plăcea mult și posibil să aibă chiar puterea de a-mi frânge inima, așa cum numai o carte bună poate să o facă! 

Lectură plăcută orice ați citi! 

luni, 26 decembrie 2016

Un băiat numit Crăciun de Matt Haig

S-a gândit la nefericirea oamenilor. Dar s-a mai gândit și că nu trebuia neapărat ca totul să fie așa. S-a gândit că, de fapt, oamenii și probabil chiar și elfii erau buni pe dinăuntru, dar își pierduseră un pic din felul lor de a fi.

Dacă ar exista o listă cu cărți obligatorii de citit în perioada Crăciunului, aceasta ar fi în top 3. Apoi, dacă ar exista un top al cărților ilustrate pe care trebuie să le ai în bibliotecă - dacă te pasionează cărțile ilustrate, „Un băiat numit Crăciun” ar fi în categoria must-have. Nu mă pot abține. Din punctul meu de vedere, toate cărțile ilustrate de Chris Mould intră în categoria must-have!

Atunci când vine vorba de cărți cu povești de Crăciun, în special cele care vorbesc despre viața lui Moș Crăciun - ca cea de față -, mă aștept la genul acela de povești amuzante, pline de personaje fericite, magie și lumină. De data aceasta, Matt Haig mi-a oferit o amestecătură foarte interesantă de senzații, jucându-se efectiv cu sentimentele mele. De la momentele de tristețe, am fost cu grijă aruncată în mijlocul renilor amuzanți de unde m-au preluat pe rând grija, dezamăgirea, nostalgia, furia etc. Știu, par cuvinte cam ascuțite pentru o carte al cărei subiect este de obicei tratat într-un mod delicat. Partea extraordinară: mesajul iese cu atât mai mult în evidență! :)

„Imposibil”. O veche înjurătură din limba elfă.

Cititorul este avertizat încă de la începutul cărții că aceasta este plină de lucruri imposibile. Așa cum se poate afla din înțelepciunea elfilor, o imposibilitate este doar o posibilitate pe care încă nu ai înțeles-o. Teorie ce-l ajută mult de Nikolas, personajul nostru principal. Da, în tinerețe, lui Moș Crăciun i se spunea Nikolas - probabil nu știați asta. Acesta trăia împreună cu tatăl său, Joel, într-o sărăcie ce-l împiedica să se bucure de jucăriile sau posibilitățile pe care le aveau restul copiilor. Chiar și așa, Nikolas era fericit cu cele două cadouri primite vreodată de el: o sanie și o păpușă făcută dintr-un nap.

Într-o zi, din dorința de a-i oferi un viitor mai bun fiului său, Joel pleacă într-o misiune dată chiar de rege, misiune acompaniată și de o recompensă atrăgătoare. Tot ce trebuia să facă Joel - alături de ceilalți bărbați care au pornit în această aventură -, era să-i dovedească regelui că satul elfilor există. Pentru ca aceasta misiune să poată fi îndeplinită, tatăl trebuie să plece de acasă pentru o perioadă de câteva luni și să-l lase pe Nikolas în grija mătușii sale. Din păcate, nu este vorba de o mătușă drăguță și iubitoare, ci despre o femeie convinsă că magia nu există, că sărbătoarea Crăciunului este o pierdere de vreme și că banii pe care urmează să îi primească de la fratele ei pentru că a stat cu Nikolas, sunt cei mai importanți și singurul motiv pentru care a fost de acord cu această situație. Este ușor de înțeles de ce, după câteva săptămâni, Nikolas decide să plece în căutarea tatălui său și să-și lase casa în urmă. Alături de șoricelul casei, Miika și însoțit de noul lor prieten necuvântător, renul Blitzen, tânărul pornește spre satul elfilor.

- Viața înseamnă durere, a zis cu tristețe.
- Dar și magie, tată.

Elfhelm nu mai este satul descris în poveștile pentru copii. Elfii nu mai sunt mereu veseli, nu mai dansează și nu se mai gândesc la cum să-i facă fericiți pe cei din jur. De când conducerea a fost luată de Moș Vodol, regulile cele noi le interziceau elfilor să mai fie... elfi. Conform spuselor conducătorului lor, bunătatea este o slăbiciune care nu-i va ajuta niciodată, iar faptul că au o relație bună cu oamenii nu face decât să îi transforme în sclavii acestora. Deci, Moș Vodol promovează un comportament egoist și lipsit de fericire, comportament respectat cu greu de elfii obișnuiți să se bucure toată ziua, să mănânce dulciuri și să împară fericirea lor și cu alții. 

„Un băiat numit Crăciun” amintește cititorilor săi cât de important este să fii bun - și nu doar în ziua de Crăciun, cum face trolul Sebatian ce-l cruță pe Nikolas pentru că de ziua de Crăciun nu se ucide - și să faci întotdeauna ceea ce se cuvine. În același timp, niciodată să nu îți pierzi doza de magie interioară și să nu te lași condus de lucrurile materiale, uitând să iei în calcul răul pe care îl faci celor din jur. Un alt mesaj bun de reținut reiese din faptul că elfii încetează să mai crească/îmbătrânească atunci când își găsesc menirea. 

- Ți-aș putea lua un cal și o trăsură nouă. Am merge la oraș, iar oamenii s-ar uita la noi, ne-ar admira și ar fi invidioși că avem atâția bani.
- Dar de ce? Eu nu vreau ca oamenii să fie invidioși! Vreau să fie fericiți! 

Lectură plăcută!

P.S. În viața ta vor fi mulți oameni care îți vor spune să „te faci mare” sau vor insista să nu mai crezi în magie. NU îi asculta pe acești oameni.

sâmbătă, 24 decembrie 2016

Prințesa lupilor de Cathryn Constable

ZĂPADĂ. LUPI. DIAMANTE.
Era limpede că femeia din fața ei nu venise din Barnes sau Chiswick. Trebuie să fi ieșit dintr-un tărâm cu castele și poezie.

Aceasta este cartea care a dat startul lecturilor cu teme iernatice/crăciunistice - în cazul meu. Ce m-a determinat să aleg această carte? Avem așa: o copertă superbă, zăpadă, un motan negru (nu apare prea mult, dar merită menționat), lupi (nu vă așteptați), acțiune desfășurată în Rusia, un castel, o prințesă (nici la asta nu vă așteptați) și am menționat oare acțiunea desfășurată în Rusia? Dacă ar fi să caut și un aspect negativ al cărții aș menționa că e prea scurtă, dar mă voi abține să menționez asta. Înțeleg că publicul la care vrea să ajungă autoarea este format din copii, dar asta nu mă ajută cu gândul că aventura mea prin Rusia s-a terminat prea repede. Totuși, m-am bucurat de fiecare pagină citită! 

Cathryn Costable ne face cunoștință cu Sophie Smith, elevă a Colegiului pentru fete New Bloomsbury. În comparație cu cele două prietene ale ei, Marianne și Delphine, Sophie se consideră lipsită de importanță, fără vreo caracteristică deosebită, fără să poate excela în vreun capitol al vieții sale. De când și-a pierdut ambii părinți, tânăra este aflată în grija lui Rosemary, iar aceasta nu știe cum să o țină cât mai mult timp departe de ea. De aici putem înțelege de ce Sophie nu-și dorește să se întoarcă acasă în vacanțe, sau să o anunțe pe Rosemary că are nevoie de un pulover nou și de permisiunea ei pentru a pleca într-o excursie cu școala.

Odată cu apariția unei vizitatoare misterioase la Colegiul pentru fete New Bloomsbury, Sophie este aleasă ca ghid în prezentarea teritoriului școlii. Clar fascinată de femeia rusoaică, eleva noastră își dorește să o cunoască mai bine și poate într-o zi chiar să ajungă ea în Rusia și să părăsească ploioasa Londră. Cum vizitatoare nu pare interesată să își facă prieteni, Sophie renunță la ideea de comunicare, iar după plecarea femeii, rămâne doar cu puternica dorință de a ajunge în Rusia. Miracol sau nu, după puțin timp, atunci când sunt anunțate destinațiile pentru excursii, Sophie și prietene sale ajung în St. Petersburg, unde - ghiciți ce - persoana la care vor trebui să stea, este chiar femeia care le vizitase școala nu cu mult timp în urmă. Toate bune și frumoase până când cele trei fete se trezesc abandonate într-un tren care părăsește St. Petersburg și se îndreaptă spre o zonă mai puțin cunoscută a Rusiei.

...„un diamant în zăpadă”, lucru care o purtase pe Sophie cu gândul la încăperi spațioase, de un alb imaculat, strălucitoare și reci. Dar ele pășiră într-un palat al umbrelor, al crepusculului, înțesat de pânze de păianjeni. Aerul tare și glacial din parcul de afară fusese înlocuit de miros de praf și materiale roase de vreme, de parcă ușile și ferestrele nu mai fuseseră deschide de zeci de ani.

După ce sunt gonite din tren, aparent fără motiv, tinerele ajung la o colibă părăsită și așteaptă nerăbdătoare următorul tren. Apropo, aici întâlnesc și motanul negru - simțeam nevoia să îl mai menționez o dată. După câteva ore se somn, liniștea le este întreruptă de Ivan, un trimis de la palat care are drept misiune să le ducă în siguranță la Palatul de iarnă, unde o vor întâlni pe prințesă. Probabil sunteți puțin în ceață - nu-i problemă, așa sunt și fetele. Călătoria pe care o așteptau ele se transformă rapid în aventura vieții lor, aventură pe care nimeni nu pare să o înțeleagă pe deplin până la finalul cărții. Pe tot parcursul lecturii, Sophie și prietenele ei sunt conduse de dorințele celorlalte personaje, acestea având deja planuri bine stabilite pentru cele trei fete. 

Pe cât de fascinată este Sophie de prințesă atunci când o cunoaște, pe atât de mult i se schimbă părerea pe parcurs. Nu am putut să nu observ punctele comune pe care le are povestea scrisă de Cathryn Constable cu destinul tragic al Romanovilor - probabil cei care cunosc povestea țarului Nicolae al II-a Romanov, după citire acestei cărți, îmi vor da dreptate. „Prințesa lupilor” scoate în evidență felul în care lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par, cartea fiind atât o lecție despre prietenie, cât și o lecție despre importanța cunoașterii istoriei unei familii - propriei familii.

Lectură plăcută!

Recenzie sponsorizată de librăria online, Libris. Pentru o excursie printr-o gamă variată de cărți, alături de ultimele noutăți și oferte atrăgătoare, intrați pe site-ul lor unde veți găsi și mii de cărți în limba engleză
Cartea acestei luni o puteți găsi în categoria Beletristică.

vineri, 16 decembrie 2016

Intermitențele morții de José Saramago

...dacă nu reîncepem să murim, nu vom avea viitor.

Odată ce am început să citesc această carte, am fost oficial parte dintr-o relație complicată. Descrierea găsită pe spatele cărții a format o atracție destul de puternică între noi, atracție ce a alungat gândul renunțării atunci când am constatat speriată că lipsesc liniuțele de dialog. Sigur știți genul de carte care conține dialog, dar este integrat prin partea de narațiune - partea bună e că te surprinde, nu știi niciodată când mai grăiește vreun personaj.

Acum, ideea care stă la baza cărții este absolut genială! Încântarea mea nu a mai venit din factorii care o generează de obicei atunci când citesc; în timpul lecturii, oricum ar fi fost acțiunea, citeam mai departe numai ca să văd ce a fost în mintea autorului și cum s-a jucat el cu ideea respectivă.

Povestea începe odată cu trecerea într-un nou an, într-o țară al cărei nume nu-l cunoaștem, când, fără veste, Moartea hotărăște să intre în vacanță. Hotărârea apare după ce aceasta este rănită de toată ura pe care o îndreaptă oamenii asupra ei și cea mai bună soluție pare să își facă simțită lipsa și să le dea în felul acesta o lecție. De aici se instalează haosul. Evident, la început, când informația conform căreia oamenii nu mai mor este proaspătă, majoritatea nu pot decât să se bucure că nu vor mai trece prin pierderile celor dragi, iar cei bolnavi se vor putea bucura în continuare de viață - pe cât le permite boala. După reacțiile euforice, în timp ce se instalează rațiunea în planurile tuturor, atât poporul cât și statul, își dau seama că nu au resurse necesare pentru a întreține toți oamenii, dacă aceștia nu mai au de gând să moară. O altă problemă apare în rândul celor bolnavi care trebuie reobișnuiți cu gândul că vor continua să trăiască, problemă rezolvată  cu timpul, de psihologi.

În perioada acestui haos, fiecare încearcă să își adapteze afacerea în așa fel încât să poată supraviețui. Cum oamenii nu mai mor, nu pot fi înmormântați, iar pentru cei care lucrează în acest domeniu, este, evident, o mare problemă. Ideea salvatoare în acest caz este ca fiecare om să își înmormânteze animalele atunci când acestea mor, pentru a salva slujbele anumitor oameni.

Folosindu-se de puțină ironie, autorul nu uită să adauge în peisaj politicienii corupți care găsesc un mod de a profita chiar și de această situație. Cum Moartea și-a luat liber doar pe teritoriul țării respective, odată ce un bolnav care ar fi trebuit să moară, trece granița - ghiciți ce... - moare. Lucru ilegal, dar profitabil. Asta până când apare altă problemă: nu este destul loc pentru a-i înmormânta pe proaspeții decedați, iar țările vecine nu mai permit înmormântarea pe teritoriul lor.

Probabil după ce s-a amuzat copios, Moartea decide să se întoarcă și pentru a-și îmbunătăți relația cu muritorii, instaurează un set nou de reguli în aceea ce-i privește activitatea. Adică, de acum încolo, toți oamenii aveau să fie anunțați dinainte că mai dispuneau de o săptămână de viață, ca să-și rezolve problemele, să-și facă testamentul, să-și plătească impozitele restante și să își ia rămas bun de la familie și prieteni. Acest anunț se va face printr-o scrisoare livrată de poștaș, scrisoare imposibil de distrus sau evitat, dresată să își atingă scopul. Chiar și după această nouă metodă de reglementare a relației dintre Moarte și muritori, oamenii tot nu sunt mulțumiți, așa că decid să pornească în căutarea ei. Decizia este luată după ce mulți încep să se întrebe cum poate Moartea să scrie scrisorile respective, cum arată ea și de ce insistă ca numele să îi fie scris cu majusculă.

...întrucât cele trei fotografii pe care le aveau în buzunar nu lăsau nici o îndoială că moartea, dacă ar ajunge să fie găsită, ar fi o femeie în jur de treizeci și șase de ani și frumoasă cum puține sunt.

Sinceră să fiu, acțiunea aceea alertă care te ține cu sufletul la gură și te împiedică să lași cartea din mâini, lipsește. Totuși, povestea salvează situația. Cuvintele mele nu pot să descrie la un nivel satisfăcător felul în care această carte este plăcută. Da, plăcută. Nu plictisește, nu insistă pe detalii neimportante, nu agasează cititorul. Construiește. Cu mirare am ajuns să recunosc la finalul lecturii că mi-a plăcut mult ce am citit. Da, ideea m-a atras, dar felul în care a fost scrisă m-a păstrat între paginile cărții cu sentimentul acela care se activează când știi că ai găsit o carte bună. Nu o să vă mai spun despre cum Moartea ajunge să fie fascinată de muritori și de unul în particular. Nu o să vă mai spun despre cum până și scrisorile ei imposibil de distrus își găsesc nașul.

Lectură plăcută!