duminică, 31 decembrie 2017

#ultimazidinan

Pentru că nu am devenit mai bună în ceea ce privește aranjarea favoritelor în funcție de care sunt mai favorite - da, asta am spus scris - o să păstrez tradiția și voi scrie cărțile care mi-au plăcut cel mai mult fix în ordinea în care le-am citit:
  1. Umanii de Matt Haig. Pentru cei care nu știu până acum, Matt Haig este unul dintre autorii mei preferați. Recomand toate cărțile lui cu mare căldură și încredere că nu își vor dezamăgi cititorii. Recenzia cărții „Umanii” o găsiți aici.
  2. Tunele de Roderick Gordon, Brian Williams. Așa cum spuneam într-o postare a acestui an, am amânat mulți ani această serie, având impresia că nu e chiar pe gustul meu. Din fericire, la un moment dat, am decis să citesc mai mult de o pagină din ea și ținând cont că a ajuns aici, vă puteți imagina ce s-a întâmplat..
  3. Te las să pleci de Clare Mackintosh. Chiar luna asta am achiziționat „Te văd”, a doua carte a acestei autoare care a apărut la noi. Pe scurt, abia aștept să o citesc! Recenzia cărții „Te las să pleci” o găsiți aici.
  4. Într-o pădure întunecată de Ruth Ware. Recenzia o găsiți aici.
  5. Fata din tren de Paula Hawkins. Mă bucur că am ales să citesc și cartea, chiar dacă am văzut filmul înainte. De obicei, așa cum majoritatea știți, odată văzut filmul, cartea nu o să mai fie așa interesantă și o să existe riscul de a o abandona din plictiseală. Ei bine, aici nu a fost cazul. M-am bucurat de fiecare amănunt în plus și de fiecare pagină citită! :)
  6. Patria locotenentului Schreiber de Andreï Makine. Recenzia o găsiți aici.
  7. Curajul de a fi vulnerabil de Brene Brown. Dacă ar fi să recomand o carte ca lectură obligatorie, aceasta ar fi! Recenzia aici.
  8. Femeia în alb de Wilkie Collins. Această carte a intrat în teancul cu favorite din toate timpurile. Mai e nevoie să spun ceva?!
  9. IT (I) de Stephen King. Am fost plăcut surprinsă citind primul volum al acestei povești. După multe „stoc indisponibil”, „lipsa stoc” etc. - am luat înțeleapta decizie de a împrumuta cartea de la bibliotecă și foarte bine am făcut (deși încă vreau una doar a mea)! Până anul acesta am considerat că Stephen King este un autor plictisitor și oricât de înspăimântătoare ar fi cărțile sale, pe mine nu puteau să mă țină interesată până ajungeam la partea respectivă. Până când am văzut filmul „IT” apărut anul acesta și am vrut să mai petrec ceva timp cu personajele. Acum nu pot să spun decât că Stephen King are un stil genial și abia aștept să citesc al doilea volum, urmat de alte cărți ale sale. Ce înseamnă să citești o carte la momentul potrivit... 
  10. Fetița care a salvat Crăciunul de Matt Haig. După „Un băiat numit Crăciun”- citită anul trecut - nu m-am putut abține să nu continui povestea. Recenzia o găsiți aici.

sâmbătă, 30 decembrie 2017

Teancul de citite - DECEMBRIE 2017


  1. Fetița care a salvat Crăciunul de Matt Haig. Nu vă pot spune cât de entuziasmată am fost când am aflat că urmează să apară această carte! După ce am citit „Un băiat numit Crăciun” țin minte că am văzut continuarea în engleză și mă întrebam dacă va ajunge și la noi. Din fericire, a ajuns și am cumpărat-o imediat ce-am văzut-o! Evident, a fost o lectură plăcută pe care o recomand atât copiilor cât și adulților, pentru că avem cu toții lucruri de învățat din povestea Ameliei! Recenzia o găsiți aici.
  2. Scrisoare pentru două iubiri de Kathryn Hughes. Recenzia o găsiți aici.
  3. Păzea, se-ntoarce Moș Crăciun! de Pascal Bruckner. M-am gândit dacă să fac o recenzie separată pentru această carte, dar nu cred că o să se întâmple. Pe scurt, nu este chiar genul de carte la care te aștepți după ce îi citești titlul. Pascal Bruckner ne prezintă un Moș Crăciun care rănit fiind de faptul că nu mai este la fel de iubit și de respectat, renunță la bunătatea caracteristică și alege să se retragă. În urma acestei decizii, Moșul este ajutat de doi agenți secreți să devină un Moș Crăciun mai pe placul copiilor din ziua de azi, ajungând să semene mai mult cu un Johnny Bravo decât cu Moș Crăciun. Una peste alta, a fost o lectură amuzantă, dar neobișnuită. 
  4. A Christmas Carol de Charles Dickens. Tradiția fiecărui Crăciun! Dacă nu ați apucat să citiți „A Christmas Carol”, este cazul să o faceți! :)
  5. Autobiografia lui Moș Crăciun povestită lui Jeff Guinn. Cartea asta a fost atât de drăguță!!! Moș Crăciun, cunoscut sub numele de Nicolae, începe încă de mic să facă diverse daruri atunci când observă că sunt oameni care au mai mare nevoie de banii săi, decât are el. De la aceste gesturi mărunte, ajungem să aflăm cum s-au inventat anumite tradiții pe care le respectăm și astăzi, de ce așteptăm cadouri și pe 6, dar și pe 25 decembrie și ce personalități istorice și-au înscenat moartea, ca să poată intra liniștite în echipa lui Moș Crăciun! Să nu uităm că toate aceste fapte îi sunt povestite lui Jeff Guinn de însuși Moș Crăciun! Cu alte cuvinte, sunt adevărate!  
  6. Dresoarea de Cristina Nemerovschi. Voi reveni în noul an cu o recenzie în care să vă spun mai multe despre această carte. Pentru acum, țin să menționez că m-a surprins plăcut și că m-a făcut curioasă și de alte cărți ale autoarei! 

miercuri, 27 decembrie 2017

S de la Sfârșit

- Eu cred că ți-ar plăcea. Până la urmă, chiar tu spuneai că acum două veri zilele păreau mai lungi, amintirile au fost mai multe etc. În plus, aș putea să îți dau exemple de situații la care au participat oameni mult mai puțin pregătiți.
- Bine, o să-mi încerc norocul mai târziu, iar dacă e să fie.. știi și tu.
- Nu văd ce ar putea să meargă prost.
- Asta pentru că ești în aceeași situație ca mine, nu ți-am mai schimbat de mult ochelarii. Eu nu văd ce ar putea să meargă bine. De fapt, mint. Văd că listele făcute anul ăsta ar putea să fie mai scurte după un timp, dar cam atât.
- Ce mai face lista de anul trecut?
- Surprinzător de bine! Chiar mai devreme mă gândeam la ea. Probabil o s-o verific în două-trei zile. Mă gândeam - parcă ți-am mai spus - că mie îmi plac începuturile de an, oricât ar spune lumea că sunt pline de clișee. Care e problema cu clișeele până la urmă? Nu au devenit clișee tocmai pentru că sunt adevărate?! Nu poți să-mi spui că tu nu te simți măcar cu 0,1% mai bine știind că ai un nou an în față!
- Ba da, dar asta nu înseamnă că noul an o să mă schimbe complet.
- Decât dacă vrei asta. :) Oricum, nu e vorba de schimbat complet, e vorba că mai e timp. Încă un an în care poți să faci tot felul de chestii! Nu cred că știu să explic exact ce mi-aș dori, dar sper că înțelegi ce spun.
- Da, speranța e molipsitoare, copilă.
- O spui de parcă vorbim despre vreo boală incurabilă..
- Măcar de-ar fi!
- Hai că deja am făcut schimb de roluri, ce se mai aude legat de planete?
- Nu vrei mai bine să-ți citesc în cafea?

duminică, 24 decembrie 2017

„Scrisoare pentru două iubiri” de Kathryn Hughes

- Buni? a scuturat-o fetița din reverie.
- Da, scumpa mea.
- Cum l-ai întâlnit pe bunicul? 
Ea s-a ridicat și și-a luat nepoata de mânuță. I-a dat la o parte de pe fețișoară o șuviță de păr auriu.
- Ei, ia să vedem noi... E o poveste lungă...

Povestea nu este chiar atât de lungă (mi-ar fi plăcut să mai dureze câteva sute de pagini), dar întrebarea inocentă a nepoatei o începe. Atât nepoata, cât și cititorul pot încerca pe parcurs să ghicească traseul pe care o va porni povestea, dar de cele mai multe ori autoarea îi va surprinde plăcut, adăugând o nouă piesă care are puterea să schimbe complet destinul personajelor. Aș spune chiar că aceste schimbări ce survin pe parcurs, fie ele bune sau rele, reușesc într-un final să înflorească undeva ideea că până și în cele mai triste capitole din viața noastră, se găsesc elemente ce ne pot ajuta în găsirea unui final fericit (fie el și unul diferit de ce ne imaginam noi inițial).

Scrisoare pentru două iubiri” ne trece prin multe emoții! Îmi amintesc că am trecut prin multe pasaje în care îmi doream să pot intra în carte, să iau anumite personaje de umeri, să le zgudui și să le spun câteva cuvinte; pe altele mi-aș fi dorit să le îmbrățișez strâns, să le încurajez, să le felicit etc. La fel de bine îmi amintesc că odată ce am întors ultima pagină am rămas exact cu sentimentul de „acum ce fac cu viața mea?!” și nu știam cui să îi povestesc mai întâi despre carte ca să-mi înțeleagă starea. Cumva, era foarte târziu (surprinzător) și nu aveam cui să-i povestesc. Ați întrebat de ce era foarte târziu? (O să vă spun oricum) Pentru că toate, dar absolut toate, capitolele din această carte se termină în așa fel încât să nu poți amâna continuarea - sau doar nu am eu autocontrol.

Autoarea împletește trei povești, două care se petrec în 1973, iar a treia care se petrece în 1939.
Prima dintre acestea, este povestea Tinei și a lui Rick. Voi recunoaște încă de la început că am avut momente în care am detestat-o pe Tina și vă voi explica de ce. În relația acesteia cu Rick, violența este la ordine zilei, iar eu am intrat repede în pielea țaței care strigă „de ce nu te desparți de el, femeie!?” pentru că toate par simple din exterior. Parcurgând mai mult din poveste, ajutată de stilul autoarei și calmându-mă, am înțeles (pe cât posibil) motivele Tinei de a rămâne în relația toxică și de a spera în continuare la o schimbare miraculoasă din partea lui Rick. Schimbare miraculoasă ce apare atunci când Rick își dă seama că o pierde pe Tina și singura metoda de a o recuceri este să renunțe la băutură și la ieșirile violente care veneau la pachet. Această decizie vine la fix, pentru că exact în acea perioadă, Tina își dă seama că este însărcinată. Întrebarea este: oamenii chiar se pot schimba?

A doua poveste îi are ca protagoniști pe Chrissie și Billy - adolescenți, fermecați de iubirea care-i unește. Din păcate, nici povestea lor nu este scutită de piedici venite din exterior. Chrissie este fata doctorului Skinner, unul dintre cei mai buni doctori, iar pe cât este de bun, pe atât este de rău și rigid. Faptul că fiica lui și-a făcut un prieten nu face decât să-i complice existența și nu ratează nicio șansă în care poate să-și facă părerea cât mai bine înțeleasă. Fiind totuși un om care ține la imaginea sa, doctorul Skinner nu aplică vreun plan diabolic pentru a-i despărți pe cei doi, dar așteaptă nerăbdător momentul în care acest lucru se va întâmpla. Din fericire pentru el și din păcate pentru cei doi tineri, dorința i se îndeplinește, iar momentul apare odată cu o veste care nu putea decât să îi dea lumea peste cap - și nu doar pe a lui.

Ultima poveste, cea care se petrece în aceeași perioadă de timp cu povestea Tinei și a lui Rick, este povestea lui William, un tânăr adoptat care dorește să-și găsească familia biologică. Știind foarte puține detalii legate de viața mamei sale, William se lovește constat de uși închise, informații greșite și oameni care nu doresc să îl ajute. Toate astea până în ziua în care află că o străină este în căutarea mamei sale și drumurile ajung să li se intersecteze.
Aceste trei povești vor ajunge într-un punct comun datorită unei scrisori, ajungând să ia naștere o a patra poveste, dar dacă aceasta este una fericită sau nu, veți afla pe cont propriu! Eu nu pot să vă mai spun decât că mie mi-a plăcut foarte mult „Scrisoare pentru două iubiri”, o recomand cu mare drag și sper - în caz că o veți citi - să extrageți din ea cât mai multe învățăminte! :)

Lectură plăcută!

Recenzie sponsorizată de librăria onlineLibris. Pentru o excursie printr-o gamă variată de cărți, alături de ultimele noutăți și oferte atrăgătoare, intrați pe site-ul lor unde veți găsi și mii de cărți în limba engleză
Cartea acestei luni o puteți găsi în categoria BELETRISTICĂ.

duminică, 17 decembrie 2017

marți, 12 decembrie 2017

„Fetița care a salvat Crăciunul” de Matt Haig

Nu Moș Crăciun, Blitzen sau vreunul dintre ceilalți reni fac magia posibilă în noaptea de Ajun. Ci orice copil care vrea și își dorește ca ea să se petreacă. Dacă nimeni nu și-ar mai dori-o, n-ar mai fi nicio magie. Și pentru că noi știm că Moș Crăciun vine în fiecare an, acum știm că magia - cel puțin, un anumit fel de magie - este reală.

Poate nu mai e nevoie, dar țin să menționez încă o dată că Matt Haig este unul dintre scriitorii mei preferați și că recomand cărțile lui cu cel mai mare drag! Acestea fiind spuse scrise, nu e de mirare că „Fetița care a salvat Crăciunul” a fost cartea care mi-a adus cea mai mare bucurie luna aceasta! Anul trecut, tot în decembrie, terminam „Un băiat numit Crăciun” și țin minte că am fost la fel de încântată atât de poveste, cât și de aspectul cărții. Ambele volume sunt ilustrate de Chris Mould, a cărui muncă face poveștile cu atât mai simpatice! 

La fel ca volumul precedent, „Fetița care a salvat Crăciunul” este o lectură ușoară, plăcută, care nu face decât să-ți încălzească sufletul. Fie că e vorba de scene vesele sau mai triste, magia care însoțește această carte, nu-i părăsește paginile. Ne întâlnim cu personaje deja cunoscute, cum sunt Nikolas, Moș Vodol, Noosh, Moș Topo etc., dar și cu personaje noi, la fel de ușor de îndrăgit. Cel mai important personaj nou - poate chiar cel mai important personaj oricum - pe care urmează să-l cunoaștem este Amelia. Probabil vă gândiți că Moș Crăciun ar trebui să fie mai important, dar Matt Haig ne explică de ce lucrurile nu stau chiar așa. Vedeți voi, odată, când Moș Crăciun se pregătea să bucure copiii cu cadourile sale, a observat că nu era destulă magie în aer. Motivul pentru acest lucru era speranța scăzută a copiilor în magie, iar marea problemă era faptul că un copil nici nu avea cum să spere în magie din moment ce nu o cunoscuse niciodată. Totuși, Crăciunul a fost salvat datorită unui singur copil, mai exact a unei fetițe care credea cu toată ființa ei în magie și care spera din tot sufletul la un miracol. Această fetiță a crezut în Moș Crăciun mai înainte de oricine altcineva, ajutându-l pe Moș Crăciun să-și îndeplinească țelul. 

De n-ar fi fost acel unic copil, fetița de opt ani pe nume Amelia Wishart, care spera atât de mult ca magia să fie adevărată, Crăciunul n-ar fi avut loc niciodată. Da, desigur, a fost nevoie de elfi, de reni, de atelierele harnice și de toate celelalte, dar ea a fost singura care-l salvase.

Un an mai târziu, rolurile de inversează și Amelia are nevoie urgentă de un miracol pe care doar Moș Crăciun l-ar putea îndeplini. Din nefericire, mama Ameliei este foarte bolnavă și singurul lucru care o mai poate salva este magia Crăciunului, așa că Amelia îi scrie Moșului o scrisoare în care îi povestește situația și îl roagă să facă tot posibilul să o ajute. Ceea ce tânăra nu știe, este că în acel Crăciun, Elfhelmul o să fie devastat de troli, iar livrarea cadourilor va fi im***bilă - știți voi cuvântul ăla urât care nu trebuie rostit!



Din acest moment începe marea aventură care ne va purta atât prin Elfhelm, cât și prin Londra. Urmează să aflăm de ce azilul săracilor este cel mai oribil loc cu putință, cum pot spiridușii să manipuleze un trol, că zahărul este un ingredient magic și poate informația care mi-a plăcut cel mai tare, cine este Doamna Crăciun și cum ajunge ea în povestea noastră. Toate acestea le vom afla în compania celei mai negre pisici - cu excepția punctului alb din vârful cozii - Căpitanul Funingine. Eu zic să vă pregătiți de o poveste magică ce vă va oferi multe zâmbete și chiar râsete cu poftă, dar care e posibil să vă smulgă și o lacrimă dacă îi dați voie.

Lectură plăcută! :)

joi, 30 noiembrie 2017

Teancul de citite - OCTOMBRIE ȘI NOIEMBRIE 2017


  1. Femeia în alb de Wilkie Collins. Cartea aceasta a fost o mare surpriză! Am început-o cu gândul că nu o să mă atragă prea tare, oricum e groasă, oricum nu aveam dispoziția necesară pentru genul acesta de lectură și am sfârșit prin a o așeza bucuroasă în teancul de cărți preferate! Mi-a plăcut muult, mult de tot! 
  2. Rusoaica de Gib. I. Mihăescu. Doamne cât de antipatic mi-a fost personajul principal! Cu toate astea, am continuat să citesc romanul alegând să mă bucur de frumoasele descrieri și să aflu care este finalul destinat „dragului” personaj. :)
  3. Macho pe înțelesul fratelui meu de Clémentine Autain. Recenzia o găsiți aici.
  4. Orașul bântuIT (volumul I) de Stephen King. Nu credeam că o să ajung vreodată să citesc o carte a lui Stephen King și să îmi placă mult! Foarte mult chiar! Îmi amintesc că prima mea întâlnire cu romanele lui s-a petrecut când am primit cadou romanul „Salem's lot” și tot de atunci îmi amintesc plictiseala și dezamăgirea care m-au cuprins în timpul lecturii. Din fericire, odată cu apariția filmului „IT”, m-am trezit că vreau neapărat să citesc și cărțile după care a fost făcut și nu regret. După ce m-am lovit de „indisponibil momentan” până mi s-a luat, am decis să împrumut cărțile de la bibliotecă, iar după ce am terminat primul volum, nu pot să spun decât că abia aștept să îl citesc și pe al doilea, iar dacă nu sper la prea mult, să găsesc și cartea în stoc pe undeva.. :) 
  5. Stabilit în România de Nigel Shakespear. Recenzia o găsiți aici.

miercuri, 29 noiembrie 2017

„Stabilit în România” de Nigel Shakespear

În cei 45 de ani de comunism, românii și-au păstrat identitatea în sânul familiei. Au rămas ce erau de fapt, o insulă română în regiunea balcanică; o țară foarte bogată, plină de materii prime, energie, cu o natură minunată și o cultură proprie, bucătărie proprie, limbă proprie, istorie proprie. Au înclinații artistice. Sunt buni muzicieni, arhitecți... românii sunt un grup foarte special de oameni. (...) Puteam vedea de atunci, când intram în mediul lor privat, că arătau complet diferit de acea Coree de Nord care se vedea pe străzi. Acasă aveau cărți frumoase, făceau serate, aveau discuții și prieteni. Și țineau legătura între ei. Cultura română e foarte bogată și mă bucur tare mult că nu s-a schimbat. 

De ce recomand această carte? Pentru că sunt mult prea mulți tineri care consideră că România este cel mai rău loc de pe planetă și nici măcar nu mă refer la cei care spun asta în glumă sau cei care exagerează ca să se facă mai bine înțeleși. Nu, mă refer la cei care abia și-au terminat studiile și vor să plece în străinătate pentru că acolo „știu” că o să le fie mai bine - sau doar că o să câștige mai mult. De aici îi scot pe cei foarte buni, cei care știu că nivelul lor este mult peste ce le poate oferi țara asta în momentul de față - sigur, asta e de înțeles. Mai pe scurt, de ce pleacă tinerii care ar putea să rămână? Pentru că ăsta e mesajul pe care îl primesc, pentru că oriunde pare să fie mai bine decât aici.

Nu de mult, într-un context educațional, o stimabilă doamnă povestea despre cum imaginea românilor este foarte proastă în străinătate pentru că așa ne-o facem singuri, pentru că promovăm numai părțile negative ale României. Această idee se regăsește de foarte multe ori în cartea „Stabilit în România”, carte alcătuită din mai multe interviuri luate străinilor stabiliți la noi. Majoritatea dintre aceștia amintesc faptul că românii nu își apreciază cultura, crezând mereu că iarba vecinului e mai verde. De exemplu, venit din Austria în București, Walter Friedl, a dat de locuri mai moderne decât multe din Viena. Acesta vorbește despre vinurile românești și despre refuzul românilor de a le consuma, înlocuindu-le cu vinuri franțuzești, în timp ce francezii se bucură de vinurile românești, considerându-le vinuri de cea mai bună calitate. Ăstea este doar un exemplu întâlnit în carte, urmând să se adune multe de acest fel.
A post shared by Anna (@annaswordss) on
Nu vă gândiți că acest buchet de interviuri colorează România în nuanțe de roz și încearcă să-i ascundă minusurile sub preș. Nici vorbă! Chiar și așa, consider că este o carte ce trebuie citită de cât mai mulți români, sperând să-i ajute pe aceștia să mai observe și părțile bune ale culturii din care fac parte.

Pot să fie și cei mai duri critici la adresa lor înșiși. Românii se acuză „de lipsă de civilizație și respect, de manifestare a frustrărilor, de o lume a exceselor”. Ei singuri se denigrează, ca acel român care scria pe Trip Advisor că bulgarii ar fi „un pic mai civilizați și mai descuiați la minte decât noi”.

Se amintește de birocrația dureroasă cu care ne confruntăm, de ignoranța cu care alegem să cumpărăm produse din afară, de greutatea cu care înțelegem motivele pentru care străinii vin și se stabilesc la noi, dar se menționează și cât de importantă este familia pentru noi, cât de impresionantă este legătura pe care unii o mai au cu pământul (în străinătate alimentele părând parcă să vină numai din supermarket), cât de frumos sărbătorim Crăciunul sau Paștele, cât suntem de ospitalieri etc. 

Unul dintre lucrurile care mă enervează într-adevăr este că, ori de câte ori de scrie un articol despre România în presa străină - sau în 90% din cazuri - este unul critic. Îmi amintesc un articol din New York Times. Era despre romii din România, că mulți dintre ei trăiesc iarna în gurile de canalizare pentru că acolo le e cald și ies afară la aer numai noaptea, ca să poată să se apuce de furat. M-am întrebat cum poate să fie acesta un articol despre viața din București? Este atât de nedrept! Mi-ar fi plăcut să fiu jurnalist la un ziar românesc și să trimit o echipă de reporteri buni pe o stradă din Harlem cunoscută pentru droguri și prostituție. Aș putea scrie un articol despre New York care ar dezvălui ce oraș oribil e, plin de prostituate, de traficanți de droguri și criminali, unde sirenele urlă toată noaptea - și oamenii vor avea impresia că așa e tot New York-ul.

Citatul de mai sus mi-a amintit de un subiect pe care l-am mai subliniat și în altă recenzie, anume generalizarea. Asta nu cred că e o boală a românilor, dar nu strică să ne mai amintim din când în când că generalizarea nu este bună în majoritatea ocaziilor în care apare. 

Stabilit în România” este o carte care ne amintește de lucrurile frumoase, specifice românilor, de punctele noastre tari și de punctele noastre slabe, dar cel mai important, ne amintește că schimbarea în mai bine nu o să pice din cer, că fiecare ar trebui să contribuim la această schimbare în mai bine și că scuzele pentru care nu o facem sunt întotdeauna mai ușor de găsit, dar nu ne ajută în niciun fel să progresăm. Pentru că toți vrem o țară ca afară, dar puțini suntem dispuși să ne schimbăm obiceiurile mai puțin... acceptate în străinătate - vezi păreri despre legea antifumat. :)

Recenzie sponsorizată de librăria onlineLibris. Pentru o excursie printr-o gamă variată de cărți, alături de ultimele noutăți și oferte atrăgătoare, intrați pe site-ul lor unde veți găsi și mii de cărți în limba engleză
Cartea acestei luni o puteți găsi în categoria BELETRISTICĂ.

miercuri, 15 noiembrie 2017

R de la Repetiție

- Nu e ăsta exact modelul după care spuneai că refuzi să te iei?
- Și cealaltă variantă care ar fi fost?! Oricum, nu a spus nimeni că nu am acordat atenție lecției.
- Sigur că nu, doar că la un moment dat ai clipit și ai pierdut esențialul.
- Te înșeli! De-asta am venit la tine, să îți spun că esențialul nu avea treabă cu lecția. Esențialul mi-a fost amintit de o foarte iubită platformă de socializare. De ce nu te gândești că poate greșeala era deja făcută, iar acum s-a reparat?
- Pentru că titlul nu este degeaba, copilă.. de ce refuzi să vezi? Cum rămâne cu detaliile care apăruseră atât de clare în mintea ta?
- Poate nici măcar nu e vorba de asta..
- Și dacă ajungi în același loc, ce faci?
- O să decid atunci. De ce e așa important?
- Este. Știi copiii aceia care mereu sunt amenințați că vor fi mâncați de monstrul de sub pat dacă nu sunt cuminți? Ei bine, treaba asta merge la început. Cu timpul, copilul își dă seama că el nu a fost cuminte și este totuși în viață, nu l-a mâncat niciun monstru. Înțelegi ce spun?
- Da, dar cine spune că monstrul ăla de sub pat nu există? Cine spune că nu te urmărește și nu așteaptă exact momentul în care poate să te mănânce fără ca tu să te aștepți la asta!? Gândește-te așa, o să îți dai seama care a planul.

luni, 30 octombrie 2017

„Macho pe înțelesul fratelui meu” de Clémentine Autain

Verbul pe care l-ai folosit tu, „a accepta”, este interesant. Personal, cred că femeile suportă mai mult decât „acceptă”, că ele găsesc modalități pentru a fi valorizate în sistem așa cum este el și neagă inegalitățile, pentru a nu trăi ca victime ale acestuia.

Încercând să dovedească prezența sau absența egalității dintre femei și bărbați, Clémentine Autain răspunde la întrebările fratelui ei, Alban, cu care construiește un frumos și interesant dialog pe marginea machismului. Pornind de la explicarea și exemplificarea comportamentului de macho, autoarea ajungea la subiecte mai sensibile, cum ar fi intimitatea, obișnuințele noastre de zi cu zi, relațiile dintre fete și băieți, sexualitatea și însăși identitatea noastră, împletindu-și părerile cu evenimente din istorie care să-i susțină spusele. 

Această carte ar putea fi văzută ca o variantă mai scurtă (83 de pagini) a cărții „În apărarea drepturilor femeii”. La fel ca în cazul cărții din urmă, „Macho pe înțelesul fratelui meu” scoate în evidență asumarea unor roluri impuse de societate pe bază de gen, discutându-se posibilitatea sau imposibilitatea eliberării de aceste roluri. Procesul de opunere în fața unei societăți sexiste pare a fi unul extrem de greu, cu atât mai mult cu cât ne devine clară ideea că nu putem funcționa în afara societății pe care încercăm să o respingem. În acest sens, autoarea îi explică lui Alban cum fiecare dintre noi suntem modelați de mediul în care trăim și fie că e vorba de o persoană de gen feminin sau masculin, aceasta nu poate scăpa de povara a mii de ani de istorie, caracterizați prin dominația unuia dintre genuri asupra celuilalt. Un rol foarte important îl joacă și școala, locul unde se vehiculează deseori stereotipuri, nu neapărat cu intenție, acestea găsindu-se în manuale sau în literatura pentru copii. Deși s-a considerat că e suficientă reunirea fetelor cu băieții în aceeași clasă pentru ca egalitatea să se instaureze, cumva, acest lucru a accentuat și mai tare comportamentele sexiste. Întrebată fiind dacă soluția la această problemă ar fi eliminarea reunirii fetelor cu băieții, autoarea susține că problema s-ar rezolva sau cel puțin s-ar diminua, dacă conținutul manualelor școlare ar fi verificat asigurându-se dezvoltarea materialelor educative non sexiste.

O întrebare foarte importantă adresată de Alban mi s-a părut cea despre existența tipului de comportament macho la cuplurile de gay sau de lesbiene. Răspunsul la această întrebare ne întoarce la ideea conform căreia mediul își lasă amprenta asupra noastră fie că suntem conștienți de asta sau nu. Cu alte cuvinte, modelul masculin/feminin de reproduce deseori în cuplurile de gay sau în cele de lesbiene, dar asta nu înseamnă întotdeauna. Astfel stând lucrurile, cuplurile de același sex au mai multe șanse de a scăpa de tradiții decât celelalte.

...ceea ce trebuie depășit sunt raporturile dominatori/dominați care stăpânesc, în mod tradițional, relațiile de cuplu. A scăpa însă de un astfel de raport (persoană dominatoare/persoană dominată) ține de utopie. Dar tu știi bine care este punctul meu de vedere referitor la utopie: fără ea, nu ar fi existat rupturi sociale, nici emancipare umană. Utopia permite gândirea dincolo de realitatea contemporană, permite proiectarea într-o societatea care va funcționa altfel. Personal, consider că utopia este indispensabilă pentru a putea schimba lumea.

Cartea „Macho pe înțelesul fratelui meu” este (din păcate) o carte scurtuță, alcătuită din 4 părți ce ating machismul, istoria, inegalitățile dintre femei și bărbați astăzi și bătăliile feministe. Chiar dacă numărul de pagini nu este unul mare, informațiile primite sunt interesante și prezentate într-un stil care le face mult mai ușor de înțeles și reținut. Clémentine Autain aduce în discuție și încă prezenta controversă legată de femininul anumitor profesii care este considerat ciudat, ajungându-se chiar la ideea că ar lua din prestigiu - una este să fii „doamna director” și alta să fii „doamna directoare”. Nu este exclusă din această carte nici ideea conform căreia feminismul îndrumă femeile spre o viață lipsită de îngrijire sau răsfăț. Așa cum spune chiar autoarea, dorința de a plăcea face parte din viață și este chiar una dintre plăcerile ei, apare atunci când corpul femeilor este transformat într-un obiect de consum, iar ceea ce este „sexy” aparține unor norme stricte. În altă ordine de idei, există femei care își părăsesc propria normalitate, renunțând la stilul propriu pentru a de conforma cerințelor venite din societate. Nu poți avea pretenția de a fi dorită dacă nu respecți ideea de „sexy” pe care o vând reclamele, filmele, cărțile, moda etc. 

Țin minte că, la un moment dat, Alban spune foarte sigur pe el că și bărbații trebuie să ajute la treburile casnice, iar răspunsul primit explică felul în care această ideea, exprimată cu aceste cuvinte, face mai mult rău decât bine. Soțul meu mă ajută să spăl vasele sau să dau cu aspiratorul, trimite mesajul conform căruia asumarea globală a îndatoririlor revine femeilor. Din acest punct este introdusă în discuție problema grădinițelor și creșelor, mai exact faptul că majoritatea educatoarelor sunt femei, acest lucru satisfăcând modelele tradiționale, conform cărora taților nu le revin niciun fel de sarcini privind educația copilului mic.

Macho pe înțelesul fratelui meu” ar trebui citită de oricine dorește mai multe informații legate de felul în care machismul influențează lumea în care trăim. Personal, consider aceste lecturi foarte interesante tocmai pentru că unele elemente au devenit atât de obișnuite, atât de normale, încât schimbarea lor pare ceva șocant la început. Totuși, așa cum se menționează și în carte, existau vremuri în care ideea că o femeie poate avea un cont în bancă era la același nivel de fantezie cu unicornii și zânele bune, așa că ar trebui să ne amintim din când în când treaba cu utopia. :)

Recenzie sponsorizată de librăria onlineLibris. Pentru o excursie printr-o gamă variată de cărți, alături de ultimele noutăți și oferte atrăgătoare, intrați pe site-ul lor unde veți găsi și mii de cărți în limba engleză
Cartea acestei luni o puteți găsi în categoria DEZVOLTARE PERSONALĂ.

vineri, 27 octombrie 2017

R de la recunoaștere

- Nu ar trebui considerat și ăsta un pas înainte? Măcar nu ai ajuns până pe fundul mării.
- Mi-ar plăcea să am și eu genul ăsta de viziune, zău că da! 
- Ce au mai anunțat legat de vreme?
- Nu știu, nu mă mai obosesc să-i ascult. Am decis să car mereu umbrela după mine și gata.
- Și costumul de baie?
- L-am vândut pe olx.
- Serios acum...
- Serios, iar cu banii luați pe el pot să îmi iau o nouă umbrelă, ar fi cazul...
- Știi că există patru anotimpuri, nu?
- Nu cred că vorbim despre același lucru.
- Ba sigur că vorbim. Cum rămâne cu adaptatul?
- Adică nu m-am adaptat? M-am adaptat, dar am obosit între timp. Imaginează-ți un bec pe care îl tot aprinzi și stingi încontinuu după cum ai tu chef, până când becul hotărăște să rămână doar aprins sau doar stins. Eu n-am văzut niciodată unul să rămână doar aprins, de aici poți să ajungi tu la ce concluzie dorești. 
- Și ce se întâmplă cu el după ce se stinge?
- Depinde.. becul din camera mea a stat stins destul de mult și nu l-a înlocuit nimeni.
- Pentru că te-ai adaptat situației și probabil ai o veioză.
- Veioză, lanterna de la telefon, alte camere.. știi ce zic?
- Bine, am înțeles. Acum transpune toată treaba asta în realitatea despre care vorbim noi de fapt. Ce vezi?
- Beznă. 

vineri, 20 octombrie 2017

A de la ascuțit

- Eu am tot spus că zilele ploioase au rolul lor, dar cine să mă asculte?
- Cu o limită...
- Bine, măcar 90% zile ploioase. E bine așa?
- Este? Tu să-mi spui.
- Păi este! Adică era, pentru că acum când zilele ploioase sunt mai rare parcă vine sfârșitul lumii atunci când se anunță vreuna la meteo.
- Măcar se anunță..
- Da, după ce te-ai îmbrăcat pentru cea mai călduroasă zi de vară, după ce ai dat banii pe loțiunea X, prosopul pentru plaja, cartea și costumul de baie, vezi cu 5 minute înainte să plouă că cineva anunță treaba asta. Înțelegi ce zic?
- Deci banii sunt problema?
- Nu, așteptările sunt problema. Dacă te pregătești de plajă cu gândul că o să plouă, atunci când asta se și întâmplă poți să te întorci acasă liniștit.
- Și dacă nu se întâmplă?
- Dacă nu se întâmplă stai și aștepți să se întâmple.
- Nu e asta o metodă prin care pierzi din zilele însorite?
- Și? Le pierzi liniștit.
- Vrei să fii liniștită?
- Nici nu-ți închipui cât de liniștită mi-ar plăcea să fiu.. 

sâmbătă, 30 septembrie 2017

Teancul de citite - septembrie 2017

Anumite activități din luna septembrie au reușit să-mi taie pofta de citit și încă nu am reușit să mi-o recapăt. Mă oftic groaznic uitându-mă la imensul teanc de cărți care așteaptă să fie citite în timp ce eu îmi ocup timpul cu alte bazaconii..
  1. Roșu de rubin de Kerstin Gier. Nu mai țin minte când a fost publicată prima ediție a acestei cărți, dar îmi amintesc perfect cât de rău mi-a părut când am văzut că nu o mai găsesc în stoc pe nicăieri. Acum ceva timp a fost republicată toată trilogia și abia așteptam să pun mâna pe primul volum - noroc că nu m-am aventurat să le comand pe toate trei! Pentru mine, cel puțin primul volum, a fost o mare dezamăgire! Eram atât de intrigată de subiect - călătoria în timp - încât mă așteptam la multă acțiune și tot felul de informații interesante. În realitatea am dat de niște personaje care mi-au rămas complet indiferente până la finalul cărții și de o poveste care mie mi-a dat impresia că e lungită degeaba. Din păcate (sau din fericire) nu voi mai încerca să citesc și următorul volum.
  2. Să mâncăm etic de Gary L. Francione, Anna Charlton. Părerea mea despre această carte o găsiți aici.

vineri, 29 septembrie 2017

„Să mâncăm etic” de Gary L. Francione și Anna Charlton

Dedicăm această carte celor aproximativ 57 de miliarde de animale terestre și un trilion de animale acvatice pe care oamenii le vor consuma în decursul anului următor.
Atât de multă suferință.
Atât de multă moarte.
Toate, atât de inutile.
Toate, atât de condamnabile.

În urmă cu aproximativ un an de zile, datorită unei recomandări, am vizionat documentarul „Before the Flood”. Nenumăratele discuții despre încălzirea globală au dus la un moment dat la o anumită discuție despre felul în care animalele pe care le mâncăm afectează mediul înconjurător mai mult decât orice altceva. Am regăsit această idee și în alte documentare, cărți și articole ce tratează aceeași temă. Am găsit această idee și în cartea „Să mâncăm etic”. 

Pe scurt, Gary L. Francione și Anna Charlton încearcă să distrugă miturile care înconjoară stilul de viață vegan - în această carte punându-se accentul doar pe alimentație, restul produselor care fac parte din viața noastră și nu sunt vegane, fiind lăsate pentru altă discuție. Să fii vegan înseamnă să refuzi din motive etice să consumi produse de origine animală. În comparație cu „să fii vegetarian”, un stil de viață vegan exclude toate produsele al căror rezultat final este obținut prin rănirea sub orice formă a animalelor - îmbrăcăminte, produse cosmetice etc.

Autorii cărții „Să mâncăm etic” (titlul original fiind „Eat like you care”, if you know what I mean), se bazează pe două principii: oamenii au obligația de a nu le produce animalelor suferințe inutile și chiar dacă animalele contează din punct de vedere moral, oamenii contează mai mult. Pentru clarificarea acestor două principii, ni se dau și exemple. Michael Vick, un fotbalist american, a fost implicat într-o afacere cu lupte de câini, finanțându-le și luând parte la acestea. Mai mult, atunci când nu era mulțumit de felul în care luptă anumiți câini, omora el însuși câțiva. După aflarea acestei știri, oamenii au fost revoltați, fiindu-le încă imposibil să-l ierte pe Vick. În comparație cu această întâmplare, ni se propune să găsim diferențe între ceea ce a făcut Michael Vick și alegerea de a consuma produse de origine animală. Fiind clar că produsele de origine animală nu-i sunt necesare omului, toate beneficiile primite din consumarea acestora putând fi obținute din alte surse, s-a ajuns la concluzia că alegerea de a le consuma este legată doar de plăcerea omului. De ce mănâncă omul produse de origine animală? Pentru că îi plac. De ce organiza Michael Vick lupte de câini? Pentru că îi făcea plăcere să le privească. 

Având la baza cele două principii menționate anterior, cartea de față răspunde la întrebări ce reprezintă scuze pe care omul le folosește pentru a continua să consume produse de origine animală. De la scuza conform căreia, în lipsa consumului de carne, lapte și ouă nu mai avem de unde să ne luăm proteinele, aportul suficient de calciu sau iod, la scuzele extrase din idei religioase, până la cele care susțin că omul nu se poate schimba sau că putem, în loc să renunțăm la produsele de origine animală, să tratăm animalele mai bine până în momentul în care urmează să le sacrificăm sau să ne folosim de produsele oferite de acestea. Prin explicații clare și blând prezentate, toate aceste motive sunt distruse, arătându-ni-se că pentru oricare dintre aceste probleme fictive, există soluții, important e doar să vrem să le căutăm. Cu alte cuvinte, cartea încearcă să-și educe cititorii să aleagă varianta corectă, nu varianta ușoară.

A post shared by Anna (@annaswordss) on

Tot în această carte este scos în evidență și felul în care proteinele vegetale și apa sunt folosite într-un mod ineficient pentru susținerea alimentației de origine animală. Conform unui studiu realizat de David și Marcia Pimentel, un kilogram de proteină animală necesită de aproximativ 100 de ori mai multă apă decât un kilogram de proteine din cereale; mai exact, un kilogram de carne de vită are nevoie de 15.415 de litri de apă etc. În comparație, un kilogram de mere are nevoie de 822 de litri de apă. 

Organizația pentru Alimentație și Agricultură din cadrul Organizației Națiunilor Unite a afirmat că industria creșterii animalelor eliberează în atmosferă mai multe gaze care duc la efectul de seră și care sunt asociate în mod direct cu încălzirea globală decât o face arderea combustibilului fosil utilizat în transporturi. 
(pentru cine dorește această idee explicată mai pe larg, recomand documentarul „Cowspiracy”)

În caz că vă tentează adoptarea unui stil de viață vegan și încă mai aveți anumite dubii, recomand cartea „Să mâncăm etic”! Iar în caz că nu vreți să renunțați la consumul de produse de origine animală, vă recomand aceeași carte! Înainte să vă amintiți de prietenul X care a vrut să devină vegan și s-a îmbolnăvit, amintiți-vă și de prietenii Y și Z, care consumă carne, ouă și lapte, au diabet, au cancer etc. Aceasta este una dintre scuzele abordate în carte, dorind să transforme consumul produselor de origine animală în ceva necesar omului. Ei bine, nimic mai fals. :)

Vă mai amintiți al doilea principiu de la care pleacă autorii cărții? Chiar dacă animalele contează din punct de vedere moral, oamenii contează mai mult. Mi se pare foarte important de subliniat acest principiu pentru a nu se înțelege că această carte sau veganismul în general, dorește să spună că animalele ar trebui considerate mai importante decât oamenii. Desigur că nu. Așa cum se menționează și în „Să mâncăm etic”, în cazuri extreme, rănirea animalelor poate deveni necesară. Printre exemplele date în carte se află situația în care un om este pe o insulă pustie alături de un animal pe care evident va trebui să îl mănânce, pentru a supraviețui. Un alt exemplu ar fi situația în care o casa este în flăcări și în interiorul ei se află un om și un animal; în cazul în care nu pot fi salvați amândoi, evident că omul o să aibă prioritate. Un ultim exemplu este situația în care un animal atacă un om, iar sigura soluție de scăpare este rănirea animalului respectiv. Cam de acest grad sunt situațiile în care omul poate să rănească un animal pentru că se află într-o situație extremă care nu îi dă de ales. Situația extremă nu este reprezentată niciodată de „mi-e poftă”, „mi-e lene”, „e mai ușor” sau orice alte motive care stau în calea unui stil de viață vegan. 

Este important să ținem minte că animalele pot simți durerea, iar orice ființă care simte durere are interesul de a nu o mai simți. Nu este important dacă animalul simte durerea în același fel în care o simte și omul, până la urmă nu știm nici dacă toți oamenii simt durerea în același fel, iar clar este că toți oamenii au interesul de a nu resimți durerea. Obligația noastră morală nu depinde de caracterul similar al experienței; ea depinde numai de caracterul similar al interesului. 

Dacă doriți mai multe informații pe această temă, eu recomand cu drag „Să mâncăm etic”! 

P.S. Eat like you care! ;)

Recenzie sponsorizată de librăria online, Libris. Pentru o excursie printr-o gamă variată de cărți, alături de ultimele noutăți și oferte atrăgătoare, intrați pe site-ul lor unde veți găsi și mii de cărți în limba engleză
Cartea acestei luni o puteți găsi în categoria SĂNĂTATE.

joi, 31 august 2017

Teancul de citite - august 2017

  1. The Sky is everywhere de Jandy Nelson. Îmi amintesc că am mai început această carte în urmă cu aproximativ un an sau mai mult, dar nu m-a prins la vremea respectivă. Luna aceasta, povestea a fost alta și cumva, nu am mai lăsat cartea din mâini. Motivul încă nu l-am găsit și spun asta pentru că povestea în sine nu este una impresionantă sau cel puțin pe mine nu a reușit să mă dea pe spate. Ideea centrală a cărții este într-adevăr una care pusă în lumina corespunzătoare ar putea să te miște sufletește, dar felul în care este expusă de Jandy Nelson, o transformă în ceva ciudățel-amuzant. Cred că este genul de carte carte te poate face să-i urăști personajele pentru că fac alegeri destul de nepotrivite în momente și mai nepotrivite - și asta cam pe tot parcursul cărții.
  2. Elita de Kiera Cass. Seria asta mă surprinde din ce în ce mai tare! Și al doilea volum a avut puterea de a-mi păstra interesul la un nivel foarte ridicat, lucru la care nu mă așteptam. Ca un minus, în acest volum, personajele sunt foarte.. nehotărâte - ca să zic așa - lucru care poate să devină frustrant la un moment dat. Chiar și așa, sunt foarte curioasă de ce se va mai întâmpla în volumul următor, mai ales ținând cont de felul în care s-a terminat acesta!
  3. Pisicuța care voia să ajungă acasă de Jill Tomlinson. Aceasta clar a fost cea mai drăguță carte citită în luna august! Eu nu cred în chestii precum „cărți pentru copii” - chiar sunt multe cărți aflate în categoria menționată anterior pe care le-aș recomanda cu mare căldură adulților! Care e problema cu lecturile drăguțe?! :) 
  4. Jurnalul Marii Ducese Olga Romanova de Helen Azar. Aici este deja o recitire pentru mine. Țineam minte că m-am apucat mai de mult de această carte și că ceva nu-mi plăcuse, dar nu mai știam exact ce. Acum mi-am dat seama. Cartea conține paragrafe din jurnalul Olgăi, paragrafe care sunt alcătuite din propoziții scurte, scrise rapid. Am citit și jurnalul Anastasiei, dar acolo toate sunt povestite cursiv, întâmplările relatate reușesc să îți transmită anumite trăiri. În cazul jurnalului de față, acest lucru se întâmplă mai greu, iar atunci când se întâmplă este datorat existenței altor documente din vremea respectivă, documente care povestesc mai pe larg ce s-a întâmplat sau le ce se referea Olga. Recomand cartea tuturor celor interesați de mai multe informații în ceea ce privește familia ultimului țar al Rusiei.
  5. Forma apei de Andrea Camilleri. Am achiziționat recent primele câteva volume din seria de față și tot văzând teancul în care se află, am zis să citesc și eu primul volum - să văd dacă le-am luat degeaba sau chiar o să-mi placă. Așa se întâmplă când cumperi impulsiv (don't judge me). Încă nu știu exact ce părere mi-am făcut. Mi-a plăcut primul volum, dar nu mi s-a părut cine știe ce. O să le citesc și pe următoarele ca să pot spune ceva mai sigur.
  6. Patria locotenentului Schreiber de Andrei Makine. Recenzia aici.
  7. Curajul de a fi vulnerabil de Brené Brown. Recenzia aici.
  8. Nopțile amanților de Corina Ozon. Aceste romane ale Corinei Ozon sunt printre puținele cărți în care eu am acceptat limbajul licențios. De obicei, în special când vine vorba de autori români contemporani, genul acesta de limbaj mi se pare că strigă după atenție, încearcă să șocheze etc. Apoi, deja îl aud pe strada cât să-mi ajungă, de ce să-l caut și în cărți? Anyway, Corina Ozon m-a cucerit încă de la „Zilele amanților” și multele zâmbete și porții de râs pe care mi le-a oferit, au acoperit minusurile pe care le-aș putea găsi acestor cărți. Ca o comparație, mi-a plăcut mai mult primul volum, parcă a avut mai multă ironie și mai multe situații tragice, dar comice. Nici al doilea nu m-a dezamăgit. M-am bucurat de timpul pe care l-am petrecut citindu-l și am trăit aceeași nehotărâre: să râd pentru că prostia poate fi amuzantă sau să plâng pentru că ea este reală?!

miercuri, 30 august 2017

„Curajul de a fi vulnerabil” de Brené Brown

Important nu e cel care critică; nici acela care arată cum se împiedică omul puternic sau care spune cum ar putea cel care face un lucru să-l facă mai bine. Lauda i se cuvine celui ce se află în arenă, a cărui față e năclăită de praf, sânge și sudoare; celui ce se luptă cu mult curaj; celui care să greș iar și iar, pentru că nu există efort fără greșeală și neajunsuri; celui ce se străduiește să înfăptuiască tot ce trebuie înfăptuit; celui ce cunoaște entuziasmul și devotamentul și care se dăruiește unei cauze demne de laudă; celui care, în cele din urmă, cunoaște, în cel mai bun caz, triumful unei mărețe realizări, iar în cel mai rău caz, dacă dă greș, măcar greșește dovedind un curaj fără limite... 
- Theodore Roosevelt


Într-o lume în care să fii puternic înseamnă să susții că nimic din jur nu te afectează, această carte ar trebui să fie lectură obligatorie! Desigur, mai corect ar fi să spun că „într-o lume în care te minți atât pe tine, cât și pe ceilalți, că nimic nu te afectează”, dar asta presupun că știe fiecare în parte. Nu cred că există persoană care să nu fi insistat cu încăpățânare că o anumită situație nu o deranjează, doar pentru a părea mai curajoasă. Puțini oameni își dau seama pe parcursul acestui joc că adevăratul curaj îl au cei care își recunosc vulnerabilitățile. De ce? Pentru că lor nu le e frică de ce o să spună lumea și pentru că înțeleg natura umană. Aparent, societatea vrea să construiască roboți care să nu-i încurce planurile cu emoții inutile sau cine știe ce trăiri specifice omului. Trist este că mulți pică în această capcană și își refuză dreptul de a simți și de a recunoaște ceea ce simt, doar pentru a menține o imagine falsă, o imagine care îi va costa în final, propria împlinire.

În urma cercetărilor sale, autoarea a descoperit că majoritatea oamenilor refuză ideea conform căreia a greși este omenește, iar perfecțiunea este un concept fals, imposibil de îndeplinit. Numai gândindu-ne la faptul că fiecare om e diferit în felul său și că fiecare avem propria ideea legată de cum ar trebui să arate perfecțiunea, ar putea fi un indiciu destul de bun legat de imposibilitatea atingerii acesteia - pentru cei mai competitivi, aceasta nu este o provocare. Pe lângă perfecționism, autoarea atinge și tema narcisismului care, prin prisma vulnerabilității, nu pare să fie decât frica de a fi un om obișnuit, frica de a nu te simți îndeajuns pentru a fi observat de cei din jur, pentru a fi iubit și acceptat și pentru a simți că viața ta este importantă. Această frică pornește de la cultura noastră care ne învață că o viață obișnuită este lipsită de sens, iar că valoarea noastră, ca persoane, vine din numărul de like-uri primite pe Facebook sau alte rețele asemănătoare.

Brené Brown explică importanța acceptării vulnerabilității atât în viața personală, cât și în cea profesională. Reumanizarea muncii este o idee ce apare constant în „Curajul de a fi vulnerabil”, scoțându-se în evidență importanța acceptării vulnerabilității în organizații. Angajații răpuși de rușine, înfricoșați de părerea celorlalți și de felul în care urmează să fie judecați, vor face tot posibilul să lucreze cât mai safe, dovedind o implicare și o creativitate scăzute. Același lucru se poate spune și despre sistemul educațional. Sunt sigură că au existat situații în care ați evitat să puneți o întrebare unui profesor, frica fiind cauzată de posibilitatea enervării profesorului respectiv sau de comentariile sau râsetelor venite din partea colegilor.

Atunci când nu ne pasă de ceea ce cred ceilalți, ne pierdem capacitatea de a stabili legături profunde cu alți oameni. Iar când ceea ce cred ceilalți ajunge să ne definească, ne pierdem capacitatea de a mai fi vulnerabili. Dacă respingem toate criticile, nu mai avem de unde să luăm termenii de comparație, care sunt atât de importanți; iar, dacă ne expunem totalmente criticilor încărcate de ură, spiritul nostru va fi strivit. 

În legătură cu acest citat, ideea este să discernem ce este adevărat și ce este fals din criticile și cinismul celorlalți la adresa noastră. Multe dintre criticile cu care ne confruntăm nu au legătură cu noi, multe provin din nevoia altei persoane de a se simți mai bine, făcând pe altcineva să se simtă rău. Mi se pare foarte important să ne educăm atenția acordată criticilor primite din partea celor din jurul nostru. Există critici care au ca scop să ne ajute în evoluția noastră și critici care au ca scop să ne taie din aripi - cele din urmă sunt, de cele mai multe ori, spunse sub formă de atac. Așa cum încercam să explic într-o situație întâmplată de curând, dacă un străin spune despre tine că ești prost, te înjură sau te atacă verbal în vreun fel, ceea ce spune străinul respectiv nu are nicio legătură cu tine. În locul tău putea să fie oricine, dacă omul ăla simțea să înjure în momentul ăla, detaliile erau neimportante. Situația se poate mula pe mai multe întâmplări, fie că e vorba de un coleg de muncă, un vecin, un fost prieten. Dacă omul respectiv nu te cunoaște, nu mai face parte din viața ta în momentul prezent sau pur și simplu știi că nu are toate detaliile care i-ar trebui pentru o anumită afirmație, ceea ce spune, felul în care te cataloghează și sfaturile pe care ți le dă sunt despre el. 

Pentru că nevoile cele mai importante ale omului sunt de iubire și apartenență, prieteniile cu vergeturi, așa cum sunt numite în carte, mi se par extrem de importante, dar ignorate în fața cantității - care pare mult mai populară. Prieteniile cu vergeturi sunt acele prietenii a căror legătură a fost trasă și întinsă până când a devenit parte a vieții celor două persoane, ca o a doua piele care conține și câteva cicatrice, ca amintire a celor prin care persoanele au trecut. Aceste prietenii par a fi puse pe planul secundar, cel principal fiind ocupat de „prieteniile” făcute în scopul de a câștiga aprobarea unor străini care sunt răutăcioși, meschini sau mult prea „șmecheri”. Păstrându-mă în aceeași zonă, apartenență nu se găsește atunci când e nevoie de adaptare. Poate din acest motiv se trezesc din ce în ce mai mulți oameni în grupuri care nu îi reprezintă. Apartenența o găsește alături de oamenii care te acceptă așa cum ești și care îți seamănă. Faptul că poți să te adaptezi normelor unui grup, nu înseamnă că aparții acelui grup. Cel mai probabil, cu timpul, vei obosi să menții o imagina falsă și te vei îndepărta, încet, de grupul respectiv. 

A post shared by Anna (@annaswordss) on

Tragice mi se mai par și atributele asociate feminității și masculinității. Conform societății, femeile trebuie să fie: drăguțe, slăbuțe, modeste, tăcute, mame și soții. În colțul opus, bărbații trebuie să dea dovadă de spirit învingător, agresivitate, autocontrol emoțional, spirit dominator, comportament de afemeiat, încredere în sine, seriozitate în muncă, atitudine superioară față de femei și dispreț pentru homosexualitate. Atunci când aceste atribute nu sunt îndeplinite, apare rușinea, ești judecat, ești jignit etc. Evident, aceste cerințe sunt niște aberații, dar continuă să fie susținute. Chiar zilele trecute citeam un articol pe blogul unui bărbat în toată firea, care spunea că a simțit nevoia să își ceară scuze de la iubita lui, după ce a plâns în urma unui film. Multe alte astfel de exemple apar în cartea „Curajul de a fi vulnerabil”, exemple la care nici autoarea nu se aștepta. Așa cum aceasta din urmă declară, studiile ei se axau mai mult pe femei, considerând că viața acestora este mai afectată de vulnerabilitatea neacceptată. Surpriză! Pe parcursul interviurilor și în timpul anumitor prezentări făcute de ea, a descoperit că lumea bărbaților este o lume a suferinței neexprimate. Conform societății, bărbații nu au voie să simtă teamă, să arate teamă, să fie vulnerabili etc. Frica, în lumea bărbaților, este cea mai mare rușine. De la aceasta până la explicații privind nevoia de a privi filme porno sau „obligația” de a răspunde mereu afirmativ când vine vorba de a întreține relații sexuale, lumea bărbaților este înăbușită de cerințe care nu mai au de mult treabă cu umanitatea. O situație prezentată în carte care mi-a plăcut mult și care scoate în evidență o tradiție pe care am văzut-o din ce în ce mai des, e următoarea: o tipă se plânge că fostul ei prieten îi spunea că e grasă, de aici susține că bărbații mereu le cer femeilor să fie slabe și să arate bine. Un tip prezent la interviul respectiv, după ce descrie grijile pe care și le fac majoritatea bărbaților și care nu au legătură cu kilogramele femeii, îi răspunde tipei de mai devreme: „Asta pentru că era măgar. Nu pentru că era bărbat.” - așa ceva! Tradiția de care vorbeam mai devreme este generalizarea. Sigur știți despre ce vorbesc! Bărbații sunt porci, femeile sunt fufe (să fiu drăguță), bărbații înșeală, femeile sunt obsedate de felul în care arată, bărbații sunt un fel de animale nesimțite, femeile sunt numai după bani etc. Acum, faptul că tu, persoană care citești, ai avut o experiență sau mai multe, cu bărbați sau femei care te-au dezamăgit, sigur, sigur, nu înseamnă că toți bărbații sau toate femeile o să te dezamăgească. Sigur, viziunea noastră despre lume este construită din propriile experiențe, dar e important să vedem și mai departe de ele. X te-a înșelat, nu toți sunt X. Y a profitat de banii tăi, nu toți sunt Y. Înțelegeți ideea.

Hai că recenzia asta nu e lungă! :)

Ultimul punct pe care vreau să îl ating ține de parenting. Eu cred tare într-o idee, anume: „copiii învață ceea ce trăiesc” - este și titlul unei cărți. Această idee se regăsește și în cartea autoarei Brené Brown - cum spune chiar din titlul unui capitol „să îndrăznim să fim așa cum am vrea să fie copiii noștri”. Cu alte cuvinte, nu poți să îi ceri copilului să citească Shakespeare, iar tu, ca părinte, să te uiti pe Taraf - glumesc, dar nu prea. Dacă vrei să ai un copil care să comunice deschis despre ceea se simte, fă la fel. Dacă vrei să fie un copil activ, arată-i că și tu ești activ. Dacă vrei să mănânce sănătos, mănâncă și tu la fel. Desigur, copilul poate să ajungă la un moment dat la o vârstă și să își dea seama unde greșește adultul și ce nu trebuie să repete el, dar până acolo e cale lungă.

Cam așa cu cartea asta! E recomandat să ne amintim că suntem oameni, nu roboți (chiar și bărbații, ce surpriză!) și că vulnerabilitatea face parte din noi și ne ajută să evoluăm, să învățăm din situațiile mai dificile, nu să le evităm și să ne prefacem că nu există. Să fii vulnerabil înseamnă să îți asumi că nu știi ceva, fără să te simți inferior. Nu știi? Învață, citește, caută răspunsuri! Poate în viitor - poate unul apropiat - vom învăța că valoarea noastră nu scade atunci când cerem ajutorul cuiva, atunci când ne mărturisim sentimentele, atunci când nu știm o informație, atunci când avem un eșec etc. Schimbările propuse de această carte nu se vor întâmpla numai dacă le cerem de la ceilalți, se vor întâmpla dacă le încorporăm în propriul nostru comportament și ne ghidăm viața după ele. Este important să ținem minte că există o diferență între un om și comportamentul său - „ești rău” nu este același lucru cu „ai făcut ceva rău”. Dacă ai făcut ceva rău, poți să-ți schimbi comportamentul, dar dacă „ești rău”, ce șanse de schimbare mai sunt?

Lectură plăcută!

Recenzie sponsorizată de librăria online, Libris. Pentru o excursie printr-o gamă variată de cărți, alături de ultimele noutăți și oferte atrăgătoare, intrați pe site-ul lor unde veți găsi și mii de cărți în limba engleză.
Cartea acestei luni o puteți găsi în categoria Dezvoltare personală.

sâmbătă, 19 august 2017

„Patria locotenentului Schreiber” de Andrei Makine

Pentru cine dorește o lectură plină de fapte ale cruntei realități, toate povestite alături de un zâmbet timid, „Patria locotenentului Schreiber” este alegerea potrivită. Cumva, pe parcursul lecturii nu știi sigur dacă să lași povestea să îți frângă inima sau să adopți atitudinea voioasă a locotenentului Schreiber. În final se vor întâmpla amândouă și se vor amesteca atât de bine încât o să simți nevoia să iei cartea în brate (why not?). 

Întâlnirile dintre autor și Jean-Claude Servan-Schreiber au ca scop povestirea vieții acestuia din urmă. Acum, la vârsta de nouăzeci și doi de ani, cu mișcări mai încete, ducând dorul tinereții, locotenentul Schreiber este scufundat într-un timp ce pare să înainteze cu încetinitorul. De la tânărul ofițer care a îndurat moartea camarazilor, înfruntarea tancurilor, misiunile în liniile germane și bonus, viața de evreu, ajungem să-l cunoaștem pe actualul locotenent, înfricoșat parcă de posibilitatea ca amintirile să-i dispară, iar pozele pline de oameni cunoscuți să se umple de străini pe care nimeni nu îi va mai cunoaște vreodată. Chiar dacă regretă acest adevăr, bătrânul știe că lumea nu este interesată de viața și poveștile lui, că faptele eroice pe care le-a făcut s-au șters din memoria tuturor și că acum nu mai este decât un simplu bătrân cu probleme specifice vârstei. 

Am înţeles de la o vreme: Jean-Claude nu va şti sau nu va vrea niciodată să-şi povestească războiul încărcându-l cu o atmosferă apăsătoare, accentuând spaimele şi suferinţele, plantând decoruri neliniştitoare cu oraşe ocupate, străzi străbătute de patrule, case transformate în capcane.
Concepţia sa lejeră nu e o atitudine de estet. Această viziune ce nu zugrăveşte lumea în negru şi nu-i diabolizează pe oameni a dobândit-o în anii în care lumea era nesfârşit de sumbră, iar oamenii rivalizau în cruzime cu haitele cele mai feroce. El a opus acelui univers curajul lui de soldat, voioşia lui de "ştrengar", surâsul lui de "puşti". Camarazii săi, acei "bătrâni" luptători de treizeci sau de patruzeci de ani, îi erau recunoscători pentru clipele de omenie care se împotriveau ororii (...)

Andreï Makine încearcă să încurajeze publicarea unei cărți care să cuprindă viața locotenentului, dar intenția s-a se izbește constant de dovezi că societatea este mai interesată de autori care își prostituează condeiul, de romanele groase și bune de nimic care ocupă librăriile, realizând cu tristețe consecințele cretinizării maselor prin seriale TV și cărți are imită aceste seriale. Aceste experiențe nu fac decât să supună personajele, dar și cititorul, unui sentiment insuportabil de nedreptate. Într-o lume în care oamenii sunt atacați din toate părțile de tot felul de informații, pare să nu mai rămână loc și cuvinte pentru adevărații eroi ai societății, aceștia fiind lăsați să cadă în uitare.

Milioane de coperți lustruite, clone fără număr de femei și bărbați etalând mereu aceeași obscenitate a modei, a vacanțelor, a sporturilor, a showbizului - o cloacă dezgustătoare care le impune miliardelor de oameni decerebrați ce trebuie să gândească, să iubească, să jinduiască, ce trebuie să prețuiască sau să condamne, ce trebuie să știe despre actualitate, despre istorie. Singurul scop al acestui proces de cretinizare este, se știe, profitul deghizat în cuvinte precum „tiraj”, „cote de audiență”.

Această carte, pe lângă frumoasa poveste pe care o expune cititorilor săi, reușește să tragă un semnal de alarmă legat de felul în care „sistemul” amuțește vocile importante, voci care nu sunt compatibile cu binecunoscutul curvăsărit mediatic

vineri, 18 august 2017

bere(chet)

- Nu mă așteptam să îți mai amintești.
- De ce nu?
- Consideram că nu îți pasă atât de mult încât să ții minte. 
- Surpriză.
- Îți amintești îngerul acela din marmura? Era pe aleea care duce la ieșire.
- Da, îmi amintesc.
- Și băncuța aia.. și sera aceea micuță.. și felinarele îngrijite..
- Da. Știi că există oameni care spun că toate astea nu au rost? Nu e ca și cum persoana ar mai fi afectată de lipsa lor.
- Știu. Știu, dar cred că înseamnă iubire. Iubire dincolo de ce își imaginează cei care cred ce ai spus tu.
- Și eu vreau felinar și băncuță. Și un raft mic, sculptat în piatră, pe care să fie puse cărți. 
- O să le fure cineva.
- Măcar să fure cineva cărți...