duminică, 26 februarie 2017

Umanii de Matt Haig

Unor umani nu numai că le place violența, dar ei chiar tânjesc după ea, mi-am dat seama. Nu pentru că și-dori durerea, ci pentru că ei au deja o durere și vor să li se abată atenția de la acest soi de durere de un alt soi de durere, mai puțin intensă.

Dacă s-a întâmplat să vă plimbați ochii pe acest blog în luna decembrie a anului trecut, știți că una dintre cărțile care mi-au plăcut foarte mult este „Un băiat numit Crăciun”. În același timp, am și „Umanii” în vizor de ceva vreme, dar ceea ce nu realizasem eu, e că cele două cărți sunt scrise de același autor, Matt Haig. De aici nu am putut să mă aștept decât la o lectură care să-mi ofere multe sentimente pozitive și o altă carte adăugată în teancul meu de preferate!

Umanii” s-a potrivit perfect cu luna iubirii, fiind o carte în care este urmărită ideea iubirii între oameni și de oameni. Povestea este spusă din perspectiva lui Andrew Martin, profesor universitar, 43 de ani, însurat și tatăl unui fiu pe nume Gulliver. Ceea ce face ca totul să devină mult mai interesant este faptul că Andrew Martin a fost înlocuit de un extraterestru care are ca unică misiune pe Pământ să îi distrugă o anume cercetare ce-ar putea schimba radical viața umanilor. Desigur, nu pare nimic amuzant în toată treaba asta, mai ales dacă luăm în considerare faptul că extratereștrii au o părere foarte proastă despre umani. Din punctul lor de vedere, umanii sunt o cauză pierdută. Felul lor de a iubi violența, de a fi mereu interesați de partea materială, de a mânca animale fără să realizeze asta, reducând vaca la construcția „carne de vită” și multe alte aspecte asemănătoare, nu se compară cu stilul de viață al extratereștrilor. Aceștia din urmă au scăpat de mult de etapa morții, se ghidează numai după ce le spune parte rațională, nu au nevoie de niciun fel de ajutor din partea semenilor, cărțile umanilor, în lumea extratereștrilor, au fost înlocuite cu „capsule de cuvinte” și cam orice activitate umană a devenit mult mai ușor de realizat, atât de ușor încât pare să-i lipsească esența.

37. Nu încerca tot timpul să fii cool, indiferent, rece. Tot universul e rece. Fărâmele călduțe sunt cele care contează.

Revenind la noul Andrew Martin, lumea umanilor nu face decât să îl dezguste - în special nasurile acestora. Primul contact cu oamenii și regulile lor, îl duce fix într-un spital de nebuni, care nu face decât să îi confirme ceea ce revista Cosmopolitan îi demonstrase cu puțin timp înainte: umanii sunt superficiali și foarte ușor de manipulat. Parcă cu cât primește mai multe informații legate de stilul de viață al umanilor, cu atât e mai dezorientat. Noțiunea de căsătorie îl derutează complet, ajungând într-un final la concluzia că iubire trebuie să fie un sentiment destul de slab dacă are nevoie să fie menținută prin căsătorie. O relație problematică o are și cu hainele pe care descoperă că trebuie să le poarte pentru a fi considerat un uman normal, cu mâncarea pe care umanii o consideră gustoasă și cu formele clădirilor și camerelor, umanii părând să fie destul de limitați la capitolul geometrie.

Lăsând la o parte capitolul de acomodare al extraterestrului, acesta trebuie să își îndeplinească misiunea. Trebuie să găsească și să elimine rezolvarea teoriei lui Riemann, rezolvare făcută de umanul Andrew Martin. Odată cu aceasta trebuie să împiedice răspândirea informației conform căreia această teorie a fost rezolvată și să elimine orice uman care deja cunoaște acest fapt. Nu pare un plan greu de dus la îndeplinire ținând cont că exact în ziua rezolvării teoriei, umanul Andrew Martin a fost răpit și eliminat - în consecință, nu a avut timp să-și anunțe rezultatul cercetării.

Extraterestrul ia contact cu familia, prietenii și câinele lui Andrew Martin, încercând să afle informațiile pe care le deține fiecare în legătura cu teoria lui Riemann, dar și să înțeleagă mai bine rasa umană și motivele acțiunilor acestora. În călătoria sa, acesta ajunge să compare lumea oamenilor cu lumea din care vine el, iar pe parcursul acestei comparații să-și schimbe perspectiva din care le privea pe ambele.

Povestea este o împletitură fabuloasă de umor, ironie și aspecte ale realității care deși par să aibă ca scop amuzarea cititorului, acesta râde, dar parcă nu e râsul lui. Matt Haig tratează cu mare delicatețe subiectele problemă are realității, scoțând în evidență trăsăturile care ne fac cu adevărat umani și ironizând lucrurile pe care majoritatea le consideră importante, dar care privite mai de aproape, nu sunt. „Umanii” de Matt Haig este, din punctul meu de vedere, un must read, o carte care are o misiune mult mai importantă decât cea a personajelor sale, și anume să ne amintească importanța sentimentelor atât pozitive, cât și negative, sentimente pe care nu ar trebui să le respingem pentru că tocmai acestea ne fac umani.

Lectură plăcută!

Recenzie sponsorizată de librăria online, Libris. Pentru o excursie printr-o gamă variată de cărți, alături de ultimele noutăți și oferte atrăgătoare, intrați pe site-ul lor unde veți găsi și mii de cărți în limba engleză.
Cartea acestei luni o puteți găsi în categoria Beletristică.

duminică, 12 februarie 2017

"Papagalul verde" - Martha Bibescu

Căci doliul este întotdeauna strălucitor; îi înfrumusețează pe cei care îl poartă și îi scoate în față, acoperindu-i cu umbre, așa cum face noaptea cu stelele.

Vrăjită de titlu și copertă, am pornit lectura așteptându-mă la o poveste plină de inocență și drăgălășenie. Tot ce știam e că urmează să citesc povestea unei fetițe care se îndrăgostește de un papagal, idee ce mergea perfect cu inocența și drăgălășenia pe care le așteptam eu. Ei bine, nici că puteam să greșesc mai mult! 

Facem cunoștință cu o tânără de 9 ani al cărei nume nu îl cunoaștem (dar facem cunoștință...) și care s-a născut într-o familie asupra căreia domnește o tristețe continuă. Părinții tinerei au pierdut un fiu, pe Sașa, nu cu mult timp după nașterea acestuia, iar de atunci mama este cufundată într-un doliu care nu pare să o mai părăsească, tatăl este mai mult plecat, iar fericirea este neacceptată în casa lor, considerând că aparține doar oamenilor fără inimă. 

Lipsită de iubirea ce ar trebui să vină din partea părinților, tânăra noastră se îndrăgostește de un papagal verde, papagal ce alege să se așeze pe umărul ei, cu alte cuvinte, în sfârșit o ființă care o alege și îi dă importanță. Papagalul este văzut ca un înger, un miracol, o șansă la fericire, dar încercările mamei sale de a-i cumpăra pasărea eșuează, fiind clar pentru tânără că fericirea nu poate fi cumpărată. Ceea ce la început pare să fie doar o fetiță căreia îi place un papagal, se transformă odată cu trecerea zilelor, într-o poveste de dragoste ce conține dorință puternică de revedere, emoții atunci când revederea are loc, încercarea controlării acestor emoții, evitarea păsării pentru alungarea chinuitoarei iubiri și tot mai mulți factori care ajută această povestea de dragoste să le facă concurență lui Romeo și Julieta, iar în același timp, să îi arate tinerei drumul spre înțelegerea profunzimii la care pot ajunge astfel de sentimente și cum dragostea nu înseamnă posesia celui iubit.

Aceste clipe în care mă delectam la vederea dragostei mele erau urmate de zile îngrozitoare când îi duceam dorul, și mai înfometată după ce mă hrănisem, așa cum se întâmplă după marile dezmățuri sentimentale.

După multe rugăminți adresate divinității, apare o a doua șansă prin care papagalul poate ajunge în casa tinerei. Entuziasmul acesteia este spulberat atunci când tatăl ei, văzând pasărea alături de fiica sa, o consideră mult prea periculoasă, comparând-o cu un alt papagal care a omorât o întreagă familie prin pasarea unei anumite boli. Acestea fiind spuse, papagalul este luat de lângă copilă. 

Odată cu pierderea frumoasei păsări, tânăra se îmbolnăvește, iar până la sfârșitul bolii devine o ființă indiferentă, lipsită de dorință, secătuită de veselie și inumanizată pentru tot restul vieții. După eșecul acestei prime iubiri, copila păstrează în suflet frica de a-și mai dori vreodată ceva, fiind conștientă că atunci când dorința i se va îndeplini poate pierde obiectul acesteia. Renunță și la încrederea pe care o avea în divinitate, considerând că rugămințile ei nu au fost ascultate atunci când avea mai mare nevoie, deci nu are rost să își mai pună baza în alte rugăciuni. Viața nu i se mai pare să aibă vreun sens, nu mai dorește nicio formă de afecțiune, respingând îmbrățișare mamei sale, gest ce i se pare complet străin. Personajul nostru nu rămâne însă blocat la vârsta de 9 ani, cititorul având ocazia să o însoțească și în perioada adolescenței și câțiva ani după aceasta, ani în care încearcă să își salveze sora mai mică, Marie, din ghearele unui destin asortat cu al său.

Ce m-a deranjat cel mai tare? Numărul de pagini! Consider că povestea este una atât de profundă, încât numărul de pagini al cărții nu a reușit să o expună la adevăratul său potențial. Tocmai din acest motiv am dubii legate de apartenența acestei cărți în teancul meu de preferate. Parcă toate se întâmplă mult prea repede, nu ai timp să cunoști personajele pe cât de mult ți-ai dori. Cu toate astea, „Papagalul verde” este într-adevăr o poveste frumos scrisă, o poveste tragică, plină de personaje care nu renunță la obiectul iubirii lor, alegere ce le macină sufletele până nu mai rămâne nimic din ele. 

Ne născusem dintr-o mamă ce nu încetase niciodată să spere și nu acceptam în nici un chip să fim dezamăgite. Incapabile de a dori alt lucru în afara celui pierdut, acest fel de încăpățânare a inimii a răpit viitorului nostru orice șansă la fericire și l-a distrus dintr-o singură lovitură.

Lectură plăcută!