Tristețea din urechi

Trântit de cărți.

Apoi tot zgomotul ia o pauză și nu mai rămâne decât ticăitul inconfortabil care pare să nu mai dispară. Îmi amintește de bătăile inimii și felul în care se aud atunci când dormi într-o anumită poziție. Mă seacă. Parcă atunci când le aud nu fac decât să aștept să se oprească sau să-mi dea un semn că ceva nu este bine. Mă arde o parte a feței pentru că perna s-a încălzit prea tare, dar refuz să mă mișc. Nu, abia ce s-a făcut cât de cât liniște, nu o să o iau de la început. În momente ca ăsta îmi amintesc iar ce bine era înainte: somn liniștit, lipsa oricărei îngrijorări, trântitul în pat fără grija vreunei dureri și lipsa oboselii. Acum toate sunt pe dos. Toate. Evident, nu doar asta s-a schimbat. Aerul e diferit, parcă îmi e greu să-l trag în piept, parcă nici nu încerc prea tare. Nu mă pot abține să nu mă întreb dacă povestea asta se va repeta și mâine și poimâine și tot așa. Poate ceea ce mă deranjează cel mai tare e deznodământul pe care-l aștept, dar de care fug în același timp. Am realizat de curând să nu-mi place să știu. Lasă-mă cufundată în ignoranță și îți voi mulțumi la un moment dat. Oricum, de cele mai multe ori, atunci când știi ceva, știi numai problema, soluția nu o s-o găsești așa de ușor, oricât de bine ai căuta-o. 

E bine că există un mecanism în interiorul meu care încă mai ține frâiele - când își amintește. Pentru supraviețuire trebuie să ai ori mecanismul respectiv, ori o gândire pozitivă. Corect? Sau poate e totul în capul meu. La fel cum și ceremonia s-a întâmplat într-un anumit fel - în capul meu. Mă rog, aici mai apar și pozele, dar ideea e tot aceeași. Coincidență de unghi sau...? 

Noi să fim sănătoși! Suntem toți bine.

Comentarii